Momentul încheierii contractului

momentul încheierii contractului, dată determinată la care, realizându-se acordul de voinţă al părţilor, ia naştere între ele un raport juridic contractual. Determinarea momentului încheierii contractului prezintă interes pentru: a) aprecierea capacităţii de a contracta a părţilor; b) aprecierea caracterului liber şi neviciat al consimţământului lor sau al existenţei unui viciu de consimţământ; c) aprecierea valabilităţii contractului în funcţie de anterioritatea sau posterioritatea momentului revocării ofertei în raport cu momentul încheierii contractului; d) stabilirea momentului din care contractul începe să producă efecte, dacă părţile n-au afectat contractul de un termen suspensiv, cum ar fi, de pildă, momentul transmiterii între părţi a dreptului real ce face obiectul contractului; momentul trecerii riscurilor de la vânzător la cumpărător; e) începerea curgerii unor termene de prescripţie extinctivă; f) determinarea legii aplicabile, în caz de conflict de legi în timp; g) determinarea locului încheierii contractului şi, în raport cu aceasta, a legii aplicabile în caz de conflict de legi în spaţiu, precum şi a competenţei teritoriale a instanţelor;

h) determinarea acceptantului cu care contractul este valabil încheiat, în cazul unei oferte făcută mai multor persoane şi care a fost acceptată succesiv de către mai mulţi destinatari; i) aprecierea admisibilităţii acţiunii pauliene, în funcţie de anterioritatea creanţei reclamantului faţă de contractul fraudulos pe care îl atacă etc. Stabilirea momentului încheierii contractului nu prezintă dificultăţi în cazurile în care părţile sunt faţă în faţă sau când tratativele au loc prin telefon şi nu se stabileşte un termen de acceptare. Când, însă, contractul se încheie prin corespondenţă, stabilirea momentului în care se poate considera ca fiind perfectat acordul de voinţă al părţilor, şi implicit stabilirea momentului încheierii contractului, întâmpină dificultăţi pentru a căror soluţionare s-au formulat mai multe teorii (teoria emisiunii acceptării, teoria expedierii acceptării, teoria informaţiunii etc.), adoptându-se, în general, teoria recepţiunii acceptării, potrivit căreia contractul se consideră încheiat în momentul în care scrisoarea de acceptare a ofertei este primită de ofertant şi în care se prezumă că ofertantul a şi luat cunoştinţă de acceptare, realizându-se astfel acordul de voinţă. Acest sistem se aplică însă numai în cazurile în care momentul încheierii contractului nu rezultă din prevederi exprese ale legii, din înţelegerea părţilor ori din alte împrejurări concludente; astfel, la contractele solemne, momentul încheierii contractului este acela în care consimţământul părţilor a îmbrăcat forma solemnă cerută de lege; în cazul ofertelor care se pot accepta tacit prin începerea executării contractului, momentul încheierii contractului este acela al începerii executării, după care ofertantul nu-şi mai poate retrage oferta; contractele reale se consideră încheiate în momentul în care, în temeiul acordului de voinţă al părţilor, se face predarea efectivă a lucrului etc.