Acordul de mediere

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/3HiksfKqtQs

Procesul de mediere se poate finaliza printr-una din următoarele modalităţi:
1. ajungerea la un acord (total sau parţial);
2.  prin denunţarea medierii de către una din părţi sau de ambele;
3. prin constatarea eşuării făcută de către mediator.

Medierea are ca scop găsirea de către părţi a unei soluţii viabile şi valabile, reciproc mulţumitoare şi satisfăcătoare pentru ele, o soluţie WIN-WIN. Soluţia găsită şi agreată în urma unui proces de mediere, după discuţiile comune sau private ale mediatorului cu părţile şi avocaţii lor (dacă aceştia participă la procesul de mediere), exprimă în fapt voinţa reală a acestora de a soluţiona acel conflict pe cale amiabila, printr-un acord explicit şi prin obligaţii reciproce stabilite în mod concret şi fără echivoc.

Acordul de mediere este o înţelegere totală, când părţile sub asistenţă şi cu ajutorul mediatorului au găsit soluţii pentru toate problemele ce au făcut obiectul medierii şi este parţială când părţile au găsit soluţii doar pentru unele probleme.

Acordul de mediere conţine exact înţelegerea părţilor şi modul în care acestea îşi vor duce la îndeplinire obligaţiile asumate prin acest contract. În acordul de mediere se pot stipula drepturi şi obligaţii noi, se pot modifica drepturi şi obligaţii ori se pot stinge drepturi sau obligaţii. De asemenea, poate conţine clauze contractuale potrivit dreptului comun în materia convenţiilor.

Valoarea juridică a unui acord de mediere este cea a unui contract bilateral, consensual, sinalagmatic. Părţile stabilesc o soluţie pentru un conflict/litigiu, soluţie ce constă în drepturi şi obligaţii reciproc agreate şi contractate cu bună credinţă şi în cunoştinţă de cauză.

Nici o parte nu poate fi forţată în niciun fel să agreeze o soluţie impusă în orice condiţii de către mediator, de către o altă parte sau orice alt participant la procesul de mediere. Orice soluţie concretizată în acordul de mediere trebuie să exprime în mod absolut voinţa exclusivă a părţilor, să fie explicită, să conţină suficiente date pentru ca obligaţiile asumate să poată produce efectele juridice dorite de părţi.

De asemenea, participanţi la procesul de mediere trebuie să fie toate părţile implicate într-un conflict/litigiu. Mediatorul este dator să întrebe părţile, în etapa de pregătire a medierii, şi înainte să intre pe fondul procesului de mediere, care sunt exact persoanele implicate în litigiu şi să le invite pe toate la mediere, aducând la cunoştinţa părţii care solicită medierea că acest proces, în toate etapele sale (fie etapa de informare privind medierea, fie în medierea propriu-zisă) se poate desfăşura doar în prezenţa tuturor părţilor conflictului/litigiului. Aceasta deoarece mediatorul este un terţ neutru şi imparţial şi va trebui să aibă toate datele conflictului prezentate din punctele de vedere ale tuturor  părţilor implicate. Mediatorul nu răspunde în cazul în care părţile au fost de rea-credinţă şi nu au adus la cunoştinţa acestuia implicarea şi a altor persoane în respectivul conflict/litigiu, persoane care ar avea drepturi şi obligaţii conexe acelui conflict.

Orice acord de mediere care nesocoteşte drepturile sau interesele unor persoane direct implicate în conflict/litigiu este lovit de nulitate. Conform art. 58 alin. (2) din Legea Medierii, înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice.

Puterea juridică a unui acord de mediere este cea a unui înscris sub semnătura privată.

Deşi, conform art. 4 alin. (1) din Legea 192/2006 – medierea reprezintă o activitate de interes public, mediatorul nu este învestit cu putere de autoritate publică. Aşadar, acordul de mediere care conţine soluţiile unui conflict este un contract bilateral între părţi, cu putere de înscris sub semnătura privată.

Acordul de mediere este viabil, valabil şi produce efecte încă de la contractarea care a avut loc între părţi (solo consensu). Redactarea acestuia de către mediator şi semnarea de către părţi a înţelegerii intervenite între ele nu are efecte ad validitatem, ci ad probationem; totodată, este o opţiune a părţilor. Părţile decid dacă acordul de mediere se redactează de mediator, de către ele, ori nu se redactează. Art. 58 alin. (1) din Legea Medierii dispune că atunci când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris, care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnatura privată. De regulă, acordul este redactat de către mediator, cu excepţia situaţiilor în care părţile şi mediatorul convin altfel.

Vointa părţilor în mediere primează în orice moment şi în orice etapă a acestui proces.

De cele mai multe ori, Acordul de mediere se redactează pentru ca soluţia dintre părţi să fie bine punctată, condiţiile de îndeplinire a obligaţiilor stipulate şi agreate să fie clare, concise şi explicite, pentru că soluţia să poată fi pusă în aplicare şi respectată de către părţi cu uşurinţă. Acordul de Mediere stabileşte în detalii opţiunile agreate şi convenite de părţi. Existenţa unui act scris, semnat de ambele părţi, vine să dea şi mai multă valoare înţelegerii dintre părţi survenită în urma procesului de mediere.

Clauza de mediere

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/T8Q74hYBJLZ

Independența clauzei de mediere

Art. 2 alin. (5) din legea medierii prevede că părțile pot introduce o clauză de mediere în orice contract ce are ca obiect drepturi de care acestea pot dispune, iar validitatea acestei clauze nu depinde de validitatea contractului. Desigur, este posibilă și încheierea unei convenții distincte, adițională celei inițiale, prin care părțile se obligă să recurgă la mediere înainte de a formula o cerere de chemare în judecată.

Care este utilitatea clauzei de mediere? Credem că ea prezintă importanță pentru situațiile în care parcurgerea ședinței de informare nu este obligatorie prin lege, pentru că efectul ei îl constituie introducerea obligativității acestei proceduri prin voința părților contractante. Așadar, deși legea nu obligă părțile să participe la o ședință de informare privind avantajele medierii, ele se obligă ca, în caz de divergențe derivând din contract, să parcurgă această procedură.

Despre ce fel de divergențe poate fi vorba? Nu este întâmplătoare prevederea referitoare la independența clauzei de mediere față de contract (sau a contractului adițional încheiat ulterior), pentru că efectul acestei prevederi este că chiar în cazul în care contractul este nul sau anulabil și există divergențe între părți privind desființarea acestuia și repunerea lor în situația anterioară, acestea vor fi obligate să parcurgă procedura prealabilă referitoare la ședința de informare [întrucât, potrivit dispozițiilor art. 1.246 alin. (3) NCC, nulitatea poate fi constatată sau declarată prin acordul părților, deci nu este necesar să recurgă la instanță, fiind vorba de drepturi de care acestea pot dispune, dacă legea nu prevede altfel)].

Deosebirea dintre medierea obligatorie prin lege și cea obligatorie prin convenția părților – consecințe

Deosebirea față de situația în care parcurgerea acestei proceduri este obligatorie potrivit legii este aceea că lipsa ei nu poate fi invocată din oficiu de către instanță, ci numai de partea interesată, în temeiul art. 193 alin. (2) NCPC.

Ce obligații naște în sarcina părților clauza de mediere?

S-ar mai putea pune problema dacă, în cazul în care părțile ab initio, încă de la încheierea contractului ce naște obligații în sarcina lor sau ulterior, însă înainte de declanșarea litigiului, se înțeleg să recurgă la mediere, o astfel de înțelegere se referă la participarea la o ședință de informare, ca în cazul medierii obligatorii sau înseamnă că părțile sunt avizate asupra avantajelor medierii încă de la data încheierii contractului (sau a celui adițional), așadar, în această situație, ele ar trebui să încheie un contract de mediere.

Credem că cele două situații nu diferă, întrucât avantajele concrete ale medierii depind cauza concretă a litigiului ivit între părți în legătură cu contractul (indiferent că este vorba de executarea acestuia sau de vreun motiv de ineficacitate și, eventual, repunerea în situația anterioară).

Pot desemna părțile un mediator la momentul încheierii contractului?

Dacă pot insera o clauză de mediere în contract, nimic nu împiedică părțile să desemneze un posibil mediator (ca în cazul clauzei compromisorii sau a convenției de arbitraj – art. 545 NCPC).

Medierea în contextul noului Cod de procedură civilă

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/GveSb3pgnTr

Despre mediere, au fost scrise o serie de lucrări, în marea lor majoritate în format online[1], la care vom face referire parțial, în cele ce urmează, însă prea puțin a fost abordată problema unor implicații procesuale ale acestei instituții în contextul intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă. În cele ce urmează, ne-am propus să formulăm câteva întrebări pe care practicianul dreptului și justițiabilul deopotrivă și le vor pune în viitorul apropiat și să încercăm să oferim câteva răspunsuri.

1. Mediere obligatorie versus mediere facultativă

1.1 Obiectul medierii

Pentru a determina obiectul medierii, cu alte cuvinte, cazurile în care părțile pot recurge la mediere și, dintre acestea, pe acelea în care medierea este obligatorie, trebuie să coroborăm dispozițiile art. 2 cu cele ale art. 60¹ din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator, modificată și completată[2].

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (5) din legea medierii, părțile pot recurge la mediere atunci când este vorba despre drepturi de care ele pot dispune. Alin. (4) al aceluiași articol exclude din obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum și orice alte drepturi de care părțile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenție sau alt mod admis de lege. Noul Cod civil[3], în dispozițiile referitoare la domeniul de aplicare a contractului de tranzacție, deși nu arată expres ce poate constitui obiect al acestuia, reglementează cazurile exceptate, acestea fiind capacitatea sau starea civilă a persoanelor, precum și drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii. Per a contrario, obiectul contractului de tranzacție îl constituie drepturi de care părțile pot dispune. Comparând conținutul textelor din cele două acte normative, constatăm cu ușurință că ele nu diferă decât sub aspectul formulării, nu și acela al reglementării.

Rezumând, părțile pot recurge la mediere ori de câte ori este vorba despre drepturi de care acestea pot dispune.

Art. 31 din legea medierii prevede că mediatorul trebuie să cunoască ce drepturi nu pot face obiectul medierii și, în cazul acestora, are obligația de a refuza medierea.

1.2. Momentul în care părțile pot recurge la mediere

Ca și în cazul tranzacției, acestea pot recurge la mediere pentru a preîntâmpina un litigiu, pentru a stinge un litigiu sau, chiar după pronunțarea unei hotărâri judecătorești sau în situația existenței unui alt titlu executoriu, pentru a conveni asupra modalității de executare a obligației cuprinsă în acesta, deci inclusiv în faza executării silite [art. 2.267 NCC, alin. (1)].

1.3. Ședința de informare obligatorie

1.3.1. Ședința de informare prealabilă introducerii cererii de chemare în judecată

Din textul art. 2 alin. (1) din legea medierii, rezultă că părțile nu sunt obligate să parcurgă procedura medierii, dar, în cazurile expres prevăzute de lege, au obligația de a participa la o ședință de informare privind avantajele medierii.

Conform acestui text, există această obligație în sarcina părților în cazul conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege. Acest articol debutează cu mențiunea „dacă legea nu prevede altfel”, de unde s-ar putea deduce că toate litigiile enumerate în text (sau în alte texte speciale) sunt obiect al medierii, cu excepțiile prevăzute de lege.

În realitate, așa cum rezultă din dispozițiile art. 2 alin. (1²) din lege, ce reglementează sancțiunea pentru nerespectarea acestei obligații și face trimitere la dispozițiile art. 60¹ alin. (1) lit. a) – f), legea medierii reglementează expres care sunt materiile în care participarea la ședința de informare este obligatorie, acestea fiind: protecția consumatorului [lit. a), care trebuie coroborată și cu art. 2 alin. (2) din lege], dreptul familiei [ lit. b), în situațiile prev. de art. 64, respectiv în ceea ce privește continuarea căsătoriei, partajul bunurilor comune, exercițiul drepturilor părintești, stabilirea domiciliului copiilor, contribuția părinților la întreținerea acestora, orice alte neînțelegeri care apar în raporturile dintre soți, cu privire la drepturi de care aceștia pot dispune potrivit legii), litigiile privind posesia, grănițuirea, strămutarea de hotare, orice alte litigii ce privesc raporturile de vecinătate[4] [lit. c)][5], în cauzele de malpraxis, dacă vreo lege specială nu prevede o altă procedură [lit. d)], în litigiile de muncă în legătură cu contractul individual de muncă [lit. e)], în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepția cazurilor în care s-a pronunțat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvență, a acțiunilor referitoare la registrul comerțului și a cazurilor în care părțile aleg să parcurgă procedura ordonanței de plată, prevăzută de art. 1.013-1.024 NCPC sau a cererilor de valoare redusă, prevăzută de art. 1.025-1.032 NCPC [lit. f)].

1.3.2. Ședința de informare pe parcursul litigiului din dispoziția instanței

Art. 21 NCPC (Încercarea de împăcare a părților) introduce, în cadrul principiilor fundamentale ale procesului civil, atribuția judecătorului de a încerca pe tot parcursul procesului împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare, potrivit legii și posibilitatea de a le recomanda soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere[6].

Dacă ne uităm la litigiile în care medierea este obligatorie, constatăm că, în cazul acestora sau, cel puțin, a unora dintre acestea, cum ar fi în materia litigiilor privind drepturile părinților cu privire la copiii lor minori sau raporturile de vecinătate, se ivesc, de multe ori, dificultăți aproape insurmontabile în faza punerii în executare a hotărârii judecătorești, ajungerea părților la un compromis ca urmare a îndrumării de împăcare făcută de judecător sau pe calea medierii fiind, astfel, un beneficiu, evitându-se impunerea unei soluții prin forța coercitivă a statului.

Textul art. 21 alin. (1) NCPC are o formulare aparent imperativă, întrucât prevede că „judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere”, însă acest text trebuie coroborat cu cel al art. 227 alin. (2) NCPC, ce prevede că „judecătorul poate invita părțile să participe la o ședință de informare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri”, precum și cu dispozițiile legii medierii ce reglementează cazurile în care medierea este obligatorie.

O altfel de interpretare nici nu ar fi posibilă, pentru că ar însemna ca medierea să fie obligatorie în toate litigiile, o astfel de optică fiind contrazisă de dispozițiile legii speciale, ce restrâng medierea obligatorie la situații expres prevăzute.

În plus, aceasta ar însemna ca judecătorul să nu poată încerca niciodată singur împăcarea părților.

Credem că judecătorul recomandă părților medierea pe parcursul procesului atunci când nu poate încerca împăcarea fără a se supune riscului de a se antepronunța, ceea ce i-ar atrage recuzarea, conform art. 42 alin. (1) pct. (1) și art. 44 NCPC.

Din dispozițiile art. 227 alin. (2) și (3) NCPC și ale art. 61 alin. (1) din legea medierii, rezultă că judecătorul (în realitate, este vorba despre completul de judecată),  poate dispune ca părțile să participe la o ședință privind avantajele medierii și în cursul procesului, în acele litigii unde medierea este posibilă, fără a fi obligatorie, întrucât, în cazul medierii obligatorii, procedura aceasta trebuie parcursă anterior înregistrării cererii de chemare în judecată. Alin. (4) al art. 227 NCPC prevede că dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile dacă părțile au încercat soluționarea litigiului prin mediere anterior introducerii acțiunii, indiferent dacă este vorba de mediere obligatorie prin lege, prin voința părților (în cazul existenței unei clauze de mediere) sau facultativă (adică, deși nici legea, nici convenția părților nu o prevede, reclamantul a recurs la această procedură în speranța că va soluționa cauza pe cale amiabilă).

Informarea privind medierea, procedura prealabila obligatorie

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/j6dbfvUySST

Noua obligatie a justitiabililor este prevazuta la art. 60 1, introdus in Legea Medierii, care prevede ca „in litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de solutionare a conflictelor, partile si/sau partea interesata, dupa caz, sunt tinute sa faca dovada ca au participat la sedinta de informare cu privire la avantajele medierii”. Consiliul de Mediere a adoptat intr-o sedinta de la finalul lunii septembrie un ghid informativ despre organizarea sedintei de informare privind medierea pentru aplicarea unitara a noilor prevederi. Conform documentului publicat pe site-ul institutiei, sedinta de informare privind medierea, pentru care nu poate fi perceput niciun onorariu, trebuie sa explice in mod obligatoriu drepturile si obligatiile partilor, rolul mediatorului, avantajele medierii, dar si efectele juridice ale acordului de mediere. Ghidul precizeaza ca informarea se va face de acelasi mediator pentru toate partile, in sesiune comuna sau separata, iar mediatorii nu pot fi obligati sa faca informarea cu privire la mediere, avand dreptul de a refuza preluarea unui caz. Dupa parcurgerea sedintei de informare, mediatorul va elibera un proces verbal de informare obligatorie tuturor partilor participante la sedinta .

Consiliul de Mediere explica in ghidul aprobat la finalul lunii septembrie ca, in cazul in care la mediator se prezinta numai una dintre parti, aceasta are doua posibilitati la dispozitie pentru a aduce si celelalte parti la sedinta comuna referitoare la mediere: fie personal , fie prin intermediul mediatorului. In cazul in care alege a doua varianta, solicitantul va plati mediatorului costul acestui serviciu. Mai exact, in aceasta a doua situatie, solicitantul va incheia cu mediatorul un contract de pregatire a medierii (premediere). In baza acestui contract, mediatorul va trimite celeilalte parti o invitatie cu confirmare de primire pentru a participa la sedinta de informare, impreuna sau separat cu justitiabilul care s-a prezentat deja la mediator.

Medierea si uzucapiunea

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/GzJJGGqdGhB

Desi la o prima vedere uzucapiunea nu se poate realiza decat prin instanta si cartea funciara, totusi medierea nu este exclusa, ba din contra, este utila.

Pentru a se putea rezolva un conflict prin mediere trebuiesc indeplinite doua conditii: disputa sa nu priveasca drepturile cu caracter strict personal ale partilor si partile sa fie de acord si sa accepte mediatorul si procesul de mediere.

Daca prima conditie (uzucapiunea nu priveste drepturile personale!) este indeplinita, in cazul celei de a doua conditii, intradevar, partile trebuie sa doreasca sa foloseasca medierea in procedura uzucapiunii.

Cu toate acestea, uzucapiunea nu se poate realiza doar prin mediere fiind necesara si o hotarare pronuntata in baza legii de instantele judecatoresti. Finalitatea uzucapiunii se realizeaza la momentul inscrierii hotararii judecatoresti in cartea funciara deoarece dreptul real nu se dobandeste in temeiul sentintei ci la momentul intabularii in cartea funciara a dreptului principal castigat prin uzucapiune.

De la 1 august 2013 informarea privind medierea e obligatorie

https://plus.google.com/110371156225898714711/posts/VGTQDpSD6H8

Ședința de informare cu privire la avantajele medierii este obligatorie din 2012. La 1 august 2013 au intrat în vigoare dispoziții legale ce reglementează modul de desfășurare și sancțiunile în caz de neîndeplinire a cerinței de informarea obligatorie cu privire la mediere.

Am întocmit un scurt GHID PRIVIND PROCEDURA INFORMARII OBLIGATORII, PE INTELESUL TUTUROR.

Medierea devine obligatorie?

Nu, medierea rămâne facultativă.

Devine obligatorie doar procedura de informare cu privire la mediere, înainte de a fi judecat de instanță, și doar în anumite cazuri ne-penale expres prevăzute de lege (pentru celelalte cazuri, informarea cu privire la mediere rămâne facultativă, potrivit art.227 alin. 2 C.proc.civ).

 Care sunt dispozițiile legale ce reglementează procedura de derulare și sancționare privind informarea obligatorie?

– art. 60¹, art. 2 alin 1¹ și alin. 1² din Legea nr. 192/2006 introduse prin Legea nr. 115/2012;

– art. II din Legea nr. 115/2012  modificat prin art. VIII din OUG nr. 4/2013

– art. III din OUG nr. 90/2012 modificat prin art. VII din OUG nr. 4/2013

– art. VI din OUG nr. 4/2013

– art VI¹ introdus prin pct. 4 al Legii nr. 214/2013

 În ce litigii este necesară informarea?

În cele arătate de art. 60¹ din Legea nr 192/2006.

    a) în domeniul protecţiei consumatorilor, când consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a achiziţionării unui produs sau unui serviciu defectuos, a nerespectării clauzelor contractuale ori garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi operatorii economici ori a încălcării altor drepturi prevăzute în legislaţia naţională sau a Uniunii Europene în domeniul protecţiei consumatorilor;

    b) în materia dreptului familiei: continuarea căsătoriei: partajul de bunuri comune; exerciţiul drepturilor părinteşti; stabilirea domiciliului copiilor; contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor; orice alte neînţelegeri care apar în raporturile dintre soţi cu privire la drepturi de care ei pot dispune potrivit legii.

    c) în domeniul litigiilor privind posesia, grăniţuirea, strămutarea de hotare, precum şi în orice alte litigii care privesc raporturile de vecinătate;

    d) în domeniul răspunderii profesionale în care poate fi angajată răspunderea profesională, respectiv cauzele de malpraxis, în măsura în care prin legi speciale nu este prevăzută o altă procedură;

    e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;

    f) în litigiile civile a căror valoare este sub 50.000 lei, cu excepţia litigiilor în care s-a pronunţat o hotărâre executorie de deschidere a procedurii de insolvenţă, a acţiunilor referitoare la registrul comerţului şi a cazurilor în care părţile aleg să recurgă la procedura prevăzută la art. 1.013 – 1.024 (ordonanța de plată) sau la cea prevăzută la art. 1.025 – 1.032 (cererile de valoare redusă) din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

 Cine trebuie să demareze procedura de informare obligatorie?

Reclamantul, în mod obligatoriu, în cazurile descrise mai sus.

 Când e necesară participarea la ședința de informare?

– înainte ca reclamantul să depună cererea de chemare în judecată (e recomandabil parcurgerea informării în această etapă căci dacă partea e convinsă să rămână în mediere, nu va mai formula acțiune la instanță);

– sau după depunerea cererii de chemare în judecată, dar numai până la termenul dat de judecător în acest scop.

 Cine face informarea privind avantajele medierii?

– mediatorul: e recomandabil apelarea la un mediator, fiind singurul profesionist atestat în materie de mediere, care poate sfătui și convinge părțile cum să rămână în procedura de mediere (lista cu mediatori e afișată în fiecare instanță și pe internet);

– legea permite ca efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii să fie realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz in care aceasta se atesta in scris. Apreciez că aceasta va fi doar formală din lipsă de pregătire adecvată și de timp (să nu uităm că scopul informării nu este eliberarea unui document, ci convingerea părților că este mai avantajos să rămână în procedura de mediere decât să meargă la instanță).

 Cum ajunge pârâtul la ședința de informare de la mediator?

După ce reclamantul furnizează mediatorului datele necesare de contact, mediatorul va adresa pârâtului invitaţia scrisă, în vederea informării şi acceptării medierii, stabilind un termen de cel mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură confirmarea primirii textului.

În cazul imposibilităţii de prezentare a vreuneia dintre părţile convocate, mediatorul poate stabili, la cererea acesteia, o nouă dată în vederea informării şi acceptării medierii.

Pârâtul e obligat să participe la ședința de informare?

Nu. El are următoarele opțiuni:

– să participe la ședința de informare;

– să refuze în scris participarea la şedinţa de informare;

– să nu răspundă invitaţiei primite de la mediator;

– să nu se prezinte la data fixată pentru şedinţa de informare.

Dacă procesul a fost demarat, reclamantului i s-a pus în vedere că parcurgă procedura de informare, pârâtul a acceptat să meargă la această ședință dar a refuzat să o facă, el poate fi amendat cu 100-1000 lei (art. 187 alin. 1 pct. 1 lit.f C.proc.civ)

Cât costă informarea privind avantajele medierii?

Serviciile prestate cu privire la informarea obligatorie sunt gratuite, neputându-se percepe onorarii, taxe sau orice alte sume, indiferent de titlul cu care s-ar putea solicita.

Cât durează procedura de informare?

Procedura de informare, incluzând şi formalităţile pentru convocarea părţilor, nu poate depăşi 15 zile calendaristice.

Cum se face dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii?

– dacă informarea are loc: certificat de informare eliberat de mediatorul care a realizat informarea (textul art. 227 alin. 3 C.proc.civ, care cere „proces-verbal întocmit de mediator cu privire la rezultatul ședinței de informare” este astfel modificat implicit).

– dacă informarea nu are loc: proces-verbal eliberat de mediator.

Care e sancțiunea neîndeplinirii obligației de participare la ședința de informare?

Instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea, conform art. 2 alin 1² din Legea nr. 192/2006.

Ulterior va putea fi formulată o nouă acțiune, dar e obligatorie parcurgerea procedurii de informare.

 Organele judiciare mai au obligația generală de informare cu privire la mediere?

– Da. Ea e înscrisă în art. 6 din legea 192/2006 și e în vigoare din anul 2010: „Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele”. Se corelează cu dispozițiile art. 21 C.proc.civ: „Judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabila a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale”.

– Nu se confundă cu noua procedură a şedinţei de informare privind avantajele medierii. Astfel, informarea generală e obligatorie în orice cauză (incluziv penală), cuprinde referiri de principiu la posibilitatea și avantajele pe care le-ar aduce medierea și neîndeplinirea ei nu este sancționată; pe când noua procedură de informare este una aplicată la cazul/conflictul dat, se face obligatoriu în anumite situații, de anumiți profesioniști sau autorități, se consemnează într-un mod propriu și este sub sancțiunea respingerii acțiunii.