obligat

Asociaţie. Recunoaşterea caracterului de utilitate publică. Refuz. Legalitate.

de

Prin cererea  înregistrată la  Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr.404/2/2007, reclamanta Asociaţia S a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României – Secretariatul General, ca prin sentinţa ce  va pronunţa  instanţa  să dispună anularea deciziei din 26 aprilie  2006 de respingere a cererii sale de acordare a statutului de  utilitate publică  solicitat în baza art.40 din O.G. nr.26/2000, cu modificările  şi completările ulterioare, pârâtul urmând a fi obligat să emită o nouă decizie prin care  să i se acorde acest titlu.

Reclamanta şi-a motivat  acţiunea în sensul că hotărârea  emisă de  pârât în 24 aprilie 2006, de respingere a cererii sale, este netemeinică şi nelegală, întrucât  din documentaţia depusă în susţinerea cererii pentru acordarea statului de utilitate publică, rezultă îndeplinirea condiţiilor prevăzute  de art.38 alin. (1)  din O.G. nr.26/2000, iar Ministerul Culturii şi Cultelor prin adresa nr.2235 din 30 iunie 2006 a propus Guvernului recunoaşterea asociaţiei ca  fiind  de utilitate publică, şi cu toate acestea cererea  i-a fost respinsă fără nici o motivare.

Pârâtul Guvernul României, a depus  întâmpinare prin care a invocat  excepţia inadmisibilităţii cererii  reclamantei, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Urmare analizării actelor şi lucrărilor din dosar, instanţa de  fond  a pronunţat  sentinţa civilă nr.859 din 21 martie 2007, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi admiţând acţiunea  formulată de reclamantă a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de  recunoaştere a  acesteia ca  fiind o asociaţie  de utilitate publică, obligând  totodată pe pârât de a reanaliza  cererea reclamantei  asociaţiei şi de  a-i recunoaşte acesteia prin hotărâre de Guvern statutul de  asociaţie de utilitate publică, în condiţiile  art.38 şi următorii din  O.G. nr.26/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că din dovezile de la dosar a rezultat că petenta reclamantă asociaţie a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor cumulativ prevăzute  de  art.38 alin. (1)  din O.G. nr.26/2000 aprobată cu modificări prin Legea nr.246/2005 cap.6 pentru a  fi recunoscută ca  fiind  de utilitate publică, astfel că deşi  pârâtul invocă, ca o justificare, caracterul supletiv al normelor de  reglementare, refuzul  acordării acestui statut este nejustificat, astfel că sunt  întrunite dispoziţiile art.8 alin. (1) coroborat cu art.2 alin. (2) din Legea nr.554/2004, petenta fiind astfel vătămată în drepturile sale.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul Guvernul României, a declarat recurs, susţinând că instanţa de  fond  în mod greşit a obligat  Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului să reanalizeze cererea în sensul recunoaşterii prin hotărâre de Guvern a Asociaţiei S ca fiind de utilitate publică, atâta  timp cât hotărârile de recunoaştere se adoptă de către Guvern şi nu de Secretariatul General al Guvernului, acesta din urmă îndeplinind doar un rol de  coordonator, cu unică atribuţie stabilită prin lege – identificarea autorităţii competente din punct  de vedere al obiectului de activitate al petentei şi  transmiterea documentaţiei către aceasta.

Pe  de  altă parte, susţine  recurentul-pârât, din interpretarea textului de lege – art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, cu privire la  asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, rezultă că o asociaţie sau fundaţie, poate fi recunoscută de Guvernul României ca fiind  de  utilitate publică, deci simplul fapt că sunt întrunite  condiţiile cerute  de text nu obligă Guvernul  la o recunoaştere ipso facto.

Mai precizează recurentul că legiuitorul, prin modul în care  este  formulat textul de lege, a lăsat la latitudinea executivului să hotărască dacă este oportun sau nu să adopte o hotărâre prin care o asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută  ca fiind  de  utilitate publică.

Recursul este fondat.

Prima critică referitoare la greşita obligare a Secretariatului General al Guvernului la reanalizarea cererii în sensul recunoaşterii prin hotărâre de Guvern a Asociaţiei S ca fiind  asociaţie de  utilitate publică, este întemeiată.

Astfel, art.39 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, cu privire la asociaţii şi fundaţii, prevede că „Recunoaşterea unei asociaţii sau fundaţii de  utilitate publică se face prin hotărâre a Guvernului. În acest scop, asociaţia sau fundaţia interesată adresează o cerere Secretariatului General al Guvernului, care o înaintează în termen de 15 zile ministerului sau organului de specialitate  al administraţiei publice  centrale  în a cărei sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea”.

În speţă, Secretariatul General al Guvernului a înaintat cererea ministerului de resort şi anume Ministerului Culturii şi Cultelor care şi-a  dat avizul favorabil pentru obţinerea statutului de asociaţie de  utilitate publică.

Având  în vedere şi dispoziţiile art.108 alin. (1) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora,  „Guvernul adopta hotărâri şi ordonanţe”, apare evident  faptul că Secretariatul General al Guvernului, nu are decât rolul de a asigura derularea operaţiunilor tehnice  aferente actului de guvernare, aşa cum de altfel menţionează şi prevederile art.1 din H.G. nr.405/2007 referitoare la funcţionarea Secretariatului General al Guvernului.

Cea de-a două critică  formulată de pârât în sensul că  întrunirea  condiţiilor stabilite  de lege pentru dobândirea  statutului de  asociaţie de  utilitate publică, nu obligă guvernul la o recunoaştere ipso facto, este şi ea întemeiată.

Art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.246/2005, prevede că „o asociaţie sau fundaţie, poate fi recunoscută de Guvernul României”, ca fiind de  utilitate publică.

Din modul de exprimare al legiuitorului, rezultă ca simplul fapt al întrunirii condiţiilor nu obliga Guvernul să emită o hotărâre prin care să recunoască asociaţiei sau fundaţiei  respective statutul de utilitate publică.

Mai mult, art.40 alin. (2) din O.G. nr.26/2000, menţionează că „în cel mult 90 de zile  de la data depunerii cererii, precum şi a tuturor documentelor necesare luării deciziei” Guvernul României decide  asupra propunerii de recunoaştere.

Dacă propunerea se respinge, soluţia va fi comunicată asociaţiei sau fundaţiei de către  autoritatea administrativă  la care  s-a  înregistrat cererea de recunoaştere, în termen de 120 zile  de la data depunerii cererii şi a  documentelor necesare luării deciziei”.

Concluzia  ce  se desprinde este aşadar,  aceea că deşi întrunite  condiţiile prevăzute  de lege, Guvernul poate  să respingă  un proiect  de act normativ privind  recunoaşterea unei asociaţii ca  fiind de utilitate publică, acesta având posibilitate  de a  aprecia în funcţie şi de oportunitatea  adoptării unui astfel de act.

De altfel, asupra  oportunităţii adoptării acestui statut se  apreciază nu numai în funcţie  de  condiţiile  ce trebuiesc îndeplinite pentru a ne afla în sfera utilităţii publice  definită ca fiind  „orice  activitate care se desfăşoară în domenii de interes public general sau al unor  colectivităţi”, ci şi  în raport  de  consecinţele  recunoaşterii utilităţii publice  care  conferă  asociaţiei sau fundaţiei anumite drepturi şi obligaţii  cel puţin faţă de  acestea din urmă Guvernul fiind cel mai în măsură  să  aprecieze  asupra  admisibilităţii unei astfel de  cereri.

Dar, trebuie  observat, că chiar  şi instanţa  de  fond a reţinut că dispoziţiile art.38 alin. (1) din O.G. nr.26/2000, au un  caracter supletiv, deci nu imperativ, caracter justificat de  folosirea sintagmelor „poate fi recunoscută de Guvernul României, ca  fiind  de utilitate publică” sau „dacă propunerea se respinge”.

Refuzul pârâtului de recunoaştere  a statutului de utilitate  publică, nu este  aşadar unul nejustificat, aşa cum în mod nelegal reţine prima instanţă prin hotărârea pronunţată, aceasta  dând o interpretare greşită dispoziţiilor O.G. nr.26/2006 şi considerând  că dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, în mod  automat executivul trebuie să adopte actul administrativ solicitat, în speţă hotărârea de Guvern prin care  să i se recunoască petentei statutul de  asociaţie de utilitate publică.

Recursul a fost astfel admis.

Act administrativ fiscal. Contestare. Procedură administrativă specială.

de

Notă: Instanţa a avut în vedere dispoziţiile Codului de procedură fiscală în forma publicată în M.Of. nr. 863 din 26/09/2005, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin acţiunea promovată pe calea contenciosului administrativ la 6 ianuarie 2006, reclamanta S.C. RCI SRL Craiova a chemat în  judecată pârâţii Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, solicitând anularea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2004 şi să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005. Totodată, reclamanta a solicitat suspendarea executării deciziei până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

Motivându-şi acţiunea, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 i s-au calculat, pentru perioada 9 aprilie 2004 – 6 octombrie 2004, obligaţii fiscale după cum urmează; 5.115.523.826 ROL diferenţă impozit pe profit, 748.649.655 ROL dobânzi aferente impozitului pe profit, 201.524.317 ROL penalităţi aferente impozitului pe profit, 3.887.798.106 ROL reprezentând TVA, 641.493.762 ROL dobânzi aferente TVA şi 172.743.205 ROL penalităţi aferente TVA.

Reclamanta a mai arătat că obligaţiile fiscale au fost stabilite prin înregistrarea în contabilitate a 27 facturi provenind de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL, societăţi pe care reclamanta le-a considerat ca având calitatea de  distribuitori ai importatoarei S.C. R&F SRL, livrarea mărfii fiind efectivă, iar înregistrarea în contabilitate făcându-se pe baza notelor de recepţie.

Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 13 ianuarie 2006, a dispus suspendarea procesului-verbal şi a deciziei atacate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei, iar prin sentinţa nr. 720 din 18 octombrie 2006, a admis în parte acţiunea reclamantei,  anulând decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005 a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, pe care a obligat-o să soluţioneze pe fond contestaţia împotriva procesului-verbal nr. 3470 din 21 iulie 2005 al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Dolj.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, urmare unei note de constatare din 31 martie 2005, s-a efectuat de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj un control operativ şi inopinat de punctul de lucru al reclamantei situat în Craiova, Str. Câmpului nr.2, verificând activitatea desfăşurată în anii 2003, 2004 şi 2005.

Cu acest prilej, s-a constatat că în perioada aprilie-octombrie 2004 societatea a achiziţionat de la S.C. RC 2000 SRL Bucureşti şi S.C. MI 2000 SRL Bucureşti cantităţi de carne de pui şi peşte congelat, plata efectuându-se prin ordin de plată în contul R&F SRL Sf. Gheorghe. Aceasta s-a înregistrat în evidenţele contabile cu 27 facturi provenind de la cele două societăţi, care în realitate au fost achiziţionate de S.C. S SRL şi au fost ridicate de S.C. RC SRL de la distribuitorul autorizat al acestor documente.

În urma controlului efectuat la societatea reclamantă s-a întocmit procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, înregistrat în registrul unic de control seria nr. 466700 din 20 iunie 2005, poziţia 15, în cuprinsul căruia s-a constatat că marfa sosea la reclamantă în autocare frigorifice, fără documente de însoţire, iar primitorul mărfii semna documentele de transport fără a menţiona cantitatea primită, conform înţelegerii cu reprezentantul S.C. R&F Sf. Gheorghe, factura trimiţându-se ulterior.

Acelaşi proces-verbal din 21 iunie 2005 a constatat  încălcarea dispoziţiilor art. 21 şi 145 Cod fiscal, art. 6 din H.G. nr. 831/1997 şi art. 6 din Legea nr. 82/1991,  stabilindu-se pentru perioada 9 aprilie – 6 octombrie 2004 un impozit pe profit suplimentar de 5.115.523.826 lei şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei, dobânzi şi penalităţi aferente pentru neplata în termen a acestor sume.

Prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a anulat măsurile dispuse prin procesul-verbal nr. 466.700 din 20 iunie 2005 privind virarea la bugetul de stat a sumelor reprezentând impozit pe profit 511.552 RON, dobânzi aferente impozitului pe profit 74.865 RON, penalităţi aferente impozitului pe profit 20.162 RON, TVA 388.780 RON, dobânzi aferente TVA 64.169 RON, penalităţi aferente TVA 17.274 RON, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin proces-verbal şi să emită decizia de impunere conform legii.

Curtea de Apel Craiova a constatat nelegalitatea deciziei nr. 204 din 17 noiembrie 2005 şi, apreciind natura juridică a procesului-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005 din prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. „c” din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 din Codul de procedură fiscală a concluzionat că acesta reprezintă un act administrativ fiscal şi a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ă soluţioneze pe fond contestaţia împotriva acestuia.

Împotriva sentinţei nr. 720 din 18 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. RCI SRL Craiova, cât şi pârâtele.

Recurenta-reclamantă a criticat  sentinţa în temeiul art. 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică pentru că nu a soluţionat cauza pe fond, ci a obligat Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor să facă acest lucru.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că textele din Codul de procedură fiscală nu reglementează o jurisdicţie administrativă, ci o cale administrativă de atac, care presupune posibilitatea  organului de soluţionare a contestaţiilor să revoce actul administrativ atacat,  pentru a preîntâmpina un proces.

În condiţiile în care procedura prealabilă a fost exercitată, a trimite cauza la autoritatea fiscală pentru a se pronunţa pe fondul contestaţiei generează, în opinia reclamantei-recurente, extinderea nejustificată a ciclului procesual, cu încălcarea principiilor contenciosului administrativ şi principiului constituţional al accesului liber la justiţie.

În motivarea recursului pe care l-a formulat în nume propriu şi ca reprezentant al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Dolj a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 Cod procedură civilă, arătând că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că procesul-verbal de control este un act administrativ  fiscal.

În raport cu prevederile art. 41 şi 83 din Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă a arătat că singurul act fiscal prin care se pot stabili obligaţii către bugetul de stat este decizia de impunere şi nu procesul-verbal de control, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

În opinia autorităţii fiscale, reclamanta nu a fost prejudiciată prin procesul-verbal de control, nefiind obligată la plata vreunei sume către bugetul de stat şi  şi-a întemeiat această susţinere  pe prevederile art. 106 şi 107 din Codul de procedură  fiscală.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, faţă de recursul pârâtelor, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că procesul-verbal este un veritabil act administrativ fiscal, întrunind toate condiţiile prevăzute de art. 41 din Codul de procedură fiscală şi de art. 2 alin.(1)  lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că niciunul dintre recursuri nu este fondat.

Prin procesul-verbal nr. 3470 din 21 iunie 2005, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj a constatat că S.C. RCI SRL datorează bugetului de stat următoarele sume: 5.115.523.826 lei vechi impozit pe profit suplimentar, cu dobânzi aferente de 748.649.655 lei vechi şi penalităţi de întârziere de 201.524.317 lei vechi, precum şi TVA suplimentar în sumă de 3.887.798.106 lei vechi, cu dobânzi de 641.493.762 lei vechi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 172.743.205 lei.

Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva procesului verbal a fost soluţionată de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin decizia nr. 204 din 17 noiembrie 2005, în sensul că au fost anulate măsurile dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.722 lei noi, compuse din sumele menţionate mai sus, urmând ca organele de inspecţie fiscală să valorifice constatările efectuate prin procesul-verbal şi să emită decizie de impunere, conform legii.

În motivarea deciziei s-a reţinut, în esenţă, că sumele datorate bugetului de stat consolidat se stabilesc, în toate cazurile, prin decizie de impunere, care constituie titlu de creanţă şi este susceptibilă de a fi contestată, la baza deciziei de impunere stând raportul de inspecţie fiscală.

Interpretând în acest mod dispoziţiile art. 82, 94, 105 şi 106 din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare a contestaţiei a considerat că nu se mai impune analiza pe fond a cauzei, făcând aplicarea art. 182 alin. (5) din acelaşi act normativ, conform căruia „Organul  de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acesta sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei”.

Practic, pentru un considerent formal, legat de forma şi de denumirea actului contestat, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală nu a  analizat legalitatea obligaţiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei.

Stabilind natura juridică de act administrativ fiscal a procesului-verbal, instanţa de fond a interpretat corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 corelate cu normele speciale instituite prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, care definesc noţiunea de act administrativ fiscal şi prin art. 43 din Codul de procedură fiscală, referitor la conţinutul şi motivarea actului administrativ fiscal.

Decizia de impunere prevăzută de art. 83 şi următoarele din Codul de procedură fiscală nu epuizează sfera actelor administrativ-fiscale supuse procedurii de contestare reglementate prin Titlul IX al aceluiaşi act normativ, art. 175  alin. (1) referindu-se expres la contestarea titlului de creanţă şi a altor acte administrative fiscale.

Susţinerile recurentelor-pârâte, în sensul că procesul-verbal nu stabileşte obligaţii de plată către bugetul de stat şi nu prejudiciază interesele legitime ale recurentei-reclamante sunt contrazise de însuşi dispozitivul deciziei de soluţionare a contestaţiei, în care s-a dispus anularea măsurilor  dispuse prin procesul-verbal, privind virarea la bugetul de stat a sumei totale de 1.076.772 lei, pentru care urmează să fie întocmită şi decizia de impunere.

În calificarea juridică a unui act, esenţială este natura măsurilor dispuse în conţinutul său, iar nu forma sau denumirea.

În ceea ce priveşte recursul reclamantei, care critică sentinţa sub aspectul  nesoluţionării cauzei pe fond, Curtea constată că art. 175-188 din Codul de procedură fiscală instituie o procedură administrativă specială care, fără a fi calificată drept jurisdicţie administrativă, derogă de la normele de drept  comun privind procedura prealabilă, cuprinse în art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Din prevederile art. 188 alin.(2), conform cărora „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiei pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă” rezultă că instanţa nu poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate asupra substanţei măsurilor dispuse decât după finalizarea procedurii administrative prin emiterea unei decizii care să analizeze fondul raportului juridic fiscal.

Stabilirea unor condiţii pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie o încălcarea a dreptului de liber acces la justiţie, art. 52 alin. (2) din Constituţia României prevăzând că prin lege organică se stabilesc condiţiile şi limitele exercitării dreptului la acţiune al persoanei vătămate de o autoritate publică.

În consecinţă, Înalta Curte a respins ambele recursuri ca nefondate.

Persecutat etnic. Persoană strămutată. Indemnizaţie

de

Reclamantul a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii Ilfov, să se dispună anularea Deciziei nr.1589 emisă de pârâtă la 5 noiembrie 2001, decizie prin care i-a fost respinsă cererea de a fi încadrat şi a-i acorda calitatea şi drepturile de beneficiar  al Legii nr.189/2000.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ a respins acţiunea, prin sentinţa nr.181 din 25 februarie 2002, reţinând că reclamantul nu se încadrează în prevederile Legii nr.189/2000.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

De prevederile art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.105/1999 aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000, beneficiază persoana cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, şi anume la lit. „c” – „a fost  strămutată în altă  localitate decât cea de domiciliu”, cazul care priveşte recursul de faţă.

Prin normele de aplicare a O.G. nr.105/1999 aprobate de Hotărârea Guvernului nr.127 din 14 februarie 2002, în art.2 s-a precizat că prin persoană care a  fost strămutată în altă localitate se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie ca urmare a unui tratat bilateral.

Reclamantul este născut la 13 septembrie 1931 în localitatea Turtucaia, iar urmare  tratatului bilateral din 7 septembrie 1940 încheiat între România şi Bulgaria, părinţii acestuia şi reclamantul care era minor, au fost strămutaţi obligatoriu în România.

Se constată, deci, că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de drepturile acordate de Legea nr.189/2000, având calitatea de persoană strămutată, considerente pentru care s-a admis recursul, a fost casată sentinţa şi, în fond, s-a admis acţiunea şi s-a anulat Decizia nr.1589/2001 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Ilfov, care a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să îi recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, astfel cum a fost aprobată şi modificată prin Legea nr.189/2000 şi să îi acorde drepturile corespunzătoare.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Desemnarea avocaţilor ca apărători din oficiu

de

Reclamantul  M.A.K. a chemat în judecată Baroul de avocaţi al judeţului Mureş şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România solicitând a fi obligată să-i repartizeze cauze  din oficiu.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată. S-a reţinut că reclamantului nu i s-a încălcat un drept prevăzut de lege în conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr.29/1990.

Impotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, susţinând că Baroul nu are un drept exclusiv de a refuza solicitarea clienţilor, a reprezentanţilor Parchetelor sau a instanţelor, în sensul desemnării sale ca apărător din oficiu în anumite dosare.

Recursul este nefondat.

In conformitate cu dispoziţiile art.103 din Statutul profesiei de avocat, Baroul are dreptul să desemneze avocaţi din oficiu, cu precădere pe cei stagiari sau tineri. Cum Baroul de avocaţi Mureş nu avea obligaţia legală de a-l desemna pe reclamant (care este avocat pensionar) să acorde asistenţă juridică din oficiu, în mod corect, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu rezultă că Baroul trebuie să se supună solicitării  clienţilor, reprezentanţilor Parchetului sau instanţelor de judecată de a fi desemnat  un anumit avocat  (respectiv recurentul) pentru a acorda într-o anumită cauză asistenţă juridică din oficiu.

In prezent, recurentul a fost suspendat din exercitarea activităţii de avocat, astfel încât nu mai poate  susţine acţiunea (inclusiv recursul ) formulată în considerarea calităţii de avocat.

Având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Persoană obligată să efectueze stagiul militar în detaşamente de muncă forţată. Drepturi cuvenite în baza Legii nr. 309/2002

de

Reclamantul V.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Braşov, anularea hotărârii nr.333 din 18 decembrie 2002, emise de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei hotărâri care să constate că perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957 se încadrează în prevederile Legii nr.309/2002.

În motivarea acţiunii, s-a arătat că, deşi, îndeplinea toate condiţiile prevăzute de lege, pârâta a refuzat să-i acorde drepturile solicitate.

Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat hotărârea  atacată şi a obligat pe pârâtă să emită o nouă hotărâre care să constate că perioada menţionată de reclamant se încadrează în prevederile art.1 din Legea nr.309/2002, reţinând, în esenţă că, reclamantul  a făcut dovada că stagiul militar l-a efectuat într-un detaşament de muncă aparţinând Ministerului de Construcţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, susţinând că, din actele dosarului nu rezultă că  detaşamentele de muncă în care a lucrat reclamantul au făcut parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii,  ori de prevederile Legii nr.309/2002 beneficiază numai persoanele care au efectuat stagiul militar în aceste detaşamente de muncă, în perioada 14 ianuarie 1950 – 28 februarie 1961.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art.1 din Legea nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950 – 1961, beneficiază de prevederile acestei legi  cetăţeanul român care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă în perioada 1950 – 1961.

În speţă, din livretul militar al reclamantului rezultă că aceasta a lucrat în timpul stagiului militar în detaşamente de muncă, în perioada 20 iulie 1955 – 25 martie 1957.

Or, câtă vreme este dovedită împrejurarea că reclamantul a prestat muncă în timpul stagiului militar într-un detaşament organizat, în acest scop, nu există nici un temei de a-l excepta de la recunoaşterea drepturilor sale.

Faptul că se contestă de către recurentă apartenenţa detaşamentelor de muncă la Direcţia Generală a Serviciului Muncii, invocându-se fie tutela Ministerului Forţelor Armate, fie cea  a Ministerului de Construcţii, nu prezintă importanţă în soluţionarea cauzei, deoarece s-ar ajunge la  nesocotirea scopului reparator al legii şi anume, acela de a  recompensa persoanele care au fost obligate să presteze o muncă ordonată de  regimul acelei epoci pe anumite criterii, în perioada în care reclamantul trebuia să efectueze stagiul militar.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.