Procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie

procedura în faţa Curţii Europene de Justiţie, ansamblul de reguli procedurale aplicabile în litigiile dintre instituţiile comunitare, Comisia europeană (în numele Uniunii Europene) şi statele membre, dintre statele membre, precum şi dintre persoane fizice sau juridice şi Uniunea Europeană. Procedura de judecată este o procedură contradictorie (fiecare parte îşi susţine şi îşi argumentează pretenţiile), publică, mixtă (cuprinde două etape: una scrisă şi una orală) şi inchizitorie (deoarece presupune activităţi de instrumentare a cauzei, cum ar fi expertiza şi audierea martorilor). Oricare ar fi natura cauzei, procedura include o fază scrisă şi, în general, o fază orală, care se desfăşoară în cadrul unei audieri publice. Totuşi, trebuie făcută distincţia între procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminare şi celelalte acţiuni, denumite acţiuni directe.

1) Sesizarea Curţii şi procedura scrisă. în ceea ce priveşte cererile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare, instanţa naţională adresează Curţii de Justiţie întrebări privind interpretarea sau validitatea unei dispoziţii de drept comunitar, în general sub forma unei decizii jurisdicţionale, conform regulilor naţionale de procedură. După traducerea cererii în toate limbile comunitare de către Serviciul de traduceri al Curţii, grefa o comunică părţilor implicate în cauza principală, dar şi tuturor statelor membre şi instituţiilor. Grefa dispune publicarea în Jurnalul Oficial a unei comunicări, indicând părţile în cauză şi conţinutul întrebărilor, în termen de două luni părţile, statele membre şi instituţiile Uniunii Europene trebuie să prezinte Curţii observaţiile lor scrise. în ceea ce priveşte acţiunile directe, Curtea trebuie sesizată printr-o cerere introductivă adresată grefei. Grefierul dispune publicarea unei comunicări privind acţiunea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, indicând pretenţiile reclamantului şi motivele acţiunii. în acelaşi timp, cererea introductivă este adusă la cunoştinţa părţii adverse, care are la dispoziţie o lună pentru a introduce întâmpinare. Reclamantul are dreptul la o replică, pârâtul la o duplică, termenul fiind, de fiecare dată, de o lună; preşedintele poate acorda o prelungire a acestor termene. în ambele tipuri de acţiuni, preşedintele, respectiv primul avocat general desemnează un judecător-raportor şi un avocat general, însărcinaţi să urmărească desfăşurarea cauzei.

2) Măsurile preparatorii şi raportul cauzei. în toate procedurile, odată ce etapa scrisă a fost finalizată, părţilor li se cere să indice, în termen de o lună, dacă solicită organizarea unei audieri pentru susţinerea pledoariilor şi motivele acestei solicitări. Pe baza unui raport al judecă-torului-raportor şi după ce a audiat avocatul general, Curtea decide dacă mai trebuie administrate probe, completul căruia trebuie să i se trimită cauza şi dacă este necesară organizarea unei audieri pentru susţinerea pledoariilor. Data acesteia va fi fixată de preşedinte. Judecătorul-raportor rezumă într-un raport al cauzei faptele invocate, precum şi argumentele părţilor şi, eventual, argumentele celor care intervin în cauză. Acest raport este citit în limba de procedură, în cursul audierii.

3) Audierea şi concluziile avocatului general. Cauza este susţinută în cursul unei şedinţe publice, în faţa completului de judecată şi a avocatului general. Judecătorii şi avocatul general pot adresa părţilor întrebările pe care le consideră oportune. După câteva săptămâni, concluziile avocatului general sunt prezentate în faţa Curţii de Justiţie, tot în cadrul unei audieri publice. în concluziile sale, acesta analizează în detaliu aspectele îndeosebi juridice ale litigiului şi propune Curţii de Justiţie răspunsul care consideră că trebuie dat problemei ridicate. Astfel, se încheie procedura orală. Când consideră că în cauză nu se ridică nicio problemă nouă de drept, după audierea avocatului general, Curtea poate decide ca ea să fie soluţionată fără concluziile acestuia din urmă.

4) Deliberarea şi pronunţarea hotărârii. Deliberările au loc în camera de consiliu, cu participarea tuturor judecătorilor care au fost prezenţi la procedura orală; numărul judecătorilor trebuie să fie impar; la deliberări nu participă avocaţii generali. Preşedintele Curţii nu are drept de veto, ci doar un vot egal cu al celorlalţi judecători. Judecătorii deliberează pe baza unui proiect de hotărâre redactat de către judecătorul-raportor. Fiecare judecător din completul respectiv poate propune modificări. Hotărârea se ia cu majoritate; deoarece Statutul Curţii nu precizează ce fel de majoritate, se aplică regula generală, a majorităţii simple. Indiferent de numărul de voturi favorabile unei decizii, aceasta angajează în mod colectiv Curtea; opiniile contrare nu pot fi făcute publice sau publicate, aşa cum se întâmplă în sistemele de drept naţionale. Hotărârile sunt motivate în fapt şi în drept şi, pentru a fi aplicabile, trebuie învestite cu formulă executorie după expirarea termenelor de contestare sau după soluţionarea căilor de atac. Hotărârile sunt semnate de către toţi judecătorii care au participat la deliberări, iar dispoziţiile lor sunt pronunţate în şedinţă publică. Hotărârile şi concluziile avocaţilor generali sunt disponibile pe site-ul internet al Curţii chiar în ziua pronunţării sau a citirii lor. în cea mai mare parte a cazurilor, ele sunt ulterior publicate în Culegerea de jurisprudenţă a Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă.

5) Cheltuieli de judecată. Acţiunile în faţa Curţii de Justiţie sunt scutite de taxe. în schimb, onorariul avocatului abilitat să pună concluzii în faţa instanţelor unui stat membru ce reprezintă părţile nu este acoperit de Curte. Cu toate acestea, dacă o parte se află în imposibilitatea de a face faţă cheltuielilor de judecată în totalitate sau în parte, ea poate, fără a fi reprezentată de un avocat, să solicite acordarea asistenţei judiciare gratuite; cererea trebuie să fie însoţită de toate informaţiile care justifică starea de nevoie. Cuantumul cheltuielilor de judecată nu este stabilit prin hotărâre, acesta fiind lăsat într-o primă fază la acordul părţilor, iar dacă acestea nu se înţeleg, va decide instanţa, printr-o ordonanţă.

6) Limba în care se desfăşoară procedura. în ceea ce priveşte acţiunile directe, limba utiljzată în cererea introductivă (care poate fi una din cele 21 de limbi oficiale ale Uniunii Europene) va fi limba de procedură a cauzei, adică limba în care aceasta se va desfăşura. în ceea ce priveşte cererile având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare, limba de procedură este cea a instanţei judecătoreşti naţionale care se adresează Curţii de Justiţie. Dezbaterile care au loc în timpul audierilor sunt traduse simultan, în funcţie de necesităţi, în diferitele limbi oficiale ale Uniunii Europene. Judecătorii deliberează fără interpreţi, folosind o limbă comună, care, prin tradiţie, este franceza.

7) Procedurile specifice. A) Ordonanţa motivată. în cazul în care o întrebare preliminară este identică cu o întrebare asupra căreia Curtea s-a pronunţat deja sau dacă răspunsul la această întrebare nu lasă loc de îndoială sau poate fi dedus din jurisprudenţă, după audierea avocatului general, Curtea de Justiţie poate decide pe calea unei ordonanţe motivate, făcând referire cu precădere la hotărârea deja pronunţată privind această întrebare sau la jurisprudenţă. B) Procedura accelerată. Această procedură permite Curţii să soluţioneze rapid cauzele extrem de urgente, reducând termenele şi eliminând anumite etape ale procedurii. în urma unei cereri introduse de una din părţi, preşedintele Curţii decide, după ce a audiat celelalte părţi, dacă o urgenţă deosebită justifică folosirea procedurii accelerate. Procedura este, de asemenea, prevăzută în cazul cererilor având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare. în acest caz, cererea este introdusă de instanţa judecătorească naţională care sesizează Curtea. C) Măsurile provizorii. Procedura de aplicare a măsurilor provizorii vizează suspendarea executării unui act al unei instituţii, care face, de asemenea, obiectul unei acţiuni, sau orice altă măsură provizorie necesară pentru a preveni un prejudiciu grav şi ireparabil în detrimentul unei părţi [v. şi acţiune în anularea unui act comunitar; acţiune în constatarea abţinerii (omisiunii) instituţiilor comunitare de a acţiona; acţiune pentru încălcarea dreptului comunitar de către statele membre; cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare; Curtea Europeană de Justiţie; instanţă îndreptăţită să adreseze întrebări preliminare].