Procedura punerii sub interdicţie

procedura punerii sub interdicţie, ansamblu de norme şi reguli în temeiul cărora persoana care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alie-naţiei ori a debilităţii mintale, este pusă sub interdicţie prin hotărâre judecătorească, urmând a i se desemna un tutore. Interdicţia poate fi cerută, potrivit legii, de către:

a) autoritatea tutelară; b) persoanele apropiate celui în cauză, precum şi administratorii şi locatarii imobilului în care locuieşte acesta; c) serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor, precum şi biroul notarului public; d) instanţele judecătoreşti, reprezentanţii Ministerului Public şi poliţia, cu prilejul pronunţării, luării sau executării unor măsuri privative de libertate; e) organele administraţiei publice, instituţiile de ocrotire, precum şi orice alte persoane. Interdicţia se pronunţă de către instanţa judecătorească, ascultându-se concluziile procurorului şi îşi produce efectele de la data rămânerii definitive a hotărârii. Dacă este nevoie, până la rezolvarea cererii de punere sub interdicţie, autoritatea tutelară poate numi un curator pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a cărui interdicţie a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor sale. După ce a rămas definitivă, hotărârea se comunică: a) instanţei locului unde a fost înregistrat actul de naştere al celui pus sub interdicţie, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat; b) autorităţii tutelare, care va desemna un tutore; c) direcţiei sau circumscripţiei sanitare, pentru ca aceasta să instituie o supraveghere medicală permanentă asupra interzisului. Minorului ce se află sub ocrotirea părinţilor la data punerii sub interdicţie nu i se va desemna un tutore, decât atunci când devine major şi numai dacă se află încă sub interdicţie. Autoritatea tutelară, de acord cu organul sanitar competent şi în funcţie de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdicţie va fi îngrijit în locuinţa sa ori într-o instituţie sanitară.