Articolul 217 (8) CPP precizeaza În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul dispune şi restituirea cauţiunii.
Deci statul roman ar putea sa incaseze si sa recupereze din prejudiciu din faza de urmarire penala pentru ca in 99,9 % dosarele de urmarire penala se trimit in judecata
Dar de ce nu se vrea acest lucru?
Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar pe cauţiune dispuse de procuror. Măsura controlului judiciar pe cauţiune poate fi dispusă în faza de urmărire penală, de procuror, prin ordonanţă (din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală) sau prin încheiere de către judecătorul de drepturi şi libertăţi învestit cu soluţionarea unei propuneri de luare sau prelungire a unei măsuri preventive privative de libertate (sau în soluţionarea unei contestaţii împotriva unei încheieri, prin care s-a dispus asupra unei asemenea măsuri). Dacă procurorul a dispus, în cursul urmăririi penale, luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune faţă de inculpat, legea permite exercitarea unei căi de atac împotriva acesteia doar de către inculpat, calea de atac fiind plângerea, termenul prevăzut de lege fiind de 48 de ore de la comunicarea ordonanţei către inculpat. Plângerea se adresează judecătorului de drepturi şi libertăţi, de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece
Asupra plângerii judecătorul se va pronunţa în camera de consiliu, prin încheiere; soluţiile ce pot fi adoptate de judecătorul de drepturi şi libertăţi sunt, fie de respingere a plângerii (ca inadmisibilă, tardivă ori neîntemeiată), fie de admitere şi revocare a măsurii preventive, dacă s-ar constata că aceasta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale. Analizând dispoziţiile art. 216, raportat la art. 213 din noul Cod de procedură penală, constatăm că, de fapt, acesta nu redă de o manieră exhaustivă soluţiile ce pot fi dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi chemat să soluţioneze plângerea formulată de inculpat. Mai mult, denumirea marginală [„calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror” (s.n.)], nu este în afara oricărei critici, întrucât calea de atac se exercită împotriva ordonanţei procurorului prin care se dispune luarea măsurii, nu împotriva măsurii procesuale, iar ipoteza revocării măsurii preventive este consecinţa admiterii plângerii şi desfiinţării ordonanţei împotriva căreia s-a formulat calea de atac.
Procedura de luare a măsurii controlului judiciar pe cauţiune de către judecător. Procedura de luare a măsurii controlului judiciar pe cauţiune este, aparent, aceeaşi cu cea de luare a măsurii controlului judiciar, textul art. 216 alin. (3) din noul Cod de procedură penală, făcând referire la aplicarea în acest sens şi a dispoziţiilor art. 212 şi art. 214 din acelaşi cod (prin care se reglementează dispunerea controlului judiciar). Textul de lege este însă criticabil, prin absenţa unor reglementări specifice ale procedurii de dispunere a măsurii controlului judiciar pe cauţiune – cu precădere în privinţa procedurii de urmat, în ipoteza în care competenţa de a dispune revine unui magistrat judecător – în faza de cameră preliminară ori în faza de judecată sau chiar în faza de urmărire penală, când judecătorul de drepturi şi libertăţi este învestit cu soluţionarea unei cereri sau propuneri privind luarea, prelungirea ori înlocuirea unei măsuri preventive privative de libertate. Aceasta, deoarece depunerea cauţiunii este o condiţie prealabilă pentru a se dispune măsura preventivă, însă cauţiunea nu poate fi apreciată şi depusă direct de către inculpat, cuantumul ei stabilindu-se tot de către organul judiciar, situaţie ce gerează necesitatea soluţionării propunerii de luare a măsurii preventive a controlului judiciar în două etape distincte: a) cea a verificării admisibilităţii în principiu – a verificării îndeplinirii condiţiilor cerute de lege pentru a dispune această măsură preventivă; dacă se consideră solicitarea ca fiind admisibilă în principiu, se impun fixarea cuantumului cauţiunii şi stabilirea termenului de depunere a acesteia de către inculpat; b) cea a dispunerii măsurii controlului judiciar pe cauţiune, atunci când se constată îndeplinirea condiţiei de depunere a cauţiunii stabilite de organul judiciar. O formă a procedurii de dispunere a controlului judiciar pe cauţiune, a fost reglementată de legiuitorul procesual penal doar în ipoteza descrisă de art. 242 alin. (10)-(13) NCPP, anume atunci când se solicită înlocuirea unei măsuri preventive privative de libertate (arestul la domiciliu sau arestarea preventivă) cu măsura controlului judiciar pe cauţiune; în lipsa altor reglementări exprese, apreciem că aceeaşi procedură poate fi aplicată şi la luarea (directă) a măsurii preventive menţionate
Durata controlului judiciar pe cauţiune. O analiză succintă a dispoziţiilor care reglementează măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, pune în evidenţă inexistenţa unei durate maxime pentru care poate fi luată această măsură în timpul urmăririi penale. Prin comparaţie, în reglementarea anterioară, pentru măsura preventivă cea mai apropiată ca natură juridică de controlul judiciar pe cauţiune, erau prevăzute atât durata pentru care putea fi dispusă iniţial, cât şi o procedură de prelungire şi o durată maximă totală în cursul urmăririi penale. Astfel, în reglementarea Codului de procedură penală anterior [art. 145 alin. (2) şi art. 1451 alin. (2)], durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea şi a obligării de a nu părăsi ţara (măsuri în care îşi găseşte corespondenţă, în parte, controlul judiciar pe cauţiune), nu putea depăşi 30 de zile, afară de cazul când aceasta era prelungită în condiţiile legii. Cele două măsuri puteau fi prelungite în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispunea de procurorul care efectua sau supraveghea urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Durata maximă a acestor măsuri în cursul urmăririi penale era de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege era detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă era de 2 ani. În reglementarea actuală, controlul judiciar pe cauţiune, odată ce este dispus de procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, se menţine pe toată durata urmăririi penale, până la dispunerea unei soluţii de netrimitere în judecată de către procuror şi în cursul procedurii de cameră preliminară. Dacă se dispune trimiterea în judecată, aceste măsuri preventive se menţin până la o eventuală dispoziţie de revocare sau înlocuire, pronunţată în cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau până la încetarea de drept a măsurii preventive În opinia noastră, inexistenţa unei limite maxime a duratei pentru care poate fi dispus controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, poate ridica probleme sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile naţionale şi internaţionale cu forţă juridică superioară, care reglementează o serie de drepturi fundamentale ale persoanei, prin luarea acestor măsuri putându-se aduce atingere, după caz, dreptului la liberă circulaţie (art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 25 din Constituţia României) şi dreptului la respectarea vieţii private şi familiale (art. 8 din Convenţie şi art. 26 din Constituţia României).