Principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii

principiul independenţei judecătorilor şi supunerii lor numai legii, regula potrivit căreia în activitatea de judecată judecătorii sunt independenţi faţă de alte organe ale statului şi chiar faţă de organele lor ierarhic superioare, fiind supuşi numai legii, ale cărei dispoziţii sunt chemaţi să le respecte. Constituţia României, republicată, a consacrat acest principiu în art. 124 alin. (3), potrivit căruia judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, în art. 2 alin. (3), care prevede că judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nicio ingerinţă din partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independenţa este necesară pentru a asigura şi imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitudinea judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fie neutră faţă de poziţia şi interesele părţilor litigante. în conformitate cu acest principiu, nimeni nu poate să dea dispoziţii, să facă sugestii sau să impună judecătorului cum să soluţioneze un anumit litigiu; atât aprecierea stării de fapt, cât şi opţiunea privind modul de aplicare a legii în fiecare caz concret sunt şi trebuie să rămână expresia convingerii intime a judecătorului, pe care acesta trebuie să şi-o formeze fără niciun fel de influenţă sau ingerinţă exterioară.

Atunci când judecătorul greşeşte, eroarea sa poate fi remediată prin exercitarea căilor legale de atac la instanţele superioare, care, astfel sesizate, vor putea exercita un control cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate; exercitarea unui asemenea control nu este însă de natură să afecteze libertatea de judecată a judecătorului, deoarece singurul scop al controlului, în această materie, este şi rămâne repararea erorilor comise în judecarea pricinilor; în anumite cazuri – ca de exemplu: conflictele de competenţă, strămutarea pricinii, casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei spre rejudecare – hotărârile pronunţate de către instanţa superioară sunt obligatorii pentru instanţa inferioară căreia îi este trimis dosarul spre soluţionare. P.i.j. nu este nesocotit în aceste situaţii: obligaţia judecătorului de la instanţa inferioară de a se conforma hotărârii date de instanţa superioară decurge ca o consecinţă firească din aplicarea principiului organizării ierarhice a instanţelor, al cărui scop este asigurarea supravegherii activităţii instanţelor inferioare de către cele superioare şi remedierea, pe această cale, a erorilor comise în activitatea de judecată. Or, p.i.j. nu poate fi invocat nici ca justificare a unor asemenea erori şi nici ca obstacol în calea reparării lor; instanţa inferioară nu poate refuza conformarea la soluţia dată de instanţa superioară în exercitarea dreptului de control, sub pretextul că judecătorul care a pronunţat hotărârea reformată are convingerea că a aplicat corect legea. Controlul judiciar exercitat de instanţa superioară este efectuat în cadrul activităţii jurisdicţionale desfăşurate pe planul unor grade de jurisdicţie diferite, prin hotărâri date în urma unor dezbateri contradictorii; un asemenea control este complet străin de situaţia inadmisibilă când, pe cale indirectă, un judecător ar primi dispoziţii, indicaţii sau sugestii asupra felului în care trebuie să judece un anumit litigiu. Fiind independent, judecătorul are însă obligaţia de a se supune legii; în virtutea acestei obligaţii, el singur poartă răspunderea hotărârii date. Judecătorul nu-şi poate motiva hotărârea şi nici nu-şi poate scuza greşeala comisă prin pronunţarea ei (atunci când este tras la răspundere pentru felul cum a soluţionat litigiul) cu aceea că s-a conformat unor indicaţii ori a dat urmare unor dispoziţii care i-au încălcat independenţa în cazul dat. înfăptuirea lui este asigurată prin mai multe garanţii legale, şi anume: secretul deliberării; reglementarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor; inamovibilitatea judecătorilor [v. şi judecător]