Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Ministerului Apărării Naţionale și Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru prejudiciul creat ca urmare a decesului unei persoane, prin împușcare, în zilele din decembrie 1989. Condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului. Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.
Index alfabetic : răspundere civilă delictuală
– prepus
– comitent
– faptă ilicită
– despăgubiri
C.civ., art. 1000 alin. (3)
*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței de judecată.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă în calitate de comitenți a Ministerului Apărării Naţionale, și Ministerului Administraţiei şi Internelor, pentru faptele prepușilor săi, din neglijența cărora se pretinde că o persoană a fost împușcată mortal în ziua de 23 decembrie 1989, este necesar a fi administrate probatorii apte a dovedi că împuşcarea care a condus la deces a fost săvârşită de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai M.Ap.N și M.A.I., instituții care aveau în subordine atât personal angajat cu contract de muncă (cadre active) cât şi militari în termen.
Astfel, militarii în termen nu îndeplineau funcţii ci o îndatorire constituţională, întrucât îndeplinirea serviciului militar nu avea la bază un raport de voinţă, ci, era obligatoriu în virtutea legii, însă ei pot fi consideraţi prepuşi, în cazuri excepţionale, când au primit însărcinări speciale în interesul nemijlocit al unităţii ori din partea unui superior în interesul personal al acestuia, pe când cadrele active au întotdeauna calitatea de prepuşi.
Din punct de vedere probatoriu, într-un proces civil raţionamentul trebuie să fie unui inductiv, în sensul că nu se poate reţine calitatea de comitent a unei instituţii, câtă vreme persoanele despre care se pretinde că au săvârşit fapta ilicită şi că sunt prepuşi ai celui chemat în judecată, nu au fost identificate. Chiar dacă dispozitivele aflate în teren în zona Televiziunii sunt cunoscute, acest aspect nu este de natură să conducă la concluzia că autorul sau autorii agresiunii au fost prepuşii ai M.Ap.N. sau M.A.I., în condiţiile în care în zonă au activat şi gărzile patriotice şi civili înarmaţi.
Secția I civilă, decizia nr. 3127 din 5 iunie 2013
Prin sentinţa civilă nr.1746 din 19.10.2011 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a civilă s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României.
S-a admis în parte acţiunea reclamantei V.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul Român de Informaţii şi Guvernul României şi în consecinţă au fost obligaţi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne la plata către reclamantă a sumei de 500.000 lei daune morale.
S-a respins acţiunea împotriva pârâţilor Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Guvernul României, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune în acest sens, s-a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:
Referitor la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Serviciului Român de Informaţii, prin hotărârile din primul ciclu procesual s-a reţinut că în căile de atac exercitate în primul ciclu procesual împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauză nu au existat critici cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a SRI, criticile referindu-se la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul de Interne şi la celelalte excepţii, lipsa capacităţii de folosinţă a guvernului şi a prescripţiei dreptului la acţiune.
În consecinţă, soluţionarea acestora a intrat în puterea lucrului judecat, fiind probleme de drept rezolvate.
Pe fond, s-a reţinut că din relaţiile primite de la Consiliul de Studiere a Arhivelor Securităţii, reprezentând un extras dintr-un document, aflat în fondul arhivist, rezultă că pentru zona Televiziunii, sunt înregistrate 344 cauze, ca urmare a incidentelor ce au avut loc începând cu 22.12.1989, dintre acestea, 78 de cauze se referă la decesul unor persoane şi 266 au în vedere rănirea în diferite circumstanţe.
În zona Televiziunii, în perioada 22-26.12.1989, au existat forţe eterogene de apărare a televiziunii, în structura cărora s-au regăsit forţe ale Ministerului Apărării Naţionale, forțe ale Ministerului de Interne, gărzi patriotice de la diverse întreprinderi, civili care s-au înarmat la TVR sau care au venit înarmaţi din alte zone.
În urma verificărilor efectuate s-a stabilit că decesul numitului V.S. face obiectul dosarului penal nr.9x/P/1990, fiind stabilit că acesta a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii (raport medico – legal din 15.02.1990).
Referitor la paza şi apărarea sediului Televiziunii Române în luna decembrie era arondată o subunitate aparţinând U.M. xxx6 Bucureşti. Acesteia i s-a alăturat, la 17.12.1989 odată cu alarmarea unităţilor militare, drept rezerva, un pluton aparţinând UM xxx3 Bucureşti.
În ziua de 22.12.1989, în jurul orei 1,00, subunitatea de pază a televiziunii a primit ordin să nu facă uz de armă, motiv pentru care întregul efectiv de militari în termen au predat armamentul şi muniţia la corpul de gardă. După aceasta, subunitatea a fost introdusă din nou în dispozitiv odată cu sosirea grupurilor de manifestanţi.
La apărarea sediului televiziunii şi a zonei din împrejurimea televiziunii au participat, începând cu 22.12.1989 mai multe forţe aparţinând Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, gărzilor patriotice, precum şi civili înarmaţi.
Instanţa a arătat că ceea ce interesează în speţă, este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, şi care avea autoritatea de a da instrucţiuni şi directive prepusului, de a-l supraveghea, îndruma şi controla activitatea pentru îndeplinirea însărcinărilor încredinţate.
Până la data pronunţării sentinţei nu s-a stabilit de către organele competente, căror structuri ale statului au aparţinut cei care au tras în persoanele aflate în Piaţa Universităţii în data de 21.12.1989.
Notorietatea anterioară menţionată face ca indicarea în calitate de pârâţi a Ministerului de Interne şi Reformei Administrative şi Ministerul Apărării Naţionale să fie suficientă pentru a se putea cerceta fondul cauzei, argument pentru care instanţa a reţinut că aceşti pârâţi justifică calitatea procesual pasivă.
Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art.1000 alin.(3) C.civ., s-a arătat că existenţa raportului de prepuşenie este o chestiune de fapt care se stabileşte de instanţă pe baza probelor administrate, respectiv declaraţia martorului audiat în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual, documentul CNSAS, ordinele de luptă date în acea perioadă, din care rezultă modul defectuos de gestionare a situaţiei de către MApN şi M.I., coroborat cu aspectele reţinute în rezoluţia dată în dosarul nr. 1xx/P/1991 la 31.10.1995 privind existenţa erorii de fapt, precum şi pentru aspectele reţinute de hotărârea CEDO privind Asociaţia 21 Decembrie din 24.06.2011.
Instanţa a arătat că deşi cele două pârâte – MApN şi M.I. – au invocat că nici un prepus al său nu a tras, nu au făcut o asemenea probă, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ. Fiind probate condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a celor doi pârâţi, a arătat instanţa de fond, aceştia au fost obligaţi în solidar, urmând ca apoi să se regreseze împotriva prepusului.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, s-a arătat că se vor stabili având în vedere principiul echităţii.
Cum gravitatea prejudiciului moral este un criteriu de stabilire a cuantumului indemnizaţiei, numai orientativ şi nu exact, pe lângă acesta, trebuie avut în vedere criteriul echităţii. Judecând în echitate instanţa de fond a considerat că pentru prejudiciul moral suferit este echitabil ca reclamanta să primească despăgubiri de 500.000 lei.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta V.I., Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
În motivarea cererii de apel reclamanta a susţinut următoarele critici:
Prin primul motiv s-a arătat că instanţa de fond a arătat că va ţine seama de aspecte de echitate, fără să explice care este echitatea în a obliga la despăgubiri atât de mici faţă de prejudiciul cauzat.
S-a arătat că pârâţilor le revenea obligaţia de asigurare a securităţii cetăţeanului şi apărarea ţării, vinovăţia şi răspunderea lor fiind cu atât mai mare cu cât aveau asemenea obligaţii, astfel că nu se justifica o sumă atât de mică, în condiţiile în care în cauzele penale s-au acordat sume de 500.000 euro care acoperă prejudiciul efectiv.
S-a mai arătat că suma este neîndestulătoare pentru ca prin ea, reclamanta să dobândească alte satisfacţii, cuantumul acordat neacoperind integral prejudiciul moral suferit.
În motivarea cererii de apel, Ministerul Apărării Naţionale a susţinut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că reclamanta nu a probat faptul că prejudiciul i-a fost cauzat de prepuşi ai acestui minister şi nici care sunt acei prepuşi, situaţie în care nu erau întrunite condiţiile art.1000 alin.(3) C.civ.
S-a mai arătat de apelanta pârâtă că nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală fără indicare prepusului ca autor al faptei. Din probele administrate în cauză reclamanta nu a făcut dovada ca autorii faptei cauzatoare de prejudiciu erau angajaţi al Ministerului Apărării Naţionale.
Printr-un al doilea motiv s-a arătat că instanţa a interpretat greşit dispoziţiile art.1169 C.civ. atunci când a inversat sarcina probaţiunii, reclamanta neproducând probe care să dovedească vinovăţia pârâţilor şi nici condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale.
S-a mai arătat că hotărârea instanţei de fond se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.
În sentinţă se reţine că nu au fost identificaţi cei care au tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, că pârâţii ar fi invocat faptul că nici un prepus al său nu a tras în Piaţa Universităţii la 21.12.1989, acţiune care vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împuşcat la 23.12.1989 în zona Televiziunii.
În motivarea cererii de apel, pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a susţinut următoarele critici:
Prin primul motiv de apel s-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive.
În dezvoltarea motivului, s-a arătat că intimata – reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ. Pentru antrenarea răspunderii în calitate de comitent prepusul trebuia să fie în culpă. S-a arătat că prin motivare, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale persoanei juridice, persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii aveau fiecare şi modalitatea exercitării lor, precum şi actele administrative interne ale persoanei juridice.
Apelanta a arătat că în lipsa unor asemenea dovezi nu se poate reţine răspunderea persoanei juridice pentru fapte proprie.
În ce priveşte răspunderea pentru fapta prepusului s-a susţinut că nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent, reclamanta fiind ţinută să dovedească raportul de prepuşenie dar şi săvârşirea faptei ilicite de către prepus în funcţiile încredinţate de comitent.
În cauză, intimata reclamantă nu a produs dovezi şi nu a fost în măsura să indice persoana care ar fi avut calitatea de prepus.
S-a mai arătat că instanţa a reţinut că fiul intimatei – reclamante a fost împuşcat mortal la 23.12.1989 în zona Televiziunii şi că este de notorietate faptul că la evenimentele din decembrie 1989 au fost implicate armata, miliţia şi securitatea, organe ale statului care aveau personal înarmat.
Apelanta a arătat că însăşi instanţa de fond a reţinut că la evenimentele din decembrie 1989 au participat gărzi patriotice din 14 unităţi economice şi foarte multe persoane civile şi că, din cercetările efectuate, nu s-a putut stabili persoana care a apăsat pe trăgaciul armei.
Neindicarea persoanei fizice nu poate justifica acţiunea civilă a intimatei reclamante, şi deci nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile patrimoniale, cât şi a celor două condiţii speciale ale răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
S-a mai arătat că în dosarul penal nr. xx6/P/1999, prin rezoluţia din 31.10.1995, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru că nu s-au identificat persoanele săvârşite de uciderea fiului intimatei reclamante.
În concluzie, s-a solicitat admiterea excepţiei şi respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesual pasive.
Prin cererea completatoare a motivelor de apel, s-a arătat că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.
S-a arătat de apelantul pârât că, faţă de data la care s-a produs evenimentul, acţiunea putea fi promovată înăuntrul termenului de 3 ani, termen care s-a prescris la 23.12.1992, dreptul la acţiune fiind prescris chiar şi în situaţia în care termenul de 3 ani ar fi fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, când prin rezoluţia din 31.10.1995 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Printr-un al doilea motiv, considerat de fond, s-a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică, întrucât se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că în considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut că nu au fost identificate persoanele care au tras în manifestanţi aflaţi în Piaţa Universităţii la 21.12.1989 şi că este suficientă notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele din acea perioadă pentru a se reţine calitatea procesual pasivă.
S-a arătat că această afirmaţie vine în contradicţie cu afirmaţia potrivit cu care fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989 în zona Televiziunii.
Apelanta a arătat că nu s-au administrat probe din care să rezulte faptul că împuşcarea fiului intimatei reclamante s-a săvârşit de persoane care aveau calitatea de prepuşi ai pârâtelor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Ministerul Apărării Naţionale.
Întrucât este posibil ca angajaţi ai mai multor comitenţi să fi desfăşurat acţiuni care au condus la decesul fiului reclamantei, în absenţa unor dovezi suplimentare, nu poate fi stabilită răspunderea nici unuia dintre aceştia, iar într-o asemenea situaţie răspunderea nu aparţine decât statului.
Prin decizia nr. 339A din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamantă V.I. şi apelanţii-pârâti Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, împotriva sentinţei civile pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte motivele de apel ale reclamantei:
Critica potrivit cu care instanţa a susţinut că judecă în echitate fără să arate în ce constă echitatea în condiţiile în care ar fi acordat despăgubiri mici faţă de prejudiciul cauzat, moartea fiului reclamantei, a fost respinsă, pentru că termenul echitate este utilizat ca sinonim cu alţi termeni, dreptate, egalitate, comportare bazate pe respectarea drepturilor unei alte persoane. În speţă instanţa a utilizat termenul de echitate în sensul de a da dreptul reclamantei la despăgubiri pentru prejudiciul constând în suferinţele sufleteşti pe care le-a trăit ca urmare a decesului fiul ei, suma de 500.000 lei nu poate fi considerată o sumă mică în ce priveşte suferinţele sufleteşti ale reclamantei care nu se confundă cu decesul fiului.
Referitor la susţinerea potrivit cu care în cauzele penale se acordă sume de 500.000 euro, în condiţiile în care pârâţii aveau obligaţia de a asigura securitatea cetăţeanului şi apărarea ţării, sumă care ar asigura repararea prejudiciului efectiv şi această critică a fost înlăturată deoarece nu s-a depus nici o probă în sensul că în situaţii identice sau similare, s-ar fi acordat o sumă de 500.000 euro. Pe de altă parte, solicitarea unei sume de 500.000 euro care ar acoperi prejudiciul efectiv echivalent al decesului fiului reclamantei, nu poate fi primită de instanţă pentru că despăgubirile nu se acordă pentru decesul fiului reclamantei, ci pentru suferinţele reclamantei produse de decesul fiului.
La fel, reclamanta este în eroare cu privire la acordarea sumei de 500.000 lei. Instanţa a acordat această sumă nu pentru ca reclamanta să-şi procure satisfacţii cu bani, pentru decesul fiului său ci pentru înlăturarea durerii sufleteşti suferite. Suma acordată este un preţ al durerii şi nu un preţ al unor plăceri dorite de reclamantă.
În ce priveşte criticile din apelul Ministerului Apărării Naţionale.
Referitor la critica privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive astfel cum a fost dezvoltată, în sensul că nu s-a probat faptul că prejudiciul ar fi fost produs de prepuşii apelantei pârâte situaţie în care nu ar fi întrunite dispoziţiile art.1000 alin.(3) C.civ., s-a reţinut că aceasta nu este fondată, pentru argumentele:
Din depoziţia martorului M.V. a rezultat că fiul reclamantei a decedat în zona Televiziunii Române. Din adresa nr.1566 din 2.09.1991 a fostei a Procuraturi României a rezultat că fiul reclamantei, V.S. a fost ucis prin împuşcare în ziua de 23.12.1989 la sediul TVR, unde se afla, împreună cu mai multe persoane pentru apărarea sediului acestei instituţii.
Din sentinţa apelată, rezultă că s-a reţinut de către instanţa de fond, că în luna decembrie 1989 pentru paza şi apărarea sediului Televiziunii Române era arondată o subunitate, aparţinând UM xxx6 Bucureşti. Acesteia la 17.12.1989 i s-a alăturat un pluton de rezervă, aparţinând UM xxx3 Bucureşti. În ziua de 22.12.1989 în jurul orei 13,00 s-a permis intrarea de grupuri de manifestanţi în curtea TVR.
În sentinţa apelată, instanţa a arătat că la sediul TVR şi în împrejurimi, începând cu 22.12.1989 au fost aduse mai multe unităţi cu militari, cu scopul de a apăra sediul şi zonele din împrejur.
Toate aceste subunităţi, cu militari ce reprezintă prepuşi ai apelantei pârâte, au avut ca obiective apărarea sediului TVR şi a zonelor din împrejurimea TVR şi odată cu permiterea intrării de grupuri de manifestanţi în curtea TVR şi pe aceşti manifestanţi.
Cum decesul fiului reclamantei s-a produs la sediu TVR, rezultă că obligaţia de apărare a subunităţilor se întindea şi asupra manifestanţilor, obligaţie ce nu a fost îndeplinită în totalitate, dovada fiind decesul fiului reclamantei.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind greşita aplicare a dispoziţiilor art.l169 C.civ. cu ocazia soluţionării excepţiei lipsei calităţii procesual pasive, în sensul inversării sarcinii probaţiuni, şi această critică este nefondată.
În speţă apelanta pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive. Unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invoca excepţia – deci de reclamant al excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.
În aceste condiţii, obligaţia de a proba lipsa calităţii procesuale revenea titularului excepţiei invocate, astfel că în mod corect instanţa de fond a reţinut că titularul excepţiei nu a probat lipsa calităţii procesual pasive şi deci corect s-a făcut aplicarea art. 1169 C.civ. Dacă nu s-ar fi invocat excepţia, atunci reclamanta avea obligaţia de a dovedi că pârâta avea obligaţia de apărare, obligaţie pe care nu ar fi îndeplinit-o şi deci, prin aceasta, dovada faptei ilicite.
Referitor la susţinerea potrivit cu care sentinţa s-a bazat pe confuzii şi considerente contradictorii :
Din examinarea hotărârii se constată că, într-adevăr rezultă existența unor erori materiale (se retine că fiul reclamantei a fost împuşcat la 21.12.1989 precum şi afirmaţia că pârâţii ar fi invocat ca nici un prepus al său nu ar fi tras în Piaţa Universităţii în 21.12.1989 şi că ar fi trebuit să administreze dovezi în acest sens, sarcina probei revenindu-le conform art.1169 C.civ.). Reţinerea datei de 21.12.1989 şi a locaţiei din Piaţa Universităţii sunt erori materiale şi nu motive contradictorii. Pentru a fi motive contradictorii ar fi trebuit să existe două afirmaţii care se exclud reciproc, ca expresie a principiului logic al contradicţiei, reţinerea locaţiei din Piaţa Universităţii şi a datei de 21.12.1989 nu exclude afirmaţia potrivit cu care prepuşii apelanţi pârâţi aveau obligaţia de a apăra TVR şi zonele din împrejurimi.
În ce priveşte criticile făcute de apelantul pârât Ministerul Administraţiei şi Internelor :
Critica potrivit cu care s-ar fi soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesual pasive, astfel cum a fost dezvoltată, este nefondată.
Aşa cum s-a arătat, cu ocazia examinării criticii privind pretinsa greşită soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Ministerului Apărării Naţionale, de îndată ce pârâţii au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesual pasive, aceştia dobândesc calitatea de reclamant în excepţia invocată, situaţie în care sarcina probaţiuni revine titularului excepţiei.
Sub acest aspect critica este nefondată.
În ce priveşte obligaţia reclamantei de a proba identitatea persoanelor din conducerea Ministerului care aveau calitatea de prepus, din examinarea sentinţei apelate rezultă că obligaţia de a indica care sunt organele de conducere, a fost considerată de către instanţă excesivă şi că ceea ce interesează în cauză este determinarea persoanei fizice sau juridice în interesul căreia s-a desfăşurat activitatea la momentul săvârşirii faptei. Apoi s-a arătat că în perioada lui decembrie 1989 câteva cadre aparţinând fostului Inspectorat General al Miliţiei au acţionat în zona TVR.
Din copia înscrisurilor depuse de CNSAS de la dosarul documentar nr. A xx37, rezulta că în perioada 22/23.12.1989 au fost cantonate cu precădere la sediul şi în împrejurimile TVR unităţi militare, subunităţi, forţe ale miliţiei. S-a arătat că în zona centrală a capitalei au fost aduse unităţi ori subunități aparţinând Ministerului Apărării Naţionale ori a Ministerului de Interne, fără a se cunoaşte (recunoaşte) între ele, fără a şti misiunea pentru care se aflau acolo.
Deasemenea este descrisă zona în care s-a acţionat de către pârâtă, având în centru sediul Televiziunii – pentru care UM xxx6 Bucureşti, xxx5 Bucureşti, xx96 Bucureşti, xxx0 Bucureşti, care erau înarmate.
Se mai arată expres că la 23.12.1989 în zona TVR, trei elicoptere militare tip IAR, aparţinând UM xxx01 Titu au executat foc pentru a nimici forţa vie aflate pe imobilele situate în jurul Televiziunii iar de la sol s-a ripostat cu armament automat.
Rezultă deci că în zona televiziunii au existat prepuşi ai pârâtei care au avut obligaţia de a apăra zona. Rezultă că unităţile de miliţie au fost înarmate şi că au participat la apărarea zonei, obligaţie pe care nu au îndeplinit-o corespunzător, dovada fiind decesul mai multor persoane şi vătămare fizică a altora.
Prezenţa unităţilor de miliţie în zonă dovedeşte că în zona au existat prepuşi ai apelantei – pârâte. Faptul că reclamanta nu a indicat o persoană fizică care ar fi executat tragere de foc împotriva fiului ei, este nerelevant, fiind suficient că a făcut dovada faptului că prepuşi ai apelantei pârâte s-au aflat în zonă înarmaţi şi că nu şi-au îndeplinit obligaţia de a apăra zona şi a menţine ordinelor.
Referitor la critica potrivit cu care instanţa de fond nu a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, astfel cum a fost dezvoltată este nefondată.
Din sentinţa apelată rezultă că instanţa de fond a reţinut faptul că excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a fost soluţionată în primul ciclu procesual, că în acest prim ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a excepţiei, situaţie în care soluţionarea excepţiei a intrat în puterea lucrului judecat, motiv pentru care nu a mai analizat-o.
Din examinarea lucrărilor cauzei, rezultă că la 26.04.2005 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune ca neîntemeiată. Ulterior s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1085 din 27.09.2005, prin care acţiunea reclamantei a fost respinsă pentru că a fost formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă. împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta V.I.
Prin decizia civilă nr.36 din 22.01.2007, în opinie majoritară s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa civilă şi s-a trimis cauza spre rejudecare. Nu s-a dispus desfiinţarea şi a încheierii de şedinţă din 26.04.2005 prin care s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Împotriva deciziei nr.36 din 22.01.2007 a formulat recurs reclamanta.
Prin decizia civilă nr.964 din 14.02.2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul s-a casat decizia nr.36 din 22.01.2007 s-a admis apelul împotriva sentinţei civile nr.1085 din 27.09.2005, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecare.
Rezultă că încheierea de şedinţă din 26.04.2005, nu a fost desfiinţată şi că în rejudecare instanţa a fost ţinută de soluţia pronunţată, încheierea fiind interlocutorie. Rezultă deci că instanţele s-au pronunţat chiar dacă este vorba de un alt ciclu procesual, anterior.
În plus, se constată că atât din cererea de apel cât şi din completarea motivelor de apel nu rezultă că s-a solicitat şi desfiinţarea încheierii de şedinţă din 26.04.2005, situaţie în care nu se poate examina temeinicia sau legalitatea respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta şi pârâţii Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Administraţiei şi Internelor.
Reclamanta V.I. a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa nu a avut în vedere la determinarea cuantumului daunele morale, toate criteriile legale şi jurisprudenţa pentru ca suma acordată să reprezinte o reparare integrală a prejudiciului cauzat prin moartea fiului său şi care este reprezentat atât de suferinţa cauzată, în calitate de părinte cât şi de lipsirea de ajutorul pe care acesta i l-ar fi putut oferi în această perioadă.
Este adevărat că daunele morale nu pot constitui un preţ al suferinţei dar ele trebuie să facă accesibile anumite satisfacţii compensatorii de natură să diminueze suferinţa.
Ministerul Apărării Naţionale a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-au formulat următoarele argumente.
În mod nelegal instanţa de apel a reţinut că în cauză, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive este nefondată, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorii faptei ilicite, cauzatoare a prejudiciului invocat, erau angajaţi ai Ministerului Apărării Naţionale şi nici a faptului că aceştia au săvârşit fapta în exerciţiul funcţiei încredinţate.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condiţiile răspunderii pentru fapta proprie, prevăzute de art. 998 şi 999 C.civ.
Drept urmare, victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente: a) existenţa prejudiciului; b) existenţa faptei ilicite a prepusului; c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; d) existenţa vinei prepusului în comiterea faptei ilicite.
Nefiind indicat autorul faptei, nu se poate stabili nici vinovăţia – element decisiv în constituirea răspunderii civile delictuale.
Apelanta-reclamantă nu a probat nici celelalte condiţii de atragere a răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Pe lângă condiţiile generale, menţionate mai sus, şi împreună cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului în temeiul art. 1000 alin. (3) C.civ., două condiţii speciale se cer a fi întrunite: a) existenţa raportului de prepuşenie; b) prepuşii să fi săvârşit fapta „în funcţiile ce li s-au încredinţat”.
S-a invocat că în mod nelegal instanţa de apel, a inversat sarcina probei, prin interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 1169 C.civ.
Din considerentele deciziei recurate rezultă faptul că obligaţia de a proba nevinovăţia apelanţilor-pârâţi le revine acestora, iar nu apelantei-reclamante, ignorându-se atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi cea a bunei-credințe.
Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel, conform căreia „unul din efectele invocării acestei excepţii este dobândirea calităţii de reclamant al celui care invocă excepţia”. O asemenea interpretare eronată ar conduce la imposibilitatea utilizării excepţiei, ca mijloc de apărare al pârâtului, în susţinerea nevinovăţiei sale.
O altă critică împotriva deciziei recurate se referă la exonerarea instanţei de fond, de către Curtea de Apel Bucureşti, de obligaţia de a soluţiona excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de Ministerul Apărării Naţionale prin întâmpinare.
Instanţa de apel a considerat că excepţia mai sus menţionată a fost soluţionată, cu putere de lucru judecat, întrucât, în primul ciclu procesual nu s-a criticat modul de soluţionare a acestei excepţii.
Acest considerent este eronat, întrucât, prin desfiinţarea sentinţei civile nr. 1085 din 27.09.2005, cauza trebuia rejudecată în totalitate, instanţa de fond având obligaţia să analizeze toate excepţiile invocate de părţi sau, în virtutea rolului activ al acesteia, prevăzut de dispoziţiile art. 129 alin.(5) C.proc.civ., să invoce din oficiu orice excepţie care să conducă la aflarea adevărului.
Având în vedere data la care s-au produs evenimentele invocate de reclamantă, acţiunea formulată de aceasta în temeiul art. 998 – 999 C.civ., putea fi promovată înlăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, termen care s-a împlinit la 23.12.1992.
Mai mult, dreptul la acţiune este prescris chiar şi în situaţia în care termenul general de 3 ani a fost suspendat ca urmare a cercetării penale din dosarul nr. xx6/P/1991, deoarece parchetul a dispus, prin rezoluţie, neînceperea urmăririi penale, la data de 31.10.1995.
Instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut că sentinţa civilă nr. 1746 din 19.10.2011 se întemeiază pe confuzii şi considerente contradictorii.
Astfel, în considerentele hotărârii judecătoreşti menţionate, s-a reţinut faptul că, nefiind identificate persoanele care au tras în manifestanţii aflaţi în Piața Universităţii, în data de 21 decembrie 1989, notorietatea implicării pârâţilor în evenimentele acelei perioade este suficientă să conducă la stabilirea calităţii procesuale pasive a acestora.
Atât această afirmaţie, cât şi cea conform căreia „pârâţii au invocat faptul că niciun prepus al său nu a tras in Piaţa Universităţii în 21 decembrie 1989″, vin în contradicţie cu împrejurarea, rezultată din altă afirmaţie a instanţei, că „fiul reclamantei a fost împuşcat mortal în ziua de 23.12.1989, în zona Televiziunii”.
Ca urmare, aceste motive contradictorii nu puteau fi interpretate în sensul reţinerii vinovăţiei pârâţilor, întrucât se descriu evenimente petrecute în două locaţii diferite şi la două date diferite. Astfel, nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele din Piaţa Universităţii petrecute în data de 21 decembrie 1989 şi decesul fiului apelantei-reclamante produs în zona Televiziunii, la data de 23 decembrie 1989.
În concluzie, prin respingerea acestor considerente, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 295 C.proc.civ., stabilind o situaţie de fapt greşită.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.
În dezvoltarea motivului de recurs s-au invocat următoarele argumente:
Acţiunea formulată de reclamanta V.I. a avut ca temei juridic răspunderea civilă delictuală atât pentru fapta proprie cât şi în calitate de comitenţi a pârâţilor, din neglijenţa cărora, fiul său a fost împuşcat mortal de către prepuşii acestora.
În mod greşit atât instanţa de fond cât şi cea de apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, motiv pentru care reiterează această excepţie.
Intimata-reclamantă a invocat faţă de Ministerul Administraţiei şi Internelor o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, cât şi pentru fapta prepusului.
Prin urmare, s-a invocat principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, faptă săvârşită de organele persoanei juridice, cu prilejul exercitării funcţiei lor şi în limitele puterii care le-au fost conferite.
Pentru a fi antrenată răspunderea Ministerului Administraţiei şi Internelor în calitate de comitent, prepusul trebuie să fi fost în culpă. Or, în motivarea sentinţei, instanţa de fond nu a indicat organele de conducere ale acestei persoane juridice, nu a indicat persoanele fizice cu atribuţii de conducere, nu a indicat ce atribuţii ale funcţiei de conducere exercitau aceste persoane şi modalitatea exercitării lor în limitele conferite de statutele de organizare şi actele administrative interne ale persoanei juridice, care au produs prejudicii directe vătămătoare unui terţ. În lipsa unor dovezi temeinice sub aceste aspecte, nu se poate reţine o astfel de răspundere directă a persoanei juridice pentru fapta proprie numai pe cale de interpretare.
În ceea ce priveşte răspunderea civilă a Ministerului Administraţiei şi Internelor instituită de art. 1000 alin. (3) C.civ., ca o răspundere a comitentului pentru fapta prepusului, aceasta a fost reţinută în mod greşit de instanţa de fond, întrucât nu s-a dovedit calitatea de prepus şi implicit calitatea de comitent.
Or, partea vătămată este ţinută să dovedească existenţa raportului de prepuşenie, dar şi săvârşirea faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus în cadrul funcţiilor încredinţate de comitent. Condiţia raportului de prepuşenie presupune dovezi asupra unui raport de subordonare între prepus şi comitent, adică între o persoană care a primit o funcţie ce trebuie exercitată din dispoziţia unui comitent. Fiind vorba de o poziţie de subordonare între comitent şi prepus, se stabilesc raporturi în baza cărora comitentul are dreptul să dea ordine, dispoziţii şi instrucţiuni prepusului în vederea îndeplinirii pentru el a unor funcţii sau activităţi pe care prepusul se obligă să le realizeze. Aşadar, se instituie şi un raport de autoritate.
Prin urmare, raportul de prepuşenie este un raport complex care, pe lângă puterea de supraveghere a comitentului, se grevează şi puterea de direcţie şi control asupra activităţii prepusului.
Săvârşirea faptei prejudiciabile de către prepus în limitele funcţiei încredinţate de comitent implică dovezi în sarcina intimatei-reclamante asupra unui fapt juridic, adică probe asupra săvârşirii faptei ilicite şi prejudiciabile de către prepus, care acţionează în interesul comitentului, în limitele funcţiei încredinţate, dar şi cu respectarea limitelor raţionale şi normale ale instrucţiunilor şi ordinelor date de comitent.