Model de acţiune în revendicare imobiliară

DOMNULE PREŞEDINTE,

Subsemnatul(a) domiciliat(ă) în_, chem în judecată şi personal la interogatoriu pe pârâtul (a) __, domiciliat(ă) în_, pentru

REVENDICARE IMOBILIARĂ

urmând a fi obligat(ă) să-mi lase în deplină proprietate şi posesie terenul împreună cu toate construcţiile şi plantaţiile aflate pe el, situat în_, să-mi restituie fructele percepute în valoare de_lei şi să-mi plătească cheltuielile de judecată.

Motivele acţiunii:

în fapt, sunt proprietarul terenului ce revendic, în suprafaţă de_, situat în_, cu vecinătăţile:_.

Dovada că sunt proprietar o fac cu contractul de vânzare – cumpărare sau de donaţie, autentificat sub nr. din_, de Notarul public_.

Terenul ce revendic este posedat de părât(ă) de la data de_, fără nici un

drept şi cu toate acestea refuză să mi-l cedeze în deplină proprietate şi posesie. Acest refuz m-a determinat să-l(o) chem în judecată ca să-l(o) obligaţi să-mi lase în deplină proprietate şi posesie terenul împreună cu toate construcţiile şi plantaţiile pe care pârătul(a) le-a efectuat. înţeleg să menţin construcţiile şi plantaţiile şi să-l despăgubesc cu suma care se va stabili.

De asemenea, cer obligarea părâtului(ei) să-mi plătească suma de_lei, reprezentând venitul pe care l-a realizat de când posedă terenul.

în drept, îmi întemeiez acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi 483 şi următoarele C. civ.

Dovada acţiunii înţeleg să o fac cu actul de proprietate citat, cu proba cu martori, expertiză tehnică, cercetare locală şi cu interogatoriul pârâtului(ei) care urmează a fi citat(ă) cu această menţiune.

Ca martori, propun pe:_

Depun prezenta cerere în dublu exemplar pentru a fi comunicată pârâtu-lui(ei), timbru fiscal în valoare de lei şi timbrul judiciar în valoare de_lei.

Data depunerii_

Semnătura_

DOMNULUI PREŞEDINTE AL JUDECĂTORIEI_

Explicaţii teoretice

REVENDICAREA IMOBILIARĂ

1. CONCEPT ŞI REGLEMENTARE

Acţiunea în revendicare constituie principalul mijloc de apărare a dreptului de proprietate publică sau privată. Cu ajutorul ei, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil poate obţine recunoaşterea dreptului de proprietate şi, în acelaşi timp, restituirea bunului său de la orice persoană care îl posedă ilegal.

Revendicarea este o acţiune reală şi petitorie, pentru că reclamantul cere să i se predea bunul în temeiul dreptului său de proprietate. în aceasta constă şi deosebirea faţă de acţiunea posesorie, prin care se apără numai posesiunea, nu însuşi fondul dreptului real.

Acţiunea în revendicare este imobiliară, când revendică imobile, şi mobiliară, când revendică bunuri mobile. Ambele urmăresc acelaşi scop, şi anume recunoaşterea dreptului de proprietate şi posesia asupra bunului revendicat.

1. CARACTERE. Acţiunea în revendicare se caracterizează printr-o serie de însuşiri, şi anume:
1) Este o acţiune reală, pentru că reclamantul pretinde că este titularul dreptului real de proprietate, drept care imprimă şi acţiunii acelaşi caracter real;

2) Se urmăreşte predarea posesiunii unui bun, ceea ce înseamnă că, în principiu, acţiunea trebuie introdusă împotriva celui ce deţine bunul;

3) Reclamantul trebuie să dovedească că este titularul dreptului de proprietate, dovadă care constituie temeiul acţiunii în revendicare.

2. CALITATEA de RECLAMANT. Acţiunea în revendicare poate fi introdusă numai de către titularul dreptului real de proprietate şi numai împotriva persoanei care posedă bunul revendicat. Excepţie face cazul când posesorul, aflând că va fi chemat în judecată, încetează prin doi de a mai poseda sau când deţinătorul bunului a decedat şi succesorii săi sunt în indiviziune. în primul caz, acţiunea se poate îndrepta împotriva fostului posesor, iar în al doilea caz, acţiunea trebuie îndreptată împotriva tuturor coindivizarilor.

Subiect activ al acţiunii în revendicare este numai titularul dreptului real de proprietate, care poate fi orice persoană fizică sau juridică. Lipsa acestei calităţi face ca acţiunea să fie respinsă, pentru că reclamantul, nefiind titularul dreptului real de proprietate, nu are calitatea procesuală activă.

3. CALITATEA de PÂRÂT. într-o acţiune în revendicare imobiliară, calitatea de pârât o are persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunul pe care reclamantul îl revendică.

Dacă pârâtul deţine bunul pentru altul sau exercită în numele altuia dreptul asupra bunului în litigiu, va putea arăta pe acela în numele căruia deţine bunul sau exercită dreptul. Cererea privitoare la arătarea titularului dreptului trebuie motivată şi depusă odată cu întâmpinarea sau, dacă aceasta nu este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (art. 64 -65 C. proc. civ.).

De asemenea, dacă, după introducerea acţiunii, bunul care se revendică a fost transmis de pârât unei alte persoane etc., în funcţie de împrejurări, pot fi chemate în judecată, printr-o intervenţie forţată (indirectă), alte persoane, în temeiul art. 49 C. proc. civ. (procedura intervenţiei terţului), art. 57 C. proc. civ. (procedura chemării în judecată a altor persoane, şi art. 60 C. proc. civ. (chemarea în garanţie.

Consecinţa lipsei calităţii procesuale pasive este aceea că acţiunea trebuie respinsă ca greşit îndreptată.

4. OBIECTUL ACŢIUNII. Acţiunea în revendicare poate avea ca obiect numai bunuri imobile individual determinate. Este vorba de bunurile de care reclamantul a fost deposedat.

Prin acţiunea în revendicare imobiliară se pot cere şi despăgubiri, reprezentând repararea prejudiciului cauzat, capăt de cerere care este subsidiar revendicării, instanţa având obligaţia să se pronunţe asupra ambelor capete. Nu se admite ca obiectul individualizat determinat să fie înlocuit cu alte bunuri de valoare echivalentă sau printr-o compensaţie bănească. Acest mod de soluţionare echivalează cu schimbarea obiectului acţiunii în revendicare, care este o acţiune reală, într-o acţiune personală, aceasta fiind o soluţie nelegală.

5. Temeiul juridic al revendicării imobiliare

1) Reclamantul să fie titularul dreptului real de proprietate. Reclamantul are obligaţia să dovedească că este titularul dreptului real de proprietate, dovadă care constituie temeiul juridic al acţiunii în revendicare.
Dovada dreptului real de proprietate, în materie imobiliară, se poate face prin existenţa unui mod originar de dobândire a proprietăţii, spre exemplu uzucapiunea, caz în care dovada este absolută. în lipsa acestei dovezi, reclamantul poate invoca un titlu în temeiul căruia a dobândit dreptul de proprietate, dar în acest caz dovada dreptului de proprietate este numai relativă.

Dintre modurile originale de dobândire a proprietăţii vom examina numai uzucapiunea, pentru că este mai des invocată în practica judiciară, după care vom cerceta problema prin prisma titlurilor de proprietate pe care părţile şi le pot opune.

2) Uzucapiunea. în practica judiciară, uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este frecvent invocată ca mijloc de dobândire a proprietăţii unui imobil.

Acest important mod originar de dobândire a proprietăţii unui imobil se concretizează prin exercitarea unei posesiuni îndelungate cu intenţia de a dobândi proprietatea bunului respectiv (animo rem sibi habendi). Este vorba de transformarea unei stări de fapt într-o stare de drept.2

Pentru a putea dobândi proprietatea prin uzucapiune se cere ca reclamantul să dovedească că a posedat imobilul în condiţiile art. 1846, 1847, 1890 şi 1895 C. civ. adică să fi posedat cel puţin 30 de ani sau 10-20 ani, continuu, neîntrerupt, public şi sub nume de proprietar, ceea ce înseamnă că uzucapiunea trebuie invocată şi dovedită.

Termenul este de 30 de ani când reclamantul nu a posedat pe baza unui just titlu, posesiunea sa fiind de rea-credinţă. Dacă reclamantul dovedeşte că a posedat bunul în temeiul unui just titlu, fiind de bună-credinţă, termenul se reduce la 10 – 20 de ani. Este vorba de 10 ani dacă adevăratul proprietar locuieşte în raza tribunalului unde se află bunul imobil şi de 20 de ani dacă nu locuieşte în raza acestuia (art. 1895 C. civ.). Acest ultim termen de 20 de ani se reduce când reclamantul face dovada că adevăratul proprietar a locuit o parte din timp în acelaşi judeţ, un an locuit în acelaşi judeţ valorând doi ani locuiţi în alt judeţ (art. 1896 C. civ.).

Prin just titlu, în cadrul uzucapiunii, se înţelege orice titlu translativ de proprietate, precum vânzarea, schimbul, donaţia etc., care provine de la o altă persoană decât adevăratul proprietar3, cu condiţia ca titlul să nu fie lovit de nulitate absolută (art. 1897 C. civ.)4. Un titlu anulabil poate constitui un just titlu în condiţiile art. 1897 alin. 3 C. civ.

Reclamantul este obligat să facă dovada justului titlu după regulile dreptului comun.

Buna-credinţă este convingerea reclamantului care invocă uzucapiunea că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea. Este suficient ca buna-credinţă să fi existat în momentul transmiterii imobilului (art. 1898 C. civ.) şi se presupune totdeauna, sarcina probei relei-credinţe a reclamantului revenind pârâtului (art. 1899 C. civ.).

Dorind uzucapiunea, se impune să ne referim la aspectele principale pe care aceasta le comportă şi anume:
a) Joncţiunea posesiunii Reclamantul are posibilitatea de a uni posesiunea sa cu posesiunea autorului său (art. 1860 C. civ.). Este vorba de aşa-numita joncţiune a posesiunilor.

Prin autor, în sensul art. 1860 C. civ., se înţelege persoana care, ca şi aceea care invocă uzucapiunea, nu este titulara dreptului de proprietate, deoarece numai în această situaţie se justifică joncţiunea posesiei. Dacă ar fi titularul dreptului, ar transmite succesorului său acel drept fară a fi necesar să invoce prescripţia achizitivă. De altfel, prescripţia achizitivă operează ca o sancţiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate şi se justifică prin pasivitatea sa, timp îndelungat, lăsând bunul în posesia altuia. De aceea, posesorul poate să prescrie chiar împotriva titularului dreptului.

Joncţiunea posesiunilor este facultativă şi posibilă în următoarele cazuri:

– când ambele posesiuni sunt de rea-credinţă sau de bună-credinţă, uzucapiunea operează, după caz, în 30 de ani sau în 10 – 20 de ani;

– dacă reclamantul a fost un posesor de rea-credinţă, iar autorul său a fost de bună-credinţă, termenul de 30 de ani se reduce cu numărul de ani cât a posedat autorul său cu bună-credinţă;

– când reclamantul a posedat cu bună-credinţă, iar autorul său a posedat cu rea-credinţă, termenul va fi de 10 – 20 de ani sau dacă reclamantului îi foloseşte mai bine posesiunea de rea-credinţă a autorului său, el poate face uz de efectul joncţiunii celor două posesiuni şi termenul va fi de 30 de ani.5

b) Calculul termenului Termenele de 30 de ani şi de 10 – 20 de ani se calculează pe zile întregi. Nu se ia în calcul ziua în care a început posesiunea invocată de reclamant. Prescripţia începe a curge de la miezul nopţii zilei următoare şi se sfârşeşte în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi se va socoti împlinit în cea din urmă zi a lunii (art. 101 C. proc. civ.).

c) întreruperea uzucapiunii. Prescripţia poate fi întreruptă în mod natural sau în mod civil (art. 1863 C. civ.).

Este întrerupere naturală când:

– posesorul pierde posesiunea mai mult de un an fie din cauza vechiului proprietar sau a unui terţ care-1 deposedează, fie că el o abandonează; i

– lucrul este declarat neprescriptibil, printr-o lege care-i schimbă natura sau destinaţia (art. 1864 C. civ.).

întreruperea civilă sau juridică operează:

– când proprietarul introduce cerere de chemare în judecată sau, într-un proces existent, face cerere reconvenţională sau intervine în nume propriu, acţiuni îndreptate împotriva celui ce prescrie;
– printr-un act începător de executare, precum sechestrul sau cererea de executare a unui titlu căruia legea îi recunoaşte puterea executorie;

– prin recunoaşterea de către posesorul care prescrie a dreptului celui în contra căruia prescrie, respectiv a proprietarului.

Spre deosebire de întreruperea civilă care are efect relativ, întreruperea naturală are efect absolut, operează erga omnes, fiind vorba de faptul material al pierderii posesiunii.

d) Efectele uzucapiunii. Principalul efect al uzucapiunii constă în faptul că transformă pe posesor în proprietar cu efect retroactiv, din chiar momentul în care a început să posede.

Uzucapiunea trebuie invocată şi dovedită de către posesor fie pe calea unei acţiuni principale în constatare, fie pe cale de excepţie în cadrul procesului de revendicare pornit împotriva sa. Instanţa, în baza rolului său activ, are obligaţia să pună în discuţia părţilor existenţa uzucapiunii, iar în cazul în care nu este invocată de părţi, cu toate că existenţa ei este dovedită, instanţa o poate, din oficiu, invoca (art. 18 şi 19 Decretul nr. 167/1958).

în sistemul de carte funciară, uzucapiunea îşi produce efectele numai din momentul în care dreptul dobândit s-a înscris în favoarea persoanei respective în temeiul hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă.

3. TITLURILE DE PROPRIETATE. în cazul în care reclamantul nu poate dovedi că a dobândit proprietatea printr-un mod originar, dovada dreptului de proprietate o poate face pe baza titlului de proprietate.

Această dovadă este relativă, iar în teoria şi practica judiciară s-au ridicat două importante dificultăţi şi s-au stabilit mai multe reguli.

1) Dificultăţi. Acestea decurg din dispoziţiile art. 973 C. civ.

a) Principala dificultate are în vedere faptul că orice act juridic nu are efect decât între părţile contractante, succesorii universali şi cu titlu universal ai acestora. Aceasta înseamnă că un titlu de proprietate (contract de vânzare cumpărare, de donaţie, de schimb etc.) nu este opozabil pârâtului şi, în consecinţă, nu i-ar fi folositor reclamantului într-o acţiune de revendicare;

b) A doua dificultate constă în faptul că titlul este valabil numai în cazul în care emană de la adevăratul proprietar, ceea ce înseamnă că reclamantul ar fi obligat să dovedească că cel care i l-a transmis era proprietar şi, la rândul său, l-a dobândit tot de la adevăratul proprietar ş.a.m.d., dovadă care trebuie să se întindă pe o perioadă de cel puţin 30 de ani. S-a constatat că o asemenea dovadă, în majoritatea cazurilor, este imposibilă şi de aceea a şi fost denumită probatio diabolica.

Aceste dificultăţi au determinat practica judiciară să creeze, pentru acţiunea în revendicare, un sistem probator propriu, în cadrul căruia titlului de proprietate i-a fost conferită „valoarea unui fapt generator de prezumţie, iar posesiunii i s-a ataşat o semnificaţie probatorie”. Asocierea acestor două elemente a înlăturat cele două dificultăţi, consecinţele fiind următoarele:

a) Titlul de proprietate, care poate fi orice act juridic translativ ori declarativ de proprietate prin care se recunoaşte existenţa dreptului de proprietate, poate fi folosit în acţiunea în revendicare, situaţie în care devine comun părţilor;
b) Titlul este opozabil tuturor (erga omnes), ca o consecinţă a caracterului de opozabilitate generală a dreptului de proprietate;

c) Posesiunea cea mai bine caracterizată este determinantă.

2) Reguli. Ţinând seama de aceste consecinţe enunţate şi de situaţiile care se ivesc în practica judiciară, s-au stabilit următoarele reguli:

a) dacă părţile prezintă titluri emanând de la autori diferiţi, se dă eficienţă titlului mai vechi, cu condiţia ca şi posesiunea să fie mai bine caracterizată;

b) când titlurile provin de la acelaşi autor, se dă preferinţă titlului transcris mai întâi, dacă există obligativitatea transcrierii (art. 712 C. proc. civ.); dacă nici unul dintre titluri nu este transcris, se dă prioritate titlului cu dată mai veche;

c) reclamantul triumfă în proces dacă posedă titlul de la un terţ, anterior posesiunii pârâtului, iar acesta nu posedă nici un titlu;

d) acţiunea se respinge şi pârâtul rămâne în posesie dacă numai el posedă titlul;

e) dacă nici una dintre părţi nu are titlu, posesiunea actuală a pârâtului trebuie comparată cu posesiunea anterioară a reclamantului şi are prioritate posesiunea care se dovedeşte că este mai bine caracterizată, adică neviciată, de bună-credinţă etc.

f) să aibă originea într-un titlu provenit chiar de la un neproprietar, situaţie care constituie o excepţie de la regula că acţiunea reclamantului ar trebui respinsă de plano.

Acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe existenţa unui titlu de proprietate este imprescriptibilă, cu excepţia uzucapiunii (art. 498 C. civ. şi art. 561 C. proc. civ.).

6. SESIZAREA INSTANŢEI. Cererea de chemare în judecată trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de art. 82 şi 112 C. proc. civ.

Acţiunea în revendicare imobiliară este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială se află imobilul iar cea mobiliară este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul (art. 5 C. proc. civ.).

Ambele acţiuni se timbrează la valoarea bunului (sau bunurilor) revendicat(e).

7. EFECTELE ADMITERII ACŢIUNII. în cazul admiterii acţiunii în revendicare a imobilului, instanţa are obligaţia să hotărască:

a) Restituirea în natură a bunurilor. Acesta este principalul efect al admiterii acţiunii şi, în general, al revendicării. Restituirea în natură are în vedere atât bunul imobil posedat de pârât, cât şi toate accesoriile sale;

b) Obligarea la plata contravalorii bunului. Această soluţie se impune în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă fie că bunul a pierit din vina pârâtului sau din cauză de forţă majoră, fie că bunul a fost înstrăinat de pârât unui terţ care l-a dobândit prin prescripţia de 30 de ani. în primele două situaţii, soluţia depinde de faptul dacă pârâtul a fost de rea-credinţă sau de bună-credinţă. Astfel, în caz de forţă majoră, pârâtul răspunde numai dacă a fost de rea-credinţă, cu condiţia ca bunul să fi pierit după introducerea acţiunii. Când se reţine vina sa, răspunde dacă a fost de rea-credinţă chiar dacă bunul a dispărut înainte de introducerea acţiunii, iar dacă a fost de bună-credinţă răspunde numai dacă bunul a pierit după introducerea acţiunii;

c) Restituirea fructelor. Fructele naturale (fân, iarbă etc.), industriale (cereale, căpşuni, legume, fructe etc.), civile (chiriile), sporul animalelor (prăsila) se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune (art. 483 C. civ.), după ce sunt scăzute cheltuielile efectuate cu producerea lor (art. 484 C. civ.).
Posesorul de bună-credinţă păstrează fructele până în momentul când a fost chemat în judecată (art. 485 C. civ.). Posesorul este de bună-credinţă când are convingerea că bunul l-a dobândit de la adevăratul proprietar şi că titlul în temeiul căruia posedă este valabil (art. 486 C. civ.). Buna-credinţă se prezumă (art. 1899 alin. 2 C. civ.) şi încetează în momentul când posesorul a luat cunoştinţă de viciile posesiunii sale (art. 487 C. civ.).

Când posesorul este de rea-credinţă, este obligat să restituie fructele în natură sau valoarea lor (art. 485 C. civ.), plus dobânzile de la data când a fost chemat în judecată (art. 1088 şi 1090 C. civ.);

d) Problema construcţiilor şi plantaţiilor. Art. 494 C. civ. reglementează efectele acţiunii în revendicare asupra construcţiilor şi plantaţiilor făcute de posesor pe terenul revendicat.

Ca şi în cazul fructelor, trebuie avut în vedere dacă posesorul a fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă, pentru că legea stabileşte reguli diferite.

Astfel, dacă posesorul constructor sau plantator a fost de bună-credinţă, el nu poate fi obligat să ridice sau să desfiinţeze construcţiile, plantaţiile sau alte lucrări, ci are dreptul să-i fie plătită valoarea materialelor şi a manoperei sau o sumă egală cu aceea a creşterii fondului. Consecinţa: tot ceea ce s-a construit sau s-a plantat devine proprietatea reclamantului (art. 494 alin. 3 C. civ.). în ceea ce priveşte existenţa bunei-credinţe, în sensul art. 494 C. civ., în practica judiciară s-a decis că ea rezultă exclusiv din existenţa unui act translativ de proprietate ale cărui vicii nu au fost cunoscute de posesor.

Când posesorul constructor sau plantator este de rea-credinţă, proprietarul terenului are dreptul să-i pretindă să-şi ridice construcţiile sau plantaţiile sau să le păstreze pentru el şi să despăgubească pe posesor cu valoarea materialelor şi manoperei, fară să i se ia în considerare sporirea fondului revendicat.

Problema bunei sau relei-credinţe trebuie examinată cu multă atenţie, fiind necesar să se stabilească dacă există sau nu titlu, condiţiile în care s-a efectuat construcţia sau plantaţia şi atitudinea proprietarului terenului, pentru că sunt situaţii când proprietarul îngăduie expres sau tacit să se construiască, să se planteze şi după aceea introduce acţiunea în revendicare imobiliară în scopul de a realiza foloase ilicite.

Ori de câte ori se reţine existenţa relei credinţe, iar reclamantul cere obligarea pârâtului să desfiinţeze construcţiile sau plantaţiile, în practica judiciară s-a decis că aceste soluţii neeconomice trebuie înlocuite printr-o despăgubire în bani în toate cazurile în care această soluţie apare mai echitabilă. Dărâmarea construcţiei sau desfiinţarea plantaţiei este o măsură extremă şi trebuie dispusă numai în cazul în care construcţiile şi plantaţiile aduc grave prejudicii proprietarului terenului.

e) Cheltuielile făcute de posesor. Reclamantul are obligaţia să despăgubească pe pârât, chiar dacă este de rea-credinţă, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea bunului sau care au făcut să crească valoarea sa (art. 997 C. civ.).

Cuantumul cheltuielilor care au sporit valoarea bunului revendicat se stabileşte în raport cu momentul restituirii bunului.

2. JURISPRUDENŢĂ SELECTIVĂ

1. Aplicarea art. 494 C. civ. Câştigând în revendicarea fondului de sub construcţia în litigiu şi făcând dovada că pârâtul este de rea-credinţă, reclamantul a avut opţiunea prevăzută de art. 494 C. civ., în temeiul căruia a cerut, iar judecătoria, în mod corect, i-a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să-şi ridice construcţia pe cheltuiala sa.

2. Calitatea procesuală pasivă. Proprietarul construcţiilor cumpărate sub regimul Legii nr. 58/1974(când vânzarea terenurilor era interzisă) a chemat în judecată pe proprietarul terenului, pentru a-i lăsa terenul aferent construcţiilor, teren ce la data cumpărării construcţiilor a trecut, fară plată, în proprietatea statului şi acesta, prin decizie, l-a atribuit re-clamantului-cumpărător, în folosinţă pe toată durata construcţiilor. Acţiunea s-a respins, pentru că trebuia ca reclamantul să ceară organului administrativ să-i reconstituie dreptul de proprietate în baza art. 35 alin. b, din Legea nr. 18/1991, pârâtul neavând deci calitate procesuală pasivă.2

3. Calitatea procesuală activă. în cadrul acţiunii în revendicare a unui bun aflat în indiviziune, în proces trebuie să figureze, ca reclamanţi, toţi coproprietarii bunului revendicat.

4. Imobil rechiziţionat şi nerestituit. Imobilul în litigiu a aparţinut defuncţilor E.T. Şi Gh. T., cărora prin procesul-verbal din 5 aprilie 1941, întocmit de autorităţile administrative ale oraşului şi ordinele nr. 30 din 19 aprilie 1946 şi nr. 2443 din 10 sept. 1946 ale aceloraşi autorităţi, le-a fost rechiziţionat succesiv, fiind preluat din posesia proprietarilor, urmând să le fie restituit la 10 sept 1947. Deşi rechiziţionarea a avut un caracter temporar, autorităţile administrative au refuzat să-l restituie adevăraţilor proprietari. Dacă iniţial imobilul a fost preluat pe baza unor acte de rechiziţie, după aceea deţinerea în continuare a bunului a devenit nelegitimă, abuzivă, conduită ce are semnificaţia unui act de violenţă, aşa încât posesiunea imobilului este de rea-credinţă. De aceea, admiterea acţiunii în revendicare introdusă de reclamanţi, ca moştenitori ai foştilor proprietari decedaţi, corect a fost admisă, dispunându-se lăsarea imobilului în deplina proprietate şi posesie a reclamanţilor.

5. Dovada proprietăţii. Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990, bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale prevăzute de această lege, sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor dobândite cu un alt titlu.

6. Revendicarea de bunuri omise din certificatul de moştenitor. Nu are relevanţă faptul că în certificatul de moştenitor nu este cuprins un bun ce a aparţinut succesiunii respective şi care este revendicat, pentru că certificatul de moştenitor dovedeşte doar calitatea de moştenitor, nu şi drepturile cuvenite persoanei care are această calitate.

7. Pierderea dreptului de proprietate prin înscrierea în C.A.P. Necesitatea reconstituirii dreptului de proprietate. Prin înscrierea reclamantului în C.A.P., titlul de proprietate al acestuia a încetat, terenul proprietatea C.A.P. fiind scos din circuitul civil. Pentru a putea revendica, reclamantul trebuie să dovedească că a redevenit titularul dreptului de proprietate prin reconstituirea dreptului său în temeiul dispoziţiilor Legii 18/1991 (că a fost pus în posesie şi a obţinut titlul de proprietate în cadrul acestei proceduri, privind terenul revendicat).
8. Inadmisibilitatea revendicării bunurilor confiscate ca pedeapsă complementară. Reclamantul a fost condamnat pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prev. de art. 209 C. pen. anterior, dispunându-se totodată, confiscarea totală a averii sale faptă ce a fost dezincriminată prin Decretul nr. 12/1990. Ca urmare a dezincriminării faptei, s-a cerut revendicarea bunurilor confiscate. Acţiunea a fost respinsă cu motivarea că “dezin-criminarea are efect în ce priveşte pedepsele deja executate, dar nu dă dreptul la revendicarea bunurilor ce au format obiectul confiscării, ca pedeapsă complementară”.

9. Uzucapiune. Prescripţia reglementată de art. III din Decretul nr. 218/1960. Reclamanţii au dovedit că sunt proprietarii terenului revendicat, iar pârâţii au susţinut că au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului prin prescripţia de 30 de ani, prevăzută de art. 1890 C. civ., cât şi prescripţia de 2 ani prevăzută de art. III din Decretul nr. 218/1960. Ambele susţineri în apărare s-au considerat neîntemeiate, pentm că potrivit art. 1846 şi 1847 C. civ., orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii şi pentru a se putea prescrie se cere

o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Posesiunea este tulburată când este conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului. In speţă posesiunea a fost fondată prin violenţă (samavolnicie) iniţial fizică şi transformată ulterior într-o violenţă psihică, reclamanţii fiind samavolnic deposedaţi. în aceste condiţii, nu s-a putut primi nici susţinerea că imobilul a trecut în proprietatea statului ca urmare a aplicării art. III din Decretul nr. 218/1960, pentru că dreptul la acţiune nu s-a prescris, posesiunea pârâţilor fiind fondată, ca şi în cadrul uzucapiunii, pe un act de violenţă. Deci, corect instanţa de fond a admis acţiunea, respingând cele două apărări formulate de pârâţi.

10. Fond funciar. Dovada titlului de proprietate. Adeverinţa eliberată de comisia la Legea nr. 18/1991 din care reiese că reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe o anumită suprafaţă de teren, nu constituie titlu de proprietate care să conducă la revendicarea terenului respectiv. Pentru aceasta este nevoie de obţinerea titlului de proprietate şi de punerea în posesie de către comisie.

11. Teren care la 1 ian. 1990 nu se afla în evidenţa cadastrală a C.A.P.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 18/1991, stabilirea dreptului de proprietate se face la cerere pe baza evidenţei terenurilor deţinute la 1 ian. 1990 de fostele C.A.P. Deci, reconstituirea dreptului de proprietate se face numai în măsura în care la 1 ian. 1990 terenul se afla în patrimoniul şi posesiunea C.A.P. întrucât terenul în discuţie, la 1 ian. 1990 nu făcea parte din patrimoniul C.A.P., comisia nu putea reconstitui dreptul de proprietate în favoarea vechiului proprietar decât cu încălcarea Legii fondului funciar.

12. Dovada dreptului de proprietate. Situaţia juridică a terenurilor ce au intrat sub incidenţa Legii nr. 18/1991 nu poate fi lămurită decât în cadrul procesual reglementat prin acel act normativ.

13. Exercitare de un coproprietar. Inadmisibilitate. Acţiunea în revendicare presupune existenţa unui drept de proprietate exclusiv şi determinat asupra bunului ce se revendică.
Coproprietarul având un drept limitat asupra bunului, exprimat într-o cotă parte nedeterminată în materialitatea sa, nu poate revendica singur bunul de la o terţă persoană.

în speţă, pentru terenul ce a făcut obiectul revendicării – acţiunea admisă – s-a reconstituit dreptul de proprietate şi pentru alţi moştenitori rămaşi de pe urma defunctului, care au fost înscrişi în titlul de proprietate, dar care nu au formulat acţiunea în revendicare alături de reclamantă.

Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut că reclamanta are doar calitatea de coproprietar asupra terenului revendicat, împreună cu ceilalţi doi comoştenitori şi că nu putea promova acţiunea numai în nume personal.

în consecinţă, legal s-a admis recursul, s-a casat decizia şi s-a respins acţiunea ca inadmisibilă (art. 304 C. proc. civ.)

14. Obiect. Cotă indiviză dintr-un bun. Inadmisibilitate. Acţiunea în revendicare având ca obiect o cotă indiviză dintr-un bun nu poate fi primită în baza art. 480 C. civ.

Atât timp cât pretinsul proprietar nu face dovada unui drept exclusiv de proprietate asupra bunului revendicat, posesorul acestui bun nu poate fi obligat să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie întregul bun.

Prin urmare, acţiunea în revendicare a unui bun indiviz este admisibilă numai în condiţiile în care este formulată de către toţi coindivizarii, iar acţiunea în revendicarea unei cote ideale din bun este inadmisibilă.

15. Apartament preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Dacă decizia de preluare a imobilului nu este lovită de nulitate absolută, acţiunea în revendicare este nefondată.

Potrivit art. 2 lin. 2 din Decretul nr. 223/1974, în vigoare până la data de 31 decembrie 1989, când a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, construcţiile ce aparţineau persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară, sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, treceau fară plată în proprietatea statului.

în conformitate cu disp. art. 4 din acelaşi act normativ, preluarea sau trecerea bunurilor prevăzute în art. 2 şi 3 din decret, în proprietatea statului, se făcea în baza deciziei comitetului executiv al Consiliului popular judeţean, în a cărui rază teritorială erau situate bunurile.

Decretul nr. 223/1974 reglementa şi calea de atac pusă la dispoziţia persoanelor îndreptăţite să se plângă împotriva măsurii de trecere a bunului în proprietatea statului.

Exercitarea acestui drept impunea comunicarea actului administrativ.

Prin urmare, trecerea în proprietatea statului român s-a făcut cu titlu, cu respectarea cerinţelor impuse de art. 4 din Decretul nr. 223/1974.

16. Opoziţia reclamanţilor privind participarea terţului la proces. Consecinţe. în speţă, reclamantele au manifestat o opoziţie constantă, faţă de introducerea în cauză a terţului, deşi acesta a confirmat, în instanţă, apărările pârâtului.

Deci, când terţul, arătat ca titular al dreptului, s-a înfăţişat şi a recunoscut susţinerile pârâtului, dar reclamantele nu au fost de acord ca acesta să fie înlocuit, raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată nu poate fi modificat, neexistând posibilitatea ca terţul să preia locul pârâtului, ci doar de a dobândi calitatea de intervenient forţat, cu unicul efect al opozabilităţii hotărârii în ceea ce-1 priveşte.

Pentru aceste motive, recursul a fost admis şi acţiunea admisă faţă de pârât, respingându-se cererea pentru arătarea titularului dreptului.

17. Bun imobil aflat în indiviziune. Reclamanţii P.B.G. şi E.M.E., prin cererea de chemare în judecată, au solicitat să fie obligaţi pârâţii să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu şi au indicat drept temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 480 C. civ.

Acţiunea în revendicare reprezintă un act de dispoziţie şi promovarea acesteia trebuie făcută de toţi coproprietarii.

în speţă, acţiunea a fost promovată numai de succesorii E.P.B. nu şi de către ceilalţi coproprietari ai terenului, V.T. sau succesorii acestuia.

Cum este inadmisibilă revendicarea unui imobil numai de către unii din coproprietari, Curtea ca admite recursul, va casa decizia curţii de apel şi va respinge apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, pe care o va păstra, substituindu-se motivarea în sensul celor arătate.

18. Dovada titlului de proprietate. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Din terenul menţionat, prin decizia nr. 535 din 4 iunie 1977 a Consiliului popular al sectorului 5, Comitetul Executiv dobânditorului construcţiei F.I. i-a fost atribuită în folosinţă suprafaţa de 100 mp, pe durata existenţei construcţiei.

Cum construcţia nu mai există fiind demolată urmare exproprierii prin Decretul nr. 50/1981, cu plata despăgubirilor cuvenite, reclamantul nu poate formula nici un fel de pretenţii cu privire la un bun – terenul în litigiu – care nu i-a aparţinut niciodată în proprietate, soluţia contrară pronunţată de instanţa de apel fiind vădit greşită.

în consecinţă, recursul fiind întemeiat, urmează a se admite, a casa decizia atacată şi a respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.

19. Buna – credinţă. Reclamanta a cerut să se dispună obligarea pârâţilor de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Eforie Nord, strada Bucovinei nr. 20, iar Tribunalul Constanţa – Secţia civilă, prin sentinţa nr. 509 din 11 iunie 1999, a admis acţiunea.

Comparând titlul reclamantei şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 132 din 14.07.1997 al pârâtului A.I., instanţa a dat preferinţă titlului reclamantei.

Instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a pârâţilor pentru a demonta valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între S.C. „UTILISERV’96” Eforie şi pârâtul A.I.

Dar, buna-credinţă nu conduce la dobândirea dreptului de proprietate ex contract. Ea trebuie unită cu o posesie utilă de 10 până la 20 de ani spre a conduce la constituirea unui drept de proprietate imobiliară, în condiţiile art. 1895 C. civ. şi se încadrează la alt mod de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv prescripţia.

Conform art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin convenţie”……în timp ce art. 645 C. civ. prevede că „proprietatea se mai dobândeşte prin prescripţie”.

Deci, pârâtul A.I., cumpărător de la un non-dominus, nu se poate prevala de modul de dobândire care este contractul, ci doar de modul de dobândire care este prescripţia (uzucapiunea).
Ca atare, buna-credinţă nu face, aşadar, valabil contractul încheiat cu nepropiretarul vânzător, ci numai cu timpul duce la dobândirea prescripţiei a dreptului de proprietate.

Cum pârâtul A.I. nu s-a prevalat şi de posesia îndelungată, ci numai de buna-credinţă, rezultă că el nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului şi acţiunea în revendicare formulată de reclamantă trebuia admisă, fiind irelevantă buna-credinţă.

Instanţa de apel a confundat, însă, buna-credinţă (pe care a considerat-o drept „mod de dobândire” a proprietăţii) cu teoria propriului aparent.

Articolul 1898 C. civ. defineşte buna-credinţă ca fiind credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Condiţiile validării actelor de înstrăinare cu titlu oneros consimţite de proprietarul aparent sunt:

1. buna-credinţă a terţului dobânditor, ca rezultat al unei erori asupra calităţii de proprietar a transmiţătorului, în momentul încheierii actului trebuie să fie lipsită de orice culpă şi îndoială;

2. eroarea invocată de terţul dobânditor cu privire la calitatea de proprietar a lui non-dominus trebuie să fie o eroare comună, împărtăşită de toată lumea;

3. eroarea terţului trebuie să fie nu numai comun, dar şi invincibilă, adică de neînlăturat.

Or, în speţă, pârâtul A.I. nu a demonstrat eroarea comună şi invincibilă în care s-ar fi aflat în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu privire la calitatea de proprietar a Statului.

Este de reţinut că judecata cu privire la pretinsul titlu al Statului s-a făcut în contradictoriu cu Consiliul Judeţean şi alte autorităţi ale Statului, în mod public şi pe o perioadă de timp îndelungată, implicate şi în procedura reglementată de Legea nr. 112/1995, situaţie în care pârâţii aveau sau trebuia să aibă cunoştinţă de judecata în curs şi nu se poate susţine că erau în eroare cu privire la calitatea vânzătorului.

De aceea, pentru considerentele arătate, recursul este fondat, urmând a fi admis, se va casa decizia instanţei de apel şi se vor respinge apelurile formulate de pârâţi împotriva sentinţei primei instanţe, ce va fi menţinută.