Mărturisire tacită

mărturisire tacită, expresie prin care se desemnează anumite atitudini negative ale uneia din părţile împricinate, care, prin specificul lor, sunt susceptibile de a fi considerate de instanţa de judecată ca având semnificaţia unei recunoaşteri totale sau parţiale a pretenţiilor celeilalte părţi. Potrivit legii, sunt susceptibile de o atare considerare: a) refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu sau de a se prezenta în faţa instanţei; în funcţie de împrejurări, instanţa poate califica aceste atitudini fie ca o mărturisire deplină (totală sau parţială), fie numai ca un început de dovadă în favoarea părţii adverse; această m.t are forţa probantă a unei prezumţii simple, ce poate fi utilizată în toate cazurile;

 b) refuzul unei părţi de a răspunde la interogatoriu cu privire la deţinerea sau existenţa unui înscris interesând obiectul procesului, atunci când prin dovezile administrate s-a stabilit că l-a ascuns ori l-a distrus, precum şi refuzul acesteia de a-l prezenta instanţei, dacă i se cere, după ce s-a făcut dovada că îl deţine; într-o atare situaţie, instanţa poate considera dovedite pretenţiile părţii adverse întemeiate pe conţinutul acelui înscris [v. şi mărturisire]