Perimare
perimare, sancţiune care determină stingerea procesului civil ca urmare a lipsei de stăruinţă a părţilor în judecată. P. ca sancţiune procesuală se bazează pe culpa părţii care a lăsat cauza în nelucrare timp îndelungat; lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea cauzelor civile dăunează procesului de administrare a justiţiei; aceasta deoarece activitatea instanţelor judecătoreşti este încărcată astfel cu totul nejustificat, iar raporturile dintre părţi rămân mult timp într-o situaţie incertă. P. intervine cu privire la orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare, în orice stadiu al procesului civil, dacă a rămas în nelucrare, din vina părţii, timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială; ea operează cu privire la toate părţile, indiferent de calitatea lor, chiar şi împotriva persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu; regula enunţată este o consecinţă a indivizibilităţii procesului civil. Sancţiunea p. se aplică doar dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) cererea promovată de partea interesată să fi dat naştere unei activităţi judiciare de fond sau de control judiciar; cererile care nu implică o soluţionare în fond sau exercitarea unui control judiciar sunt excluse de la posibilitatea aplicării acestei sancţiuni; b) procesul să fi rămas în nelucrare din vina părţii; sancţiunea p. nu operează ori de câte ori rămânerea procesului în nelucrare nu este imputabilă părţii; astfel, legea prezumă că partea nu se socoteşte în culpă: când actul de procedură trebuia să fie îndeplinit din oficiu; când, fără vina părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă; când cererii nu i se poate stabili termen de judecată, fără ca acest lucru să-i poată fi imputat părţii; c) procesul să fi rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie comercială; prin rămânerea în nelucrare se înţelege lipsa oricărei activităţi procesuale în termenul stabilit de lege; termenul de p. se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură, dacă respectivul act a fost făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes; astfel, actul întrerupător de perimare trebuie să provină numai de la partea interesată şi să aibă ca scop repunerea pe rol în vederea judecării pricinii; aşadar, de exemplu, cererea de perimare nu întrerupe termenul de perimare, un act extrajudiciar (cum ar fi o notificare) nu întrerupe perimarea, în cazul coparticipării procesuale, actul de procedură întrerupător de perimare al unuia dintre copartici-panţi foloseşte şi celorlalţi coparti-cipanţi. Dacă şi după reluarea judecăţii procesul ajunge în stare de nelucrare, va începe să curgă un nou termen de p.; timpul anterior reluării judecăţii nu se adaugă la noul termen. Legea consacră şi următoarele cazuri de suspendare a termenului de p.: a) pe timpul suspendării facultative a judecăţii; b) în cazul suspendării de drept a judecăţii; termenul de p. nu curge în acest caz timp de trei luni de la data când s-au petrecut faptele ce au determinat suspendarea, dacă împrejurările respective au survenit în cele din urmă şase luni ale termenului; c) când partea a fost împiedicată să stăruie în judecată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; termenul de p. va fi suspendat pe întreaga perioadă în care subzistă o atare împrejurare; d) pe durata desfăşurării procedurii de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere. P. se constată de instanţă din oficiu sau la cererea părţii interesate; în acest scop preşedintele instanţei va dispune repunerea cauzei pe rol, fixând şi termenul de judecată; grefierul urmează să întocmească pentru termenul fixat o dare de seamă asupra actelor de procedură în legătură cu p.; la termenul de judecată urmează să fie citate părţile, care vor pune concluzii după prezentarea dării de seamă întocmite de grefier. P. poate fi invocată de partea interesată şi cu prilejul dezbaterii, pe cale de excepţie, în tot cursul instanţei de fond. Excepţia de p. nu poate fi invocată pentru prima dată în faţa instanţei de apel; în schimb, însăşi cererea de apel sau orice altă cale de atac este susceptibilă ea însăşi de p., dacă sunt îndeplinite cerinţele legale. Asupra p. instanţa urmează să se pronunţe, după caz, printr-o încheiere sau hotărâre, încheierea se pronunţă în ipoteza în care se constată că p. nu operează; ea poate fi atacată cu recurs numai odată cu fondul cauzei. Dacă se constată îndeplinirea condiţiilor legale, instanţa va pronunţa o hotărâre, susceptibilă de recurs; termenul de recurs curge în această materie de la pronunţarea hotărârii. Dacă prin hotărâre se constată perimarea unei cereri de recurs, părţile nu au deschisă calea de atac a recursului. P. are ca efect stingerea procesului civil, cu toate actele de procedură; ea nu afectează însă dreptul la acţiune [v. şi efectele perimării].