Nulitatea actelor de proceduri

nulitatea actelor de proceduri, sancţiune care atrage nevalabilitatea actelor juridice procesuale din cauza neobservării sau încălcării condiţiilor prevăzute de lege cu ocazia întocmirii sau aducerii lor la îndeplinire. N.a.p. îndeplineşte două funcţii: a) prima, preventivă, în sensul avertizării participanţilor la activitatea procesuală (inclusiv instanţa de judecată) să respecte condiţiile impuse de lege cu ocazia întocmirii sau aducerii la îndeplinire a actelor procesuale, cunoscând că, în caz contrar, acestea vor fi lipsite de eficacitate; b) a doua, sancţionatorie, în sensul că, din moment ce condiţiile prestabilite de lege n-au fost respectate, actele procedurale astfel întocmite vor fi declarate ca ineficiente, cu toate consecinţele negative ce decurg din aceasta: întârziere, cheltuieli, pierderea unor drepturi etc. Clasificarea n.a.p. se face, în principal, după modul reglementării şi regimul lor juridic: 1) după modul reglementării, nulităţile se clasifică în virtuale şi exprese; astfel: a) nulităţile virtuale – tacite sau implicite – vizează orice act de procedură şi derivă din nesocotirea principiilor fundamentale, cât şi din neobser-varea sau încălcarea oricăror condiţii cu caracter de generalitate impuse de lege; b) nulităţile exprese – textuale sau explicite -vizează numai anumite acte de procedură şi numai respectarea unei anumite condiţii; 2) după regimul juridic, nulităţile se clasifică în absolute şi relative; astfel: a) nulităţile absolute sancţionează actele de procedură săvârşite cu încălcarea sau neobservarea normelor de natură imperativă. Regimul lor juridic se caracterizează prin posibilitatea de a fi invocate în orice stadiu al judecăţii, chiar şi direct în faţa instanţei de recurs, de către orice persoană interesată sau din oficiu de către instanţa de judecată şi nu pot fi acoperite nici prin tăcerea şi nici prin consimţământul părţii interesate de a le invoca; b) nulităţile relative sancţionează actele de procedură îndeplinite cu nerespectarea normelor de natură dispozitivă. Regimul lor juridic este opus faţă de cel al nulităţilor absolute: ele pot fi invocate numai într-un anumit termen (de regulă, la primul termen de înfăţişare ce a urmat după săvârşirea neregulari-tăţii); dreptul de a le invoca este recunoscut tocmai părţii în favoarea căreia a fost prevăzută dispoziţia legală (care se consideră a fi încălcată numai dacă partea solicită anularea actului); partea interesată poate renunţa la invocarea lor. Cazurile de nulitate reglementate în cuprinsul Codului de procedură civilă sunt următoarele:

a) n.a.p. îndeplinite de un judecător necompetent; b) n.a.p. îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar judiciar necompetent; c) nulitatea expresă a unor acte de procedură, cum sunt: neînmânarea citaţiei părţilor cu 5 zile înainte de termen; nesemnarea minutei imediat după deliberare; nedepunerea cererii de recurs la instanţa a cărei hotărâre se atacă etc. Trăsătura caracteristică şi comună tuturor cazurilor de nulitate este producerea unei vătămări. Diferenţierea între cazuri se face însă după posibilitatea sau imposibilitatea şi respectiv sarcina de a proba existenţa sau inexistenţa vătămării. Astfel: în primul caz, vătămarea se prezumă iuris et de iure, aşa încât nu se poate admite proba contrară, că nu s-ar fi produs o vătămare; în cel de al doilea caz, vătămarea trebuie dovedită de partea interesată şi, totodată, că nu poate fi înlăturată prin alte mijloace decât prin anularea actului; în cazul nulităţilor exprese, vătămarea se prezumă iuris tantum, ceea ce permite părţii interesate în menţinerea actului să facă dovada inexistenţei acelei vătămări. N.a.p. nu operează de drept, ea trebuie să fie invocată de partea interesată sau pusă din oficiu în discuţia contradictorie a părţilor [sin. anulare; v. şi modalităţi de invocare a nulităţii actelor de procedură; efectele nulităţii actelor de procedură].