Mărturisire

mărturisire, mijloc de probă concretizat în recunoaşterea de către o parte a unor fapte sau împrejurări pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile, recunoaştere de natură să producă anumite consecinţe juridice împotriva autorului ei. M. este susceptibilă de clasificare pe baza mai multor criterii: a)în funcţie de conţinut (adică de felul în care autorul ei face recunoaşterea), m. poate fi simplă, calificată sau complexă; b) pe baza criteriului momentului în care a fost făcută, m. poate fi judiciară – când este făcută în faţa judecătorului şi în cadrul procesului în care urmează a fi folosită ca mijloc de dovadă – sau extrajudiciară;

c) în funcţie de natura ei, m. poate fi: expresă (orală sau scrisă) şi tacită; d) sub aspectul cauzei impulsive imediate, m. poate fi: spontană sau provocată (prin interogatoriu). Valabilitatea m. este condiţionată de cerinţa ca aceasta să fie un act de voinţă cu caracter unilateral, personal, conştient şi liber; de asemenea, ea trebuie să fie neechivocă, sinceră şi adevărată, în dreptul nostru actual, puterea doveditoare a m., fie că aceasta este judiciară sau extrajudiciară, este lăsată la aprecierea judecătorului, ca orice alt mijloc de probă [v. şi forţa probantă a mărturisirii; indivizibilitatea mărturisirii].