principal

Dreptul derivat

Dreptul derivat este format din totalitatea actelor normative adopţaţe de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atri­buite lor de către tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţilor  acestora.

În cazul CEE şi EURATOM, puterea de decizie se manifestă prin intermediul a trei tipuri de acte normative:

1.           Regulamentul;

2.           Directiva;

3.           Decizia.

Regulamentele sunt dispoziţii sunt adoptate de către Comisie sau Consiliu ca urmare a unei propuneri a Comisiei. Ele au caracter de norme obligatorii şi nu de simple rezoluţii sau recomandări. Au caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi aplicabil tuturor statelor membre. Constituie actul cel mai solemn şi important din întreg blocul legislativ comunitar.

El reprezintă principala  sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de sectoare care poate şi trebuie să le regularizeze, ci — mai ales — pentru că este unica sursă de drept secundar care permite autorităţilor comunitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi cetăţenilor statelor i fără aprobarea guvernelor naţionale. În acest sens, paragraful 2 al art. 189 TCE, ca şi art. 161 TCEEA, prevede că: regulamentul va avea aplicabilitate generală. Va fi obligatoriu în elementele sale şi direct aplicabil fiecărui stat”.

O primă caracteristică, deci, este cea a caracterului general, altă caracteristică este cea a obligativităţii sale pentru toţi destinatarii, fie ei state membre sau autorităţi comunitare, şi în fine, Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, este automat „parte a ordinii juridice statale”. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu Directivele (pentru CE şi CEEA) şi cu Recomandările CECA), drepturile şi obligaţiile derivate din Regulament au aplicabilitate imediată în teritoriul fiecărui stat, fără necesitatea ca o normă naţională să dezvolte sau să facă aplicabil respectivul Regulament. Norma naţională poate clarifica Regulamentul, dar nu îl poate împiedica, şi aplicarea  Regulamentului se face de la intrarea sa în vigoare şi nu de la intrarea în vigoare a eventualei norme naţionale referitoare la el. Regulamentul reprezintă „adevărata putere europeană” deoarece, prin el, unitatea dobândeşte dreptul de „a legisla direct, fără intermediere naţională”.

Regulamentul intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iar dacă nu se precizează acest lucru intră în vigoare automat de la publicarea sa (art. 191 TCE şi art. 162 TCEEA) .

Dreptul comunitar iniţial cunoştea

–    Regulamentul de Bază;

–    Regulamentul de Aplicare sau Dezvoltare.

Primul, este cel de care am vorbit până acum; celălalt îl întâlnim atunci când se elaborează un Regulament pentru dezvoltarea normativă a celui dintâi.

Regulamentele, conform art. 189 TCE, pot fi adoptate de către Consiliu şi Comisie, în redactarea dată acestui articol prin TUE, se ştabiIeşte că Regulamentele pot fi adoptate de Consiliu şi PE, în comun. În practică, Regulamentele de Bază sunt cele elaborate de către Consiliu,, iar cele de Aplicare sunt ale Consiliului sau ale Comisiei (art. 155 TCE sau 124 TCEEA).

Între Regulament şi Directivă nu există ierarhie. Nici. unul nu este subordonat juridic celuilalt, ci amândouă dreptului primar. Singura ierarhie este cea deja amintită între cele două tipuri de Regulamente. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin Directivă aceasta nu  înseamnă că nu va putea fi regularizat şi prin Regulament, sau in­vers.

Directiva obligă toate statele membre în legătură cu finalitatea lor, dar lasă — la nivelul instanţelor naţionale — alegerea formei şi a mijloacelor ne­cesare atingerii acesteia. Directiva poate fi generală sau particulară, se adresează statelor membre şi se aplică prin intermediul acestora.

Conform paragrafului trei al art. 189 TCE şi art. 161 TCEEA, „Di­rectiva va obliga statul membru căruia i se adresează, asupra rezultatu­lui la care va trebui să ajungă lăsându-i acestuia libertatea de a alege forma şi mijloacele”. Altfel spus, Directiva apare ca o „lege-cadru”, pe care fiecare stat trebuie să o aplice punând în vigoare, în acest sens, normele sale naţionale.

În cazul Directivei, se poate vorbi despre o „regularizare omogenă la nivelul UE”, doar după intrarea sa în vigoare în toate statele mem­bre (prin regularizări naţionale subsecvente adoptării acesteia). Doar adoptarea normelor interne duce la aplicarea Directivei, acestea urmând procedurile constituţionale din fiecare ţară.

Toate acestea demonstrează simplitatea aplicării unui Regulament (aplicare directă) şi caracterul complicat al Directivei. Directiva con­tinuă însă să existe, fiind o expresie a respectării suveranităţii state­lor membre în anumite sectoare, în ziua de astăzi, Directiva este criticată, atât în sensul că, fiind prea detaliată uneori, nu lasă statului membru capacitate suficientă de „mişcare” în raport cu dreptul in­tern, cât şi în sensul că, dimpotrivă, fiind prea „generală” lasă prea multă marjă de manevră statelor.

Ceea ce caracterizează Directiva este că nu vorbim de un act având caracter general ci de un act având un „adresant precis”. Directiva nu este, deci, direct aplicabilă, spre deosebire de Regulament, în sensul că nu creează direct drepturi şi obligaţii statelor cărora li se adresează.

Directivele sunt adoptate de către PE împreună cu Consiliul, de către Consiliu şi Comisie, în general, Consiliul este cel care elaborează directive, în baza propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majoritate calificată.

Publicarea Directivelor în JOCE/DOCE nu înseamnă şi aplicabilitate, dat fiind „caracterul normativ indirect” al acestora, normele naţionale ce dezvoltă directiva fiind cele care regularizează aplicarea propriu-zisă a lor.

Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii ei. Este vorba despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie neapărat un stat membru. În art. 189 al TCE şi art. 161 al TCEEA se semnalează că, între actele normative ce pot fi adoptate de către PE şi Consiliu (împreună), Consiliu şi Comisie, se află şi Decizia.  Decizia poate fi considerată ca act administrativ, adică un act de valoare juridică limitată la un sector sau caz.

Decizia se diferenţiază şi de Recomandări şi Avize, prin aceea acestea nu sunt angajante. Exista însă şi Decizii (ale Consiliului) de caracter general, ale căror efecte se aseamănă cu cele ale Regulamentelor sau ale Directive)

În categoria Deciziilor se înscriu actele adoptate (conform art. TCE şi art. 161 TCEEA) de către Comisie, în virtutea competenţi proprii ale acesteia (art. 85, art. 89, art. 92, art. 93, art. 115 etc. TCE).

Conform art. 191 TCE şi 163 TCEEA, Deciziile ca şi Directivele au efect începând cu notificarea acestora, celor interesaţi, fără a fi necesară publicarea în JOCE/DOCE. Aceasta se face doar spre informare. Conform art. 190 al TCE şi art. 162 al TCEEA Directivele, la fel ca şi Regulamentele sau Deciziile, trebuie motivate. Motivarea în cazul Deciziilor trebuie să fie mai detaliată, dat fiind faptul că, neavând un caracter general, ele nu pot afecta funcţionarea de ansamblu a Uniunii.