Motive de recurs

motive de recurs, neregularităţi sau greşeli ce se pretind a fi fost săvârşite cu prilejul judecăţii în faţa instanţelor de fond şi care – direct sau indirect – se reflectă în hotărârea atacată. Controlul judiciar exercitat de instanţele de recurs vizează, îndeosebi, legalitatea hotărârii atacate. Nelegalitatea hotărârii atacate se poate baza pe unul din următoarele m.r.: 1) încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la alcătuirea instanţei; dispoziţiile privind alcătuirea organelor judiciare vizează o optimă administrare a justiţiei, fapt pentru care încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută a hotărârii; instanţa de control judiciar are posibilitatea de a verifica respectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea completului de judecată prin cercetarea părţii introductive a hotărârii (practicaua); neparticiparea procurorului în procesul civil constituie, deopotrivă, un temei de nulitate a hotărârii, dacă legea declară obligatorie prezenţa acestuia pentru a pune concluzii; de asemenea, se încadrează în această situaţie şi încălcarea dispoziţiilor legale privitoare la incompatibilitate şi recuzare; 2) pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei care au soluţionat fondul cauzei; încălcarea principiului continuităţii constituie un motiv de nulitate a hotărârii, ce poate fi invocat de oricare dintre părţi până la închiderea dezbaterilor în faţa instanţei de recurs; acest motiv de casare poate fi reţinut şi din oficiu de instanţă; 3) încălcarea competenţei altei instanţe; pe baza acestui m.r. se poate solicita casarea unei hotărâri judecătoreşti atât în ipoteza nerespectării regulilor privitoare la competenţa generală, cât şi a celor care vizează competenţa jurisdicţională; necompetenţa poate fi invocată prin intermediul recursului în condiţii diferite, în funcţie de caracterul normelor legale încălcate; nerespectarea normelor de competenţă absolută poate fi invocată şi direct în faţa instanţei de recurs, până la închiderea dezbaterilor, de oricare dintre părţi şi chiar de instanţă din oficiu; nu prezintă interes, sub acest aspect, dacă excepţia de necompetenţă a fost sau nu invocată în faţa instanţei de fond; în schimb, nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la competenţa relativă poate fi invocată pe calea recursului doar dacă a fost ridicată de partea interesată in limine litis, iar instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei; dacă partea nu a invocat excepţia de necompetenţă (relativă) până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, se consideră că ea a achiesat la competenţa instanţei sesizate;

4) depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti; depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” reprezintă o situaţie gravă de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public; ea se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera de activitate a celorlalte autorităţi publice; depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se poate materializa în: realizarea unui act care intră în sfera exclusivă de activitate a organelor executive sau legislative; aplicarea unor texte abrogate; refuzul de a recunoaşte valoare juridică unor dispoziţii normative în vigoare; aplicarea unei legi înainte de intrarea ei în vigoare; prin urmare, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează respectarea unor competenţe constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor statale şi, implicit, salvgardarea principiului separaţiei puterilor în stat; 5) încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii; legislaţia procesuală în vigoare a reţinut, ca un motiv distinct de recurs, două cazuri de nulitate privitoare la: a) îndeplinirea actelor de procedură cu neob-servarea formelor legale; b) îndeplinirea actelor de procedură de un funcţionar necompetent; în ambele situaţii nulitatea este condiţionată de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului respectiv; condiţiile de invocare a nulităţilor prin intermediul recursului diferă după cum ele au un caracter absolut sau relativ; nulităţile absolute pot fi invocate direct în faţa instanţei de recurs, de oricare dintre părţi; ele pot fi puse în discuţia contradictorie a părţilor de instanţă din oficiu; în schimb, nulităţile relative pot fi invocate ca m.r. doar dacă excepţiile de nulitate au fost ridicate în faţa instanţei de fond in limine litis sau imediat după întocmirea actului; prin neinvocarea lor în termen nulităţile relative se acoperă şi nu mai pot constitui m.r.; de asemenea, nulitatea relativă poate fi invocată pe calea recursului doar dacă instanţa de fond a procedat la respingerea excepţiei ridicate de partea interesată; nulităţile relative privitoare la însăşi hotărârea atacată pot fi invocate direct pe calea recursului, de vreme ce partea interesată nu are posibilitatea practică de a le ridica în faţa instanţei de fond sau de apel; 6) dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut; acest motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant) şi un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa a acordat şi daune-interese într-o acţiune reală, deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant); cel de-al şaselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilităţii procesuale; el nu-şi găseşte aplicare în acele situaţii în care instanţa era obligată să statueze ex officio asupra unor cereri; 7) hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii; acest motiv vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti; nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină „decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei; ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii; 8) interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; prin acest motiv de recurs se urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul tradiţional potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante; judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; se încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea naturii unui contract, ci a oricărui act juridic dedus în justiţie, chiar şi a unui act juridic unilateral; 9) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; ultimul motiv de recurs vizează esenţialmente nele-galitatea hotărârii atacate şi conţine două ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal şi b) pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii; prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu; această ipoteză este distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greşită a legii; legiuitorul a înţeles să se refere la acele situaţii în care hotărârea este lipsită practic de un fundament juridic; a doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită a legii; situaţiile practice care se încadrează în această ipoteză sunt extrem de diverse, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme generale în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice, deşi aceasta nu era incidenţă în cauză, aplicarea legii române, deşi raportul cu un element de extraneitate era cârmuit de o lege străină [v. şi motivarea recursului].