La începutul lui februarie 1990 m-am dus la sediul PNȚ să-l întâlnesc pe Corneliu Coposu. Nu-l mai văzusem decât la televizor și, de departe, alături de alți lideri țărăniști și liberali, la manifestația din 28 ianuarie, declanșată de decizia FSN-ului de a participa la alegeri. Curtea era plină, scările, holurile. Am înaintat cu greu până la ușa biroului său.

“Trebuie să sosească”, am auzit un glas ieșit din mulțimea de căciuli și paltoane. Peste vreo jumătate de oră, un murmur puternic, din stradă până sus, i-a anunțat sosirea. A dat cu ochii de mine, lipită de ușa biroului, și m-a invitat înăuntru. A stins vociferările într-o clipă: “Voi vorbi cu toată lumea. Doamna a făcut un centenar cu Cella Delavrancea… Încerc să mă contaminez și eu…Cine știe?” Când ne-am așezat, am observat că avea în mâna stângă o țigară neîncepută. A mai aliniat două pachete întregi pe birou. “Muniția de rezistență, mi-a explicat. Îmi permiteți?”
Am vorbit despre Rege și Monarhie. I-am spus că doresc să fac un interviu cu Majestatea Sa. “Excelent. Lumea trebuie să-l cunoască și să afle ce Rege avem. Românii trebuie să simtă că sunt iubiți de Regele Lor, cum nici un conducător nu i-a iubit de 45 de ani”. O jumătate de oră mi-a transmis convingerea sa profundă că monarhia este singura soluție pentru România. Pentru că Republica este ilegală și ilegitimă. Adusă de armata roșie. “Dar cum – încercam eu cu nerăbdare să aflu soluții mai concrete și mai rapide – nu vedeți că n-a mai rămas aproape nimic din poporul român, suntem o populație între aceste granițe…” “Greșit, complet greșit să gândim astfel… Poporul român există, trebuie scos din amorțirea și boala care l-a cotropit de 45 de ani. Poporul român trebuie să afle despre sine tot ce i s-a ascuns, să-și vină în fire. Să simtă iubirea Regelui! Și asta numai cu Regele Mihai pe tron se va putea realiza! Ce noroc să-l avem pe Rege! Lucrăm la un proiect care să permită venirea Măriei sale în țară.” “Dacă ar mai fi și alți politicieni ca dumneavoastră…” “Eu sunt doar o sămânță care are menirea să încolțească. Dacă reușesc, nimic n-a fost în zadar”.
A doua zi primeam, printr-un curier, la televiziune, un plic cu articolul „Din biserica Domnească”, pe care-l publicase în ziarul „Ardealul”, din 25 iulie 1942. Citindu-l, îi auzeam glasul stins, măcinat de tăcerile închisorilor și de interminabilele pachete de țigări, și-i vedeam printre rânduri ochii, mărturisind continuu biruința iubirii. Pentru poporul român, pentru Rege, pentru Țară.
”De cincisprezece ani încoace, în nestatornicia prea multor ceasuri de cumplită deznădejde pentru țară, Regele Mihai a reprezentat, singur, elementul de durată și de permanență, pivotul principiului monarhic, de care s-au legat toate speranțele noastre, în viitorul neamului greu încercat(…) La mormintele domnitorilor, vrednici ctitori de țară nouă și mare s-a închinat, ieri, smerit, întărindu-și puterea de luptă și crezul tare, în veșnicia românească.(…) La cripta din biserica domnească, Regele Țării a simțit nu numai povara răspunderii ce poartă astăzi, pe umeri de bărbat, dar și mândria de urmaș al întemeietorilor de stat și exemplul jertfei lor și al luptei lor pentru țară. (…)În cursa năpraznică a cântarului istoric, destinul a avut, pentru noi, nu o dată, crâncene și dureroase reîntoarceri. Vremea noastră e atinsă de refluxul durerii. Un neam bun și vrednic a fost înșelat în așteptări, prin disprețul față de sufletul și legea sa, prin totala lui părăsire în cel mai greu ceas. Dar, sunt puteri morale, care stăvilesc drumul destinului. Permanența stă în puterea neamului în drepturile lui, în cei cari luptă pentru ele, în cei prin cari se desăvârșesc.(…)Acest pământ este leagănul țării și între podoabele care luminează coroana Regelui Mihai, nici unul nu este, care să lucească mai viu, prin dragoste de neam și prin dragoste de Rege.”
În 31 octombrie 1991 am fost concediată de conducerea Televiziunii Române. “Lasă, mi-a spus, la mitingul din 8 noiembrie. Acesta e drumul către Măria Sa. Folosește-l! Fiecare sacrificiu este sămânța pentru o nouă victorie!” În 25 noiembrie eram la Versoix. În 24 decembrie 1991, la un an de când Regele, venit să se reculeagă la mormintele de la Curtea de Argeș, fusese alungat de aceeași mașinărie securisto-comunistă care l-a trimis în exil la 30 decembrie 1947, de pe postul de televiziune SOTI s-a difuzat interviul cu Majestatea Sa.
Pe Corneliu Coposu nu l-am întâlnit de multe ori. Dar, de aproape sau de la distanță, am fost copleșită de verticalitatea sa, de forța morală de a-și susține crezul până la capăt, de profunzimea credinței. Un om clădit pe o armonie perfectă între spirit și fizic. Între esență și aparență. Un umor fin, o eleganță discretă, un rafinament desăvârșit îi învăluiau întreaga ființă. La 10 Mai 1995, abia întors din clinica unde își trata de ceva timp cumplita boală, a venit la lansarea primei casete pe care am dedicat-o Regelui Mihai. UNITER-ul era arhiplin, strada era înțesată de lume… “Credința mea sinceră, pe care o am de când eram mic, și cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democrația și normalizarea în țara românească se va face numai odată cu restaurarea monarhiei. Îndreptăm un gând loial către devotatul nostru Rege, care suferă alături de noi, și care se gândește zilnic la viitorul României. Trăiască Regele! ” Peste șase luni, constatam, în holul Spitalului Municipal, că, pentru mine, fuseseră ultimele sale cuvinte … M-am dus, imediat ce a fost depus, la sediul PNȚCD. Strecurându-mă cu greu prin puhoiul de lume, îl auzeam: “Nu contează dacă eu mai sunt sau nu. Ideile pentru care am luptat, atitudinea mea, ele ar trebui să supraviețuiască.” Mă muncea un gând și, întâlnindu-l pe scările clădirii pe Remus Opriș, l-am rostit: “Primul cuvânt la ceremonia funerară a Seniorului trebuie să fie al Regelui Mihai.” “Trebuie să aprobăm în Biroul Politic Permanent.” Răspunsul unui membru în conducerea PNȚCD, care lucra alături de Corneliu Coposu în partidul, singurul partid din România, care avea în planul de guvernare restaurarea monarhiei. Mi-am luat singură toate aprobările. Regelui însă nu i s-a aprobat să participe la înmormântarea Seniorului. Au venit doar Regina Ana și Principesa Moștenitoare Margareta. Am telefonat la Versoix și i-am transmis Regelui Mihai rugămintea să înregistreze pe robotul telefonic din casa Seniorului un mesaj pentru ceremonia de doliu. Am luat caseta din mâna doamnei Rodica Coposu și am făcut două copii. Pe 14 noiembrie am dus una din casete în mașina de transmisie a radioului. Am ajuns apoi lângă microfonul din Piața Palatului Regal și, cu o clipă înainte ca domnul Emil Constantinescu și ceilalți oficiali și reprezentanți ai societății civile să-și rostească discursurile, am spus: ”Primul cuvânt la îndurerata ceremonie este al Majestății Sale Regelui Mihai.” Și glasul Regelui s-a revărsat peste întreaga mulțime îndoliată de pierderea unui martir. S-a spus că din 1938, de la înmormântarea Reginei Maria, nu s-a mai strâns atâta omenire pe străzile și în piețele Bucureștiului. Imensa cruce albă, desfășurată pe capetele a mii de oameni, purta sufletul celui plecat la cele veșnice. Sămânța Seniorului rodea și, din cerurile cele mari și înalte, o adiere îi transmitea ultimul mesaj: “Sunt iarba… Lăsați-mă să lucrez.”