pensiei

Pensie. Asigurări sociale. Calitate procesuală activă

de

Organizaţia Judeţeană Cluj a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a chemat în judecată Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre cuantumul pensiilor ce vor fi recalculate potrivit art.79 din Legea nr.164/2001 şi pensiile plătite efectiv membrilor pensionari militari de stat din judeţul Cluj, începând cu 1.04.2001.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că Legea nr.164/2001 prevede recalcularea pensiilor militare de la 1.04.2001, data intrării în vigoare. Ulterior însă, prin O.U.G. nr.85/2001, Guvernul României a  dispus suspendarea aplicării dispoziţiilor art.79 din lege până la 1.01.2002, măsură ce a determinat scăderea  veniturilor şi deci a nivelului de trai al pensionarilor din judeţul Cluj.

Prin sentinţa civilă nr.114/ 2.04.2002, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând, în consecinţă, respingerea acţiunii. Instanţa a reţinut că dreptul la pensie este un drept personal al titularului, netransmisibil, ale cărui atribute nu pot fi exercitate decât de cel îndreptăţit, indiferent dacă face parte sau nu dintr-o organizaţie.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că, potrivit statutului de organizare şi funcţionare, organizaţia este împuternicită să reprezinte în faţa justiţiei interesele membrilor săi, drept reconfirmat  prin hotărârea adunării generale nr.32/ 26.09.2001.

Recursul este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că dreptul la acţiunea privind plata unor diferenţe rezultând din recalcularea pensiei aparţine numai titularilor, reclamanta neavând dreptul de a le solicita în nume propriu, printr-o cerere colectivă.

Nici o dispoziţie legală şi nici statutul uniunii nu conferă reclamantei acest drept de a formula acţiune în numele şi în interesul membrilor săi.

Menţiunea din statut, confirmată prin hotărâre a adunării generale a organizaţiei, privind împuternicirea reclamantei de a reprezenta în justiţie interesele membrilor săi, nu îi conferă recurentei calitatea procesuală activă de a promova acţiunea al cărei obiect îl constituie un drept personal şi netransmisibil al titularului pensiei, ci doar posibilitatea de a exercita în instanţă, ca mandatar, drepturile procedurale ale acestuia.

Pentru considerentele expuse,  Curtea a respins recursul ca nefondat.

Pensie de invaliditate. Acţiune pentru anularea deciziilor Secţiei de pensii din cadrul Ministerului de Internre. Competenţa de soluţionare

de

Reclamantul D. R. M. a chemat în judecată Ministerul de Interne,Serviciul Pensii, solicitând ca din data de 2 octombrie 2000, să fie recalculat cuantumul pensiei sale stabilite prin deciziile emise cu nr.125103 la 2 octombrie 2000, la 11 august 2000 şi la 15 mai 2001; obligarea pârâtului să-i acorde dreptul de pensie în conformitate cu prevederile art.80 alin.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.80/1999; să se plătească diferenţele de pensie cuvenite, la valoarea reactualizată.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a îndeplinit funcţia de subofiţer al Poliţiei de Frontieră până la data de 31 mai 2000, când a fost trecut în rezervă prin aplicarea dispoziţiilor art.85 lit.b din Legea nr.80/1995, ca urmare a încadrării sale în gradul II de invaliditate. Reclamantul a susţinut că prin deciziile contestate, pensia sa de invaliditate a fost stabilită în cuantum de 419.707 lei lunar, încălcându-se dispoziţiile art.80 alin.4 din Legea nr.56/1992, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.80/1999, care prevăd că personalul Poliţiei de Frontieră care şi-a pierdut parţial capacitatea de muncă în timpul sau în legătură cu serviciul şi nu mai poate exercita atribuţiile profesionale, va beneficia de o pensie egală cu solda integrală din ultima lună de activitate, de un ajutor bănesc egal cu de 12 ori solda integrală avută în ultima lună de activitate, precum şi dreptul de a cumula pensia cu salariul pentru o altă activitate desfăşurată.

Curtea de Apel Craiova, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.248 din 26 august 2002, a respins acţiunea, reţinând că dispoziţiile legale invocate de reclamant se referă la gradul III de invaliditate şi nu pot constitui temeiul juridic al cererii de recalculare a pensiei acordate pentru gradul II de invaliditate.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamantul, susţinând că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, pentru că nu s-a avut în vedere cererea sa de stabilire a pensiei în conformitate cu prevederile art.80 alin.4 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.80/1999, potrivit cărora are dreptul la o pensie în sumă de 2.936.612 lei lunar. De asemenea, recurentul a învederat că hotărârea atacată  nu cuprinde motivele reţinute de instanţă şi cele pentru care a fost respinsă apărarea sa privind dreptul de a primi pensia de invaliditate într-un cuantum egal cu solda integrală avută în ultima lună de activitate.

Analizând, Curtea va admite recursul pentru următoarele considerente:

Prin acţiune, reclamantul a solicitat constatarea ilegalităţii deciziilor privitoare la recalcularea cuantumului pensiei de invaliditate; constatarea refuzului intimatului pârât de a rezolva cererea privind acordarea drepturilor de asigurări sociale prevăzute de art.80 alin.4 din Legea nr.56/1992, modificată şi completată prin O. U. G. nr.80/1999.

Faţă de acest obiect al acţiunii, se constată că prezentul litigiu este supus jurisdicţiei asigurărilor sociale, pentru care Legea nr.19/2000 prevede în art.155 competenţa tribunalelor de a soluţiona pricinile în primă instanţă.

În consecinţă, hotărârea Curţii de Apel Craiova a fost pronunţată cu încălcarea normelor imperative de competenţă materială prevăzute în legea susmenţionată şi urmează a fi casată în temeiul art.304 pct.3 C. proc. civ.

Reţinând că pensia recurentului reclamant a fost stabilită prin decizia Secţiei Pensii din cadrul Ministerului de Interne şi nu printr-un act întocmit de Casa Naţională  de Pensii sau de casele teritoriale de pensii, Curtea va aplica dispoziţiile art.156 din Legea n.19/2000, potrivit cărora competenţa de a soluţiona cauza aparţine instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul pârâtul.

Fiind întemeiat motivul de necompetenţă materială invocat din oficiu de instanţă, ca motiv de ordine publică în condiţiile prevăzute de art.306 alin.2 C. proc. civ., Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, instanţa în  a cărei rază teritorială îşi are sediul intimatul pârât.

Faţă de soluţia dată recursului, în raport de motivul necompetenţei materiale, nu se mai impune a fi examinate motivele de casare invocate de recurent şi cum acestea se referă la fondul pricinii, urmează a fi avute în vedere sub forma unor apărări de fond cu ocazia rejudecării cauzei de către instanţa competentă.

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

de

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească  şi să comunice la  Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii  în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

de

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa  dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale  sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.