Principiul voinţei reale

principiul voinţei reale, regulă de interpretare a actelor juridice având aplicabilitate şi la convenţia de arbitraj, cunoscută în doctrina franceză sub denumirea de „principiul interpretării de bună-credinţă”, care constituie, totodată, un criteriu de natură să permită stabilirea voinţei reale a părţilor. Aceasta presupune acordarea priorităţii voinţei efective asupra expresiei literare a redactării clauzei controversate. Graţie acestui principiu, în caz de divergenţă, va prevala voinţa reală asupra voinţei declarate. Nu este îngăduit însă ca interpretul să denatureze voinţa reală a părţilor sub pretextul depăşirii sensului literal al termenilor uzitaţi şi ca acestea să dobândească astfel alte drepturi şi obligaţii, decât cele la care au consimţit. Pentru a afla intenţia reală a părţilor, interpretul trebuie să apeleze, în primul rând, la elemente intrinseci ale actului şi la date existente în cuprinsul acestuia.

Totodată, voinţa reală poate rezulta şi din fapte sau împrejurări exterioare, deci din elemente extrinseci, precum: atitudinea în timpul tratativelor, relaţiile şi contractele anterioare pe care părţile le-au încheiat, executarea sau refuzul de executare a unora sau a tuturor obligaţiilor prevăzute în contract, pregătirea profesională a părţilor etc. Recunoaşterea unei convenţii arbitrale poate rezulta din atitudinea unei părţi care se opune judecării litigiului de către instanţele statale, invocând convenţia arbitrală. Tot astfel, negarea convenţiei arbitrale poate rezulta din contestarea de către una dintre părţi în faţa tribunalului arbitrai a existenţei sau a validităţii acelei convenţii. Din raţiuni multiple, în procedura arbitrală şi, mai ales, în arbitrajul internaţional formalismul este mult atenuat şi de aceea interpretarea convenţiilor arbitrale trebuie să se raporteze la această realitate. De asemenea, ea trebuie să ţină seama şi de faptul că arbitrajul manifestă tot mai mult tendinţa de a dobândi valoare de uzanţă în relaţiile comerciale. De regulă, clauzele de arbitraj, în practica contractuală, sunt mult simplificate ca mod de redactare, uneori, fiind reduse chiar la formula: „Litigii: arbitraj Paris” sau „Litigii: arbitraj CCI”. Tot astfel, referirea la regulamentul de arbitraj al unei instituţii permanente printr-o clauză-tip într-un contract este suficientă pentru a fi considerată convenţie arbitrală valabilă, chiar şi în ipoteza în care partea a omis să ia cunoştinţă de acel regulament. De asemenea, încheierea convenţiei arbitrale poate rezulta şi din acceptarea facturii în care este inserată o clauză-tip sau din primirea fără proteste a documentelor în care clauza este inserată [sin. principiul interpretării de bună-credinţă].