Prezumţii simple

prezumţii simple, concluziile logice pe care judecătorul le poate trage de la un fapt necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege. P.s. pot fi: a) deductive, în cazul în care se desprinde o concluzie particulară dintr-una generală; b) inductive, atunci când se desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare. P.s. se pot baza pe anumite mijloace de probă directe (depoziţia unui martor, un înscris, un început de dovadă scrisă etc.) sau pe anumite împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenţei sau inexistenţei faptului ce trebuie probat. Astfel, într-o cerere prin care tatăl solicită să-i fie încredinţat lui spre creştere şi educare copilul născut în afara căsătoriei, instanţa ar putea prezumă că respectivul tată nu are afecţiune faţă de copil, iar cererea lui este determinată de motive străine intereselor minorului, din împrejurarea că paternitatea acestui copil nu a fost stabilită prin recunoaştere, ci prin hotărâre judecătorească; refuzul părţii de a
înlesni stabilirea prin dovezi certe (spre exemplu, înscrisuri emanând de la instituţia bancară) a situaţiei existente în legătură cu depunerile de bani făcute poate constitui o prezumţie care, coroborată cu alte mijloace de probă, să ducă la concluzia existenţei sumei de bani pretinsă de partea adversă etc. Pentru a fi admisibilă p.s. trebuie să îndeplinească două condiţii:

a) prezumţia „să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”; această condiţie se referă la temeinicia raţionamentului logico-judiciar;

b) să fie admisibilă proba prin declaraţiile martorilor; prin această condiţie se urmăreşte să nu se eludeze indirect interdicţiile prevăzute de lege cu privire la dovada cu martori a actelor juridice; aşadar, nu este admisibilă o p.s. pentru dovada unui act juridic ce nu poate fi probat prin mărturie, întrucât a permite dovada faptelor vecine şi conexe (eventual, chiar prin declaraţii de martori) din a căror existenţă se poate trage concluzia existenţei actului juridic înseamnă a proba actul respectiv cu nesocotirea prevederilor art. 1191 C. civ., text cu care se completează art. 1203 C. civ. (inclusiv cu excepţiile de la acesta).

Cu toate acestea art. 1191 C. civ., nefiind imperativ, poate fi înlăturat prin convenţia părţilor, reclamantul propunând proba testimonială, iar pârâtul neopunându-se, ci, eventual, propunând martori pentru dovada contrară, înseamnă că părţile au înţeles să probeze actul juridic prin alte mijloace de probă decât înscrisuri, inclusiv prin p.s. în această situaţie, martorii pot relata fie despre existenţa sau inexistenţa actului juridic (care deci va fi probat printr-un mijloc de probă direct), fie despre anumite împrejurări de fapt (de exemplu, părţile au discutat despre un eventual împrumut, că pârâtul s-a aflat în posesia unei sume de bani imediat după data invocată de reclamant ca fiind cea la care a avut loc împrumutul etc.), din care instanţa ar putea trage concluzia existenţei actului juridic, eventual din coroborarea acestor depoziţii cu alte mijloace de probă. Nu este necesară îndeplinirea celei de a doua condiţii referitoare la admisibilitatea p.s. dacă un act este atacat că s-a făcut prin fraudă, doi sau violenţă, în cazul fraudei, dolului sau violenţei existând o imposibilitate de procurare a probei scrise. De asemenea, p.s. sunt admisibile şi în toate celelalte situaţii care reprezintă excepţii de la regulile prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ. P.s. reprezintă un mijloc de probă destul de frecvent utilizat în practică, deoarece în multe cazuri probele directe sunt nesatisfăcătoare sau insuficiente, astfel încât judecătorul trebuie să recurgă la probe indirecte pentru a stabili corect situaţia de fapt. Este însă necesar ca între faptul vecin şi conex pe care se sprijină prezumţia şi faptul principal să existe o conexitate (cu cât este mai strânsă legătura dintre aceste două fapte, cu atât prezumţia este mai convingătoare), precum şi să nu existe dubii cu privire la existenţa faptului vecin şi conex faptului generator de drepturi. De asemenea, un rol deosebit îl are şi raţionamentul judecătorului [sin. prezumţii ale omului; v. şi prezumţie].