martie

Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice

de

Articol unic

Legea nr. 17/2000 privind asistenta sociala a persoanelor varstnice, republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 157 din 6 martie 2007, se modifica dupa cum urmeaza:
1. Articolul 30 va avea urmatorul cuprins:
„Art. 30. – (1) Autoritatea tutelara sau, dupa caz, consilierii juridici angajati ai consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica au obligatia de a acorda, la solicitarea acesteia, consiliere gratuita in vederea incheierii actelor juridice de vanzare-cumparare, donatie sau imprumuturi cu garantii imobiliare care au drept obiect bunurile mobile sau imobile ale persoanei varstnice respective.
(2) Persoana varstnica, astfel cum este definita la art. 1 alin. (4), va fi asistata, la cererea acesteia sau din oficiu, dupa caz, in vederea incheierii unui act juridic de instrainare, cu titlu oneros ori gratuit, a bunurilor ce ii apartin, in scopul intretinerii si ingrijirii sale, de un reprezentant al autoritatii tutelare a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica respectiva.”
2. Articolul 34 va avea urmatorul cuprins:
„Art. 34. – (1) In termen de 24 de ore de la inregistrarea sesizarii, autoritatea tutelara va solicita serviciului public de asistenta sociala sau, dupa caz, compartimentului de specialitate constituit conform legii in subordinea consiliului local in a carui raza teritoriala isi are domiciliul persoana varstnica sa efectueze o ancheta sociala in maximum 10 zile de la solicitare.
(2) Autoritatea tutelara a consiliului local in a carui raza teritoriala domiciliaza persoana varstnica, sesizata in conditiile art. 33 si in baza anchetei sociale, va propune masurile necesare de executare legala a dispozitiilor inscrise in actul juridic incheiat si va putea solicita in instanta judecatoreasca rezilierea contractului de intretinere in nume propriu si in interesul persoanei intretinute.”

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul Romaniei, cu respectarea prevederilor art. 75 si ale art. 76 alin. (2) din Constitutia Romaniei, republicata.

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

de

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei,  solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de  afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de  Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra  oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ  a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din   bilanţul contabil   pe anul 2001 a rezultat  valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea  taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta  susţinând că greşit  instanţa nu a ţinut cont de  actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea  concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în  înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din  lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de  autorizare stabilită de pârâtă prin  decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de  afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este  netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând  concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie  2002, Consiliul  Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de  fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de  asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor  include toate sumele primite sau de primit conform  contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate  reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă  nu numai la noile contracte  de  asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile  art.68 lit.b din Legea  concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în  cazurile de  comportament  anticoncurenţial nu poate fi primită,  pârâtul  emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea  cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

de

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul  Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975,  după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu  de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or,  instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost  modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale,   menţinându-se celelalte dispoziţii.

Act administrativ. Refuzul emiterii actului. Cauza refuzului

de

Reclamantul Z.E. a chemat în judecată atât Primăria Municipiului Bucureşti, cât şi Primăria Sectorului 2 Bucureşti, susţinând că s-a adresat cu cerere la data de 11 iulie 1996, făcând ulterior numeroase demersuri pentru obţinerea certificatului de urbanism şi autorizaţiei de construcţie a unor garaje, dar cererea sa a fost soluţionată nefavorabil, iar adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi, respectiv, nr.32663/ 18 august 2000 reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii sale.

La data de 13 martie 2001, la cererea Primăriei Sectorului 2, Curtea de apel Bucureşti a admis excepţia ridicată şi a constatat că această autoritate publică nu are calitate procesuală pasivă în raport cu prevederile art.4 din Legea nr.50/1991, dispunând scoaterea acesteia din cauză.

Curtea de apel, Secţia de contencios administrativ a respins acţiunea formulată de reclamant şi a reţinut, în esenţă, că din moment ce Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin  hotărârea nr.160/2000, a dispus suspendarea pe o perioadă de un an a aprobării construcţiilor provizorii amplasate pe domeniul public al municipiului, răspunsul trimis reclamantului cu adresele nr.260/ 25 iulie 2000 şi nr.32663/ 18 august 2000 de către Primăria Municipiului Bucureşti, nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul prevederilor art.1 din Legea nr. 29/1990.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând, în esenţă, că instanţa a procedat în mod greşit acceptând punctul de vedere al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Recursul este nefondat.

Este adevărat că, potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, orice persoană care se consideră vătămată prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente pentru recunoaşterea dreptului pretins.

Deci, din interpretarea prevederilor legale de mai sus, rezultă că trebuie să existe un refuz nejustificat, abuziv, al autorităţii administrative căreia persoana i-a adresat o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Or, în cauză, instanţa de fond a reţinut în mod judicios că, din adresele nr.32663/ 18.08.2000 a Primăriei Sectorului 2 Bucureşti şi, respectiv, nr.260/ 25.07.2000 şi nr.76386/2000 ale Primăriei Municipiului Bucureşti rezultă că cererea reclamantului nu a putut fi rezolvată favorabil ca urmare a faptului că pe terenurile care formează domeniul public al municipiului nu se mai aprobă construcţii provizorii.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut Curtea de apel că rezolvarea nefavorabilă a unei cereri nu poate fi echivalată cu un refuz nejustificat, din moment ce soluţia dată cererii a avut ca temei o hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, organul deliberativ al administraţiei publice a municipiului Bucureşti.

Având în vedere aceste considerente, recursul a fost respins ca nefondat.

Persoană obligată să efectueze stagiul militar în detaşamente de muncă forţată. Drepturi cuvenite în baza Legii nr. 309/2002

de

Reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, anularea hotărârii nr.333 din 18 decembrie 2002, emise de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei hotărâri care să constate că perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957 se încadrează în prevederile Legii nr.309/2002.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, deşi, îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege, pârâta a refuzat să-i acorde drepturile solicitate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat hotărârea  atacată şi a obligat pe pârâtă să emită o nouă hotărâre care să constate că perioada menţionată de reclamant se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.309/2002, reţinând, în esenţă că, reclamantul  a făcut dovada că stagiul militar l-a efectuat într-un detaşament de muncă aparţinând Ministerului de Construcţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, susţinând că, din actele dosarului nu rezultă că  detaşamentele de muncă în care a lucrat reclamantul au făcut parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii,  ori de prevederile Legii nr.309/2002 beneficiază numai persoanele care au efectuat stagiul militar în aceste detaşamente de muncă, în perioada 14 ianuarie 1950 – 28 februarie 1961.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, beneficiază de prevederile acestei legi  cetăţeanul român care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă în perioada 1950 – 1961.

În speţă, din livretul militar al reclamantului rezultă că aceasta a lucrat în timpul stagiului militar în detaşamente de muncă, în perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957.

Or, câtă vreme este dovedită împrejurarea că reclamantul a prestat muncă în timpul stagiului militar într-un detaşament organizat, în acest scop, nu există nici un temei de a-l excepta de la recunoaşterea drepturilor sale.

Faptul că se contestă de către recurentă apartenenţa detaşamentelor de muncă la Direcţia Generală a Serviciului Muncii, invocându-se fie tutela Ministerului Forţelor Armate, fie cea  a Ministerului de Construcţii, nu prezintă importanţă în soluţionarea cauzei, deoarece s-ar ajunge la  nesocotirea scopului reparator al legii şi anume, acela de a  recompensa persoanele care au fost obligate să presteze o muncă ordonată de  regimul acelei epoci pe anumite criterii, în perioada în care reclamantul trebuia să efectueze stagiul militar.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Persecutat etnic. Copil născut în timpul refugiului părinţilor

de

Reclamantul F.I. a solicitat anularea Hotărârii nr.8465 din 17 martie 2003, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj şi obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr.105/1999, întrucât are calitate de  persoană  refugiată, fiind născut în refugiu.

Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea  aşa cum a fost formulată.

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs Casa Judeţeană de Pensii Cluj, susţinând, în esenţă,  nelegalitatea acesteia, în raport  de prevederile H.G. nr.127/2002 care prevăd necesitatea ca persoana să-şi fi schimbat domiciliul şi să fi suferit persecuţii etnice, ori localitatea Bădeni, unde s-a născut intimatul reclamant aparţine statului român.

Recursul este nefondat.

Este necontestat faptul că reclamantul s-a născut la data de 8 iulie  1944 în localitatea  Bădeni, judeţul Cluj, în perioada strămutării părinţilor săi.

Potrivit art.1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetăţean român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a  suferit persecuţii etnice, aflându-se în una dintre cele 6 situaţii enumerate.

Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonaţei, rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective în perioada arătată, din motive etnice.

Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoană persecutată trebuie înţeleasă atât  persoana care a  suferit acele persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod indirect, prin consecinţele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.

Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinţii lor s-au refugiat sau au fost strămutaţi, ca urmare a unor persecuţii din motive etnice şi au suferit astfel toate consecinţele nefavorabile ce au decurs din această situaţie.

Or, în cauză este de necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate.

Că legiuitorul a urmărit să acorde drepturi compensatorii tuturor celor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor din motive etnice, rezultă şi din  împrejurarea că astfel de drepturi au fost acordate prin art.3 din O.G.nr.105/1999 şi soţului supravieţuitor.

Deci, dacă legiuitorul a înţeles să acorde o indemnizaţie lunară soţului supravieţuitor, care nu a suferit persecuţiile şi nici consecinţele persecuţiilor din motive etnice, a fortiori trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi compensatorii copilul care fiind născut în perioada  refugiului, a suferit în mod direct toate consecinţele nefavorabile care s-au răsfrânt asupra familiei sale ca urmare a persecuţiilor etnice.

Soluţia Curţii de apel fiind legală şi temeinică, recursul a fost respins ca neîntemeiat.

Noua Ordonanţă de Urgenţă: Salariul minim pentru profesorii de gradul II: 1.399 lei. Corect fata de restul cadrelor de stat?

de

Ordonanţa de urgenţă emisă de Executiv, luni seară, a adus modificări semnificative modului de plată al profesorilor, anunţă Mediafax. Astfel, începând cu septembrie 2009, salariul de bază lunar al unui profesor cu gradul didactic I, studii superioare şi o vechime cuprinsă între 6-10 ani din sistemul preuniversitar va creşte de la 1.416 lei la 1.599 lei, iar un debutant cu studii superioare va fi plătit începând cu viitorul an şcolar cu 1.399 lei, faţă de 1.134 lei în prezent.

Profesorii cu gradul didactic I, care au o vechime cuprinsă între 10-14 ani, vor primi începând de anul viitor cu 195 lei mai mult, ajungând astfel la un salariu de bază lunar de 1.611 lei. Pentru o vechime în învăţământ de 25-30 ani, un astfel de profesor va câştiga lunar 1.991 lei, cu 99 lei mai mult decât în prezent, iar un cadru didactic de această categorie cu vechime de peste 40 ani va fi remunerat cu 2.294 lei.

Profesorii cu gradul didactic II şi vechime de 6-10 ani vor avea în septembrie 2009 un salariu de bază de 1.424 lei. Un debutant cu studii medii va fi plătit cu 1.149 lei, cu 181 lei peste nivelul de salarizare actual.

Pentru un conferenţiar universitar cu vechime în învăţământ de 6-10 ani, salariul minim va ajunge în septembrie 2009 la 1.700 lei, de la 1.676 lei, în timp ce salariul maxim de bază va rămâne la 2.914 lei. Limita minimă şi cea maximă de salarizare a unui profesor universitar cu vechime de 10-15 ani va fi menţinută la 2.916 lei, respectiv la 5.748 lei.

O altă prevedere a Ordonanţei de Urgenţă este ca indemnizaţiile de conducere să fie de minimum 35% şi de maximum 45% din salariul de bază în cazul rectorilor, de maximum 30% în cazul unui decan şi de cel mult 25% pentru un şef de catedră.

Majorările salariale vor fi efectuate în două etape: de la 1 martie şi 1 septembrie 2009. Pe 28 octombrie, Guvernul a decis, printr-o ordonanţă, ca termenul de aplicare a legii privind majorarea cu 50% a salariilor profesorilor să fie aprilie 2009.

Ne puteti scrie gratuit pe whatsapp 0745150894!