Prezumţie

prezumţie, consecinţă logică pe care legea sau judecătorul o trage dintr-un fapt cunoscut cu privire la un fapt necunoscut. în funcţie de sursa lor, p. pot fi: a) legale, care se numesc astfel deoarece sunt determinate prin lege; ele sunt limitate ca număr şi fiind prevăzute de lege pentru situaţii anume determinate, nu pot fi extinse şi la alte situaţii prin analogie; din această categorie fac parte, spre exemplu: p. că hotărârea judecătorească rămasă definitivă exprimă adevăratele raporturi juridice dintre părţi; p. potrivit căreia construcţia ridicată pe un teren aparţine proprietarului acelui teren; p. de comunitate a bunurilor dobândite de către soţi în timpul căsătoriei etc.; b) simple sau ale omului, numite astfel întrucât legea dispune că p. care nu sunt stabilite prin lege sunt lăsate la înţelepciunea şi aprecierea judecătorului; ele nu sunt limitate la număr, dar pentru a preveni orice arbitrariu al judecătorului, legea cere ca aceste p. să aibă forţa necesară pentru a naşte probabilitatea. Unele p. simple, datorită frecvenţei cu care sunt folosite în practica judiciară, au dobândit o oarecare stabilitate, motiv pentru care au fost numite p. constante (spre exemplu, p. că cel care posedă un imobil sub nume de proprietar este şi proprietarul adevărat al acelui imobil). în funcţie de puterea lor probantă, p. se împart în: a) absolute, care nu pot fi combătute prin proba contrară, legea neîngăduind o asemenea dovadă împotriva lor (de exemplu, p. de cauzalitate în materia răspunderii pentru lucruri); b) relative sau condiţionate, împotriva cărora proba contrară este admisibilă (de exemplu, p. bunei-credinţe a posesorului) [v. şi prezumţii legale; prezumţii simple].

PREZUMŢIE, concluzie logică prin care se stabileşte existenţa unui fapt necunoscut, care nu poate fi dovedită în mod direct sau este greu de probat, pornindu-se de la existenţa unor fapte şi împrejurări vecine şi conexe cunoscute, constituind prin aceasta un mijloc legal de probă. Prezumţiile ca mijloace legale de probă pot fi: 1. Prezumţii legale, adică prevăzute expres într-un text de lege; 2. Prezumţii simple, adică acelea care nu sunt prevăzute expres de lege şi pe care organul investit cu soluţionarea unei pricini le stabileşte şi aplică, de la caz la caz.

Din punct de vedere al forţei probante, se disting: 1. Prezumţii absolute, care nu pot fi răsturnate prin proba contrară; 2. Prezumţii relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară; 3. Prezumţii mixte, care pot fi combătute, dar numai prin anumite mijloace de probă sau numai în anumite condiţii ori numai de către anumite persoane.

prezumţie – concept care, în sens larg, înseamnă presupunere, supoziţie, probabilitate, părere întemeiată pe aparenţe. ~ simplă (relativă) – prezumţie legală care poate fi combătută prin proba legală. ~ absolută – prezumţie legală împotriva căreia nu se poate face dovada contrarie (ju-ris et de jure). ~ de nevinovăţie -principiu potrivit căruia învinuitul sau inculpatul nu este considerat nevinovat până la probarea contrariului. Se manifestă prin aceea că el nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie (art. 66 C. proc. pen.). ~ de fapt – prezumţia pe care judecătorul o trage dintr-un fapt pentru a-şi forma o convingere.