Nemijlocire

nemijlocire – regulă a procesului penal, potrivit căreia organele judiciare au obligaţia să ia contact direct, nemijlocit, prin propriile simţuri, cu mijloacele de probă existente şi, de asemenea, să stabilească faptele, pe cât posibil, pe baza surselor originale ale probelor, evitând cât mai mult cu putinţă verigile intermediare (art. 289 C. proc. pen.).

nemijlocire, regulă potrivit căreia organele care participă la desfăşurarea procesului penal au obligaţia să ia contact direct, nemijlocit, prin propriile simţuri, cu mijloacele de probă existente şi, de asemenea, pe cît posibil, să stabilească faptele pe baza surselor originare ale probelor, evitînd cît mai mult cu putinţă verigile intermediare. Întrucît urmărirea penală are trăsături care o particularizează, legea a consfinţit această regulă nu ca un principiu fundamental al întregului proces penal, ci a circumscris-o exclusiv la faza de judecată. Ca un corolar al n. este şi dispoziţia legală potrivit căreia completul de judecată rămîne acelaşi în tot cursul judecăţii. Numai cînd acest lucru nu este posibil legea permite schimbarea completului, dar şi în acest caz numai pînă la începerea dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor (art. 292, C.p.p.).