Plata pretului de piata intemeiata pe prevederile art. 50^1 din Legea nr. 10/2001

27 mai 202021 octombrie 2014 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Potrivit actului de sesizare, reprezentat de Hotararea nr. 18 din 15 septembrie 2014 a Colegiului de Conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in aceasta problema de drept exista doua opinii, dupa cum urmeaza:

1. Intr-o prima opinie, dandu-se eficienta principiului disponibilitatii, in aplicarea art. 129 alin. (6) din Codul de procedura civila anterior, s-a apreciat ca, in situatia in care reclamantul nu se incadreaza in ipoteza prevazuta de art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata care stabileste dreptul la restituirea pretului de piata, ci are dreptul la restituirea pretului actualizat, in conditiile art. 50 alin. (2) din aceeasi lege, insa prin actiunea introductiva de instanta nu a formulat si un astfel de capat de cerere, temeiul juridic indicat in cerere fiind, exclusiv, art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata, se impune respingerea actiunii.

In cadrul acestei opinii, in urma analizarii evolutiei reglementarii in materie, se arata ca, prin dispozitiile art.501 din Legea nr. 10/2001, republicata (introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009) s-a prevazut un alt continut al obligatiei de raspundere pentru evictiune, in conditiile legii speciale, care presupune verificarea altor conditii pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretentiilor. In acest context, dreptul proprietarilor ale caror contracte de vanzare – cumparare incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile, de a obtine pretul de piata al imobilelor (introdus in cuprinsul Legii nr. 10/2001 prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009) constituie un drept nou, iar termenul de prescriptie, pentru formularea actiunii in justitie, in vederea recunoasterii dreptului, curge de la data intrarii in vigoare a Legii nr. 1/2009. In schimb, in cazul actiunilor prin care se solicita pretul actualizat, in conditiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, prescriptia a inceput sa curga de la momentul evictiunii, cel mai devreme in anul 2002.

Obiectul actiunilor prin care se solicita, fie pretul actualizat, fie pretul de piata este diferit, neexistand intre acestea raportul de la parte, la intreg, in sensul ca pretul actualizat, prevazut de art.50 alin (2) din Legea nr. 10/2001 republicata ar fi inclus in pretul de piata, prevazut de art. 501 din acelasi act normativ, intrucat fiecare se determina pe baza unor criterii diferite.

De asemenea, si cauza juridica este diferita, intrucat, in primul caz, izvorul pretentiilor se afla in deposedarea de bunul detinut in temeiul unui contract incheiat cu eludarea legii, deci temeiul detinerii bunului nu era unul legitim, in timp ce, in cea de-a doua situatie, deposedarea se produce, desi partea detinea un titlu valabil. Deci, cauza juridica a actiunii nu se afla pur si simplu in deposedare, fara sa intereseze conditiile in care aceasta s-a produs.

In consecinta, instanta, fiind tinuta de limitele judecatii, fixate de reclamant prin cererea de chemare in judecata prin care s-a pretins restituirea pretului de piata, nu poate, decat nesocotind principiul disponibilitatii si obiectul investirii sale, sa acorde pretul actualizat, atunci cand constata ca nu sunt indeplinite cerintele pentru obligarea la valoarea de piata a imobilului, sub motiv ca ar acorda mai putin decat s-a cerut sau ca ar fi vorba despre o admitere in parte a actiunii. S-a avut in vedere si faptul ca solutia contrara ar fi de natura sa surprinda pe cealalta parte din proces care si-a facut aparari raportat la obiectul cererii, acesta fiind, astfel, in imposibilitate de a se apara cu privire la celelalte pretentii, vizand pretul actualizat pe care instanta le-ar gasi intemeiate, direct in considerente, fara a face obiectul unor dezbateri judiciare si in raport de care ar fi putut sa invoce prescriptia extinctiva.

In felul acesta, se poate ajunge la eludarea normelor referitoare la prescriptia extinctiva, pentru ca, daca in raport cu pretentia vizand pretul de piata, este posibil ca prescriptia sa nu fi fost implinita, nu tot astfel se poate spune despre pretul actualizat, a carui reglementare existenta, inca din anul 2002, a marcat inceputul termenului de prescriptie, cu mult mai inainte de a exista posibilitatea solicitarii pretului de piata.

2. Intr-o a doua opinie, in aplicarea art. 84 din vechiul Cod de procedura civila si a principului rolului activ al judecatorului, s-a apreciat ca, in ipoteza in care reclamantul nu este indreptatit la restituirea pretului de piata, ci doar la restituirea pretului actualizat, se impune admiterea in parte a pretentiilor, facandu-se din oficiu, de catre instanta de judecata, aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata.

Actiunea nu poate fi respinsa, intrucat s-ar ingreuna situatia partii care nu ar mai putea solicita ulterior pretul actualizat, actiunea fiind supusa unui termen de prescriptie.

Se considera ca aceasta solutie nu releva o incalcare a principiului disponibilitatii. potrivit caruia reclamantul este cel care fixeaza limitele obiective ale judecarii cauzei, intrucat obiectul cererii, in sensul de pretentie concreta dedusa judecatii este reprezentat de acordarea de despagubiri pentru pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil dobandit in baza Legii nr. 112/1995, nu de insasi restituirea pretului de piata al imobilului.

Indicarea, prin cererea de chemare in judecata, a pretului de piata al imobilului, reflecta optiunea reclamantului pentru o anumita modalitate de dezdaunare pentru pierderea dreptului de proprietate, interesand sub aspectul intinderii despagubirii cuvenite reclamantului care este reglementata diferit prin art. 50 alin. (2) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata. Asadar, diferenta dintre cele doua ipoteze rezida in cuantumul pretentiilor si nu priveste pretentia in sine.

In aceste conditii, acordarea pretului actualizat, cu toate ca reclamantul a solicitat pretul de piata, nu echivaleaza cu depasirea obiectului cererii deduse judecatii (extra petita sau ultra petita), ci cu acordarea a mai putin decat s-a cerut, respectiv despagubiri intr-un cuantum mai redus decat cel indicat, ca valoare a obiectului litigiului, ceea ce justifica admiterea in parte a pretentiilor.

Chiar daca s-ar considera ca obiectul cererii este reprezentat de restituirea pretului piata al imobilului, tot nu ar fi necesara o precizare expresa, in sensul solicitarii, in subsidiar, a pretului din contract, actualizat, intrucat acesta reprezinta o parte din pretul de piata, nefiind necesara formularea unui capat de cerere distinct.

S-a aratat si ca, prin aceasta solutie nu se aduce atingere principiului disponibilitatii, intrucat instanta nu este tinuta de temeiul juridic din cererea de chemare in judecata, potrivit art. 84 din fostul Cod de procedura civila, iar in virtutea rolului activ consacrat de art. 129 alin. (4) din acelasi cod, instanta trebuie sa aplice acel text de lege care corespunde situatiei de fapt deduse judecatii. Asadar, chiar daca reclamantul a indicat un alt text de lege, ca temei al pretentiilor sale, prin aceasta nu este inlaturata aplicarea normelor legale incidente in cauza in raport de situatia de fapt si pretentia dedusa judecatii, atata timp cat cazurile si conditiile dezdaunarii sunt prevazute de legiuitor, iar reclamantul nu poate primi mai mult decat este indreptatit potrivit legii.

In final, se arata ca aceasta solutie asigura un remediu efectiv pentru valorificarea unui „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si Libertatilor Fundamentale, intrucat, in oricare dintre ipotezele prevazute de art. 50 alin. (2) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata, cumparatorul dintr-un contract desfiintat prin hotarare judecatoreasca irevocabila este indreptatit la despagubiri, solutia diferita, preconizata de legiuitor, vizand doar intinderea despagubirilor. De vreme ce titularului dreptului de creanta ii este garantata, in mod neechivoc, obtinerea a cel putin pretului actualizat, pe care il acopera cererea in pretentii, dedusa judecatii, acest drept, pana la consacrarea sa pe cale judecatoreasca impotriva statului, constituie o „speranta legitima”, in sensul jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului in care s-a statuat ca, o creanta suficient, de certa pentru ca reclamantul sa poata avea speranta legitima ca va obtine in viitor un avantaj patrimonial, poate sa fie considerata un „bun” in sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.

Interesul patrimonial care apartine categoriei juridice a dreptului de creanta poate fi privit ca o valoare patrimoniala susceptibila de protectia normei europene numai in masura in care are o baza suficienta in dreptul intern, respectiv atunci cand existenta sa este confirmata printr-o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale. Or, jurisprudenta instantelor romane este constanta sub aspectul acordarii dreptului la despagubiri in situatia in care se constata incident art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/20010, ceea ce intareste asertiunea ca reclamantul dintr-o asemenea actiune se poate prevala de o speranta legitima.

In plus, respingerea actiunii i-ar plasa pe reclamanti in afara termenului de prescriptie, ceea ce i-ar impiedica sa formuleze o actiune separata, pentru pretul actualizat, echivaland cu lipsa unui remediu efectiv pentru recuperarea creantei impotriva statului.

III. In alte cazuri, desi solutiile s-au circumscris uneia sau alteia dintre orientarile precedente, ele au fost nuantate in raport de manifestarea de vointa a reclamantilor care au aratat ca nu doresc pretul actualizat sau atunci cand, din probele administrate rezulta ca pretul actualizat a fost deja platit.

Apreciez ca cea de-a doua opinie este in litera si spiritul legii, pentru urmatoarele considerente:

Prin art. 50 alin. (2) din Legea nr 10/2001 republicata, s-a stabilit dreptul chiriasilor cumparatori ale caror contracte de vanzare – cumparare, incheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti, la restituirea pretului actualizat, iar prin art. 50 alin. (21) si art. 501 alin. (1) din acelasi act normativ, text introdus prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009, s-a stabilit ca, proprietarii ale caror contracte de vanzare – cumparare incheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificarile si completarile ulterioare au fost desfiintate prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile au dreptul la restituirea pretului de piata al imobilelor, stabilit conform standardelor internationale evaluare.

Elementul comun al acestor dispozitii legale care configureaza diferit intinderea obligatiei de reparare a prejudiciului cauzat prin evictiune cumparatorilor in temeiul Legii nr. 112/1995, consta in consacrarea unui drept de despagubire, deci a unui drept de creanta, in favoarea destinatarilor normelor, ale caror titluri au fost desfiintate lato sensu, fie ca urmare constatarii nulitatii absolute a contractului, fie prin admiterea actiunilor in revendicare, formulate de fostii proprietari sau mostenitorii acestora.

Dreptul de creanta nascut ex lege are, ca debitor, Ministerul Finantelor Publice, in sarcina caruia exista, potrivit dispozitiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata, obligatia corelativa, de restituire, fie a pretului actualizat, fie a pretului de piata, intinderea concreta a despagubirii (valoarea creantei) urmand sa fie stabilita prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Intr-o jurisprudenta clara si concordanta a celei mai inalte jurisdictii nationale s-a explicat sfera de aplicare a celor doua ipoteze normative, stabilindu-se (inclusiv in cauze care stau la baza prezentei sesizari de recurs in interesul legii), in urma unui demers de interpretare sistematica a dispozitiilor art. 50 alin. (2), art. 50 alin. (21) si art. 501 si art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, ca termenul de „desfiintare” a contractelor de vanzare – cumparare incheiate in temeiul Legii nr. 112/1995, se refera atat la situatia in care acestea au fost anulate, cat si la ipoteza in care si-au incetat efectele ca urmare a admiterii actiunilor in revendicare prin comparare de titluri, formulate de fostii proprietari sau mostenitorii acestora, titlul acestora fiind preferat celui al cumparatorului.

Cele doua situatii de „desfiintare” a titlului cumparatorului conduc la pierderea dreptului de proprietate asupra bunului imobil. Prin vointa legiuitorului, circumscrisa marjei de apreciere de care acesta beneficiaza in determinarea imperativelor interesului public si adoptarea unor politici economice si sociale, vechiul drept de proprietate este inlocuit cu un drept de creanta, avand, ca subiect activ al obligatiei, pe chiriasul cumparator evins in modalitatile indicate, iar ca subiect pasiv, Ministerul Finantelor Publice, in temeiul art.50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicata.

Obiectul obligatiei consta in plata unei sume de bani, concretizandu-se astfel intinderea unei raspunderi speciale pentru evictiune.

Unicul citeriu folosit de legiuitor, pentru determinarea intinderii despagubirilor este reprezentat de respectarea sau nerespectarea, la incheierea contractului, a prevederilor Legii nr. 112/1995, sub orice aspect.

In jurisprudenta Curtii Constitutionale s-a explicat diferenta de tratament juridic adoptata de legiuitor in ceea ce priveste intinderea despagubirii, aratandu-se ca restituirea pretului actualizat platit de chiriasii ale caror contracte de vanzare cumparare au fost incheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995, iar nu a pretului de piata, stabilit conform standardelor internationale de evaluare, ca si in cazul contractelor de vanzare–cumparare incheiate cu respectarea acestei legi, reprezinta exclusiv un efect al constatarii nulitatii actelor civile, stipulata de legea noua, distinctia operata de legiuitor fiind o consecinta a regimului juridic diferit aplicabil contractelor de vanzare cumparare incheiate cu fraudarea legii[1].

Existenta garantiei pentru evictiune in situatiile in care cumparatorul a cunoscut riscul evictiunii, consfintita prin art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, caracterizeaza aceasta raspundere ca fiind una speciala, derogatorie de la raspunderea pentru evictiune din dreptul comun, in care, raspunderea nu poate fi atrasa decat atunci cand cumparatorul nu a cunoscut faptul ca o terta persoana are sau pretinde a avea un drept asupra bunului (art. 1340 teza a II-a Cod civil). Or, potrivit legii speciale, independent de buna sau reaua-credinta a cumparatorului la incheierea actului, obligatia de despagubire exista, fiind expres prevazuta de legiuitor.

Doar cuantumul despagubirii urmeaza a fi stabilit prin hotarare judecatoreasca, prin raportare la criteriile legale indicate si probele administrate din care ar rezulta respectarea sau nerespectarea Legii nr. 112/1995 la incheierea contractului vanzare cumparare desfiintat prin hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.

Pentru stabilirea intinderii despagubirilor, actiunea in justitie este obligatorie, intrucat, potrivit art. 50 alin. (2), alin. (21) si alin. (3), art. 501 din Legea nr. 10/2001 si art. 50.3. din Norma metodologica de aplicare a Legii nr. 10/2001, plata acestora se realizeaza de Ministerul Finantelor Publice pe baza hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile.

Pornind de la aceste observatii de principiu, pe baza carora au fost identificate elementele raportului juridic dedus judecatii in aceste cauze, urmeaza a se determina obiectul cererilor de chemare in judecata si cauza acestora, pentru determinarea limitelor obiective ale investirii instantelor.

In cazuistica analizata, se observa ca, independent de situatia concreta in care s-au aflat, reclamantii, chiriasi cumparatori, au solicitat obligarea Ministerului Finantelor Publice la plata pretului de piata, iar divergenta de jurisprudenta ivita in aceste cauze priveste, atat determinarea obiectului cererii de chemare in judecata, cat si a cauzei acesteia, pentru ca, prin raportare la aceste elemente, sa se determine daca, prin admiterea in parte a cererii si obligarea paratului la plata pretului actualizat, atunci cand se constata ca nu sunt indeplinite conditiile prevazute de lege pentru restituirea pretului de piata, sunt depasite sau nu limitele investirii, respectiv, daca se ajunge sau nu la o incalcare a principiului disponibilitatii.

Avand in vedere cele aratate in precedent asupra elementelor raportului juridic dedus judecatii in aceste cauze, consider ca obiectul acestor actiuni, in sensul de pretentie concreta a reclamantilor, este reprezentat de obligarea paratului la plata unei sume de bani, iar pretul de piata, respectiv pretul actualizat, reprezentand valoarea nominala a creantei consfintite de lege, pentru a carei realizare actiunea in justitie este obligatorie, reprezinta valoarea obiectului litigiului, evaluarea fiind facuta de reclamanti prin cererile de chemare in judecata.

Totodata, cauza acestor cereri de chemare in judecata (causa debendi) nu este data de insasi cauza evictiunii – anularea contractului de vanzare – cumparare sau desfiintarea titlului in urma unei actiuni in revendicare, ci doar de desfiintarea titlului cumparatorului ceea ce, potrivit legii, activeaza raspunderea statului, corelativa dreptului de creanta analizat in precedent[2].

Aceste elemente, odata identificate pe baza cererii de chemare in judecata, prin care se concretizeaza partial actiunea civila si dreptul la actiune, ca parte integranta a dreptului subiectiv si garantie a realizarii acestuia[3] nu mai pot fi modificate de instanta, aceasta fiind tinuta sa se pronunte in limine litis, in considerarea principiului disponibilitatii.

Temeiul de drept indicat de reclamantii din cauzele analizate, a fost reprezentat de prevderile art. 50 alin. (21) si art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicata.

Insa, acest temei nu leaga instanta de judecata care are dreptul si obligatia ca, pornind de la imprejurarile de fapt ce constituie izvorul pretentiei reclamantului, sa faca incadrarea juridica, cu ajutorul obiectului si a motivelor prezentate de acesta. In plus, nefiind tinut de temeiul juridic invocat de reclamant, judecatorul, cu respectarea principiului contradictorialitatii si a dreptului la aparare, pune in discutia partilor schimbarea temeiului juridic si face calificarea juridica exacta a cererii de chemare in judecata[4].

Obiter dictum, spre deosebire de obiectul actiunii (cererii) care nu poate fi schimbat, nici depasit, temeiul juridic invocat de reclamant poate fi schimbat de instanta, aceasta fiind datoare sa determine cadrul procesual exact[5].

Pe baza acestor observatii si consideratii de principiu, apreciez ca, in cea de-a doua orientare de jurisprudenta nu se schimba obiectul si cauza cererii de chemare in judecata. Instantele care au pronuntat solutii de admitere in parte a cererilor formulate si obligare a paratului la plata pretului actualizat au solutionat aceste cauze in limitele obiectului dedus judecatii ce viza realizarea dreptului de creanta consfintit de lege, stabilind intinderea despagubirilor cuvenite reclamantilor, prin raportarea situatiei de fapt ce rezulta, cel mai adesea, din insasi cererea de chemare in judecata, la dispozitiile din Legea nr. 10/2001 republicata, incidente pentru ipoteza contractelor incheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.

In plus, pentru pronuntarea acestei solutii nu este necesara administrarea vreunei expertize, intrucat actualizarea pretului se poate realiza in faza de executare, potrivit art. 3711 alin. (3) din Codul de procedura civila anterior.

Pe de alta parte, pretul de piata include si pretul actualizat, iar raportul dintre acestea este acela ca de la intreg, la parte.

Astfel, potrivit dreptului comun, in caz de evictiune totala consumata, cumparatorul are dreptul de a cere vanzatorului, pe langa pretul platit, si daune – interese care, potrivit art. 1344 din fostul Cod civil puteau consta in diferenta dintre valoarea actuala a bunului si pretul platit de cumparator, indiferent de buna sau de reaua-credinta a vanzatorului si indiferent de cauza sporirii valorii bunului (inclusiv devalorizarea monedei nationale)[6].

Prin urmare, se observa ca pretul de piata (valoarea actuala a bunului) include pretul platit actualizat.

Asadar, nu au fost depasite limitele investirii, iar instantele nu s-au pronuntat extra petita sau ultra petita, intrucat schimbarea temeiului de drept al cererii de chemare in judecata nu determina o incalcare a principiului disponibilitatii.

Totodata, se observa si ca, in unele cauze in care s-a ridicat aceasta problema de drept, au existat situatii in care, desi instanta a pus in discutia partilor aplicarea dispozitiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, reclamantii s-au opus, aratand ca solicita exclusiv pretul de piata.

In aceste ipoteze nu se poate sustine ca instantele ar fi putut obliga paratul la plata pretul de actualizat, astfel incat singura solutie posibila consta doar in respingerea cererii, fata de manifestarea expresa de vointa a reclamantilor care au inteles sa limiteze dezbaterile la temeiul de drept invocat prin cererea de chemare in judecata[7].

De asemenea, instantele nu puteau acorda pretul actualizat nici atunci cand, din probele administrate, rezulta ca acesta a fost anterior platit reclamantilor in baza unei hotarari judecatoresti, intrucat o atare solutie ar fi echivalat cu dubla reparatie a aceluiasi prejudiciu si obligarea paratului la o dubla plata.

Sub aspectul compatibilitatii solutiilor identificate, cu nivelul de protectie a drepturilor fundamentale, din ansamblul celor expuse in precedent, apreciez ca solutia de admitere in parte a actiunilor formulate si obligare a paratului la plata pretului actualizat corespunde exigentelor art. 1 din Primul Protocol aditional si art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, pornind de la caracterul autonom al notiunilor utilizate de Conventie si de protocoalele sale aditionale, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a extins notiunea de „bun” si asupra situatiilor in care apar puse in discutie anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoana fizica sau juridica care pot sa se prezinte sub forma unor sperante legitime la obtinerea unor indemnizari[8].

Bunaoara, in cauzele Pressos Compania Naviera S.A. s.a c/a Belgia[9] si Draon c/a Franta[10], Curtea a retinut ca intra in sfera de protectie a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie si un interes patrimonial de rangul creantei, atunci cand aceasta dispune de o baza suficienta in dreptul intern, cum ar fi de exemplu, o jurisprudenta clara si concordanta a instantelor nationale.

A fortiori, atunci cand dreptul de creanta are o baza in insesi prevederile legii, respectiv in art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, existenta sa fiind certa si doar intinderea creantei depinzand de solutia pronuntata in cadrul actiunii in justitie formulata de reclamant, se cuvine a se recunoaste existenta unui „bun”, in sensul art.1 din Primul Protocol aditional la Conventie.

Astfel, in sfera de aplicare a acestui articol intra si drepturile de creanta, nu doar bunurile corporale. Prin pierderea bunului corporal, se naste in patrimoniul reclamantilor, in temeiul legii, un drept de creanta impotriva statului, de a fi indemnizati pentru pierderea suferita[11]. Acest drept este mai mult decat o simpla creanta conditionala, a carei existenta si intindere ar urma sa fie stabilita in procedurile judiciare initiate de reclamanti ci, avand o existenta incontestabila, ca efect al evingerii, combinat cu aplicarea dispozitiilor legale, doar intinderea despagubirilor urmeaza sa fie stabilita in procesul initiat.

Pe de alta parte, observand considerentele hotararilor judecatoresti prin care actiunile reclamantilor au fost respinse, se constata ca, in cuprinsul acestora se recunoaste dreptul de creanta, limitat la pretul actualizat, insa valorificarea dreptului este refuzata, pe baza constructiei juridice dezvoltate care se raporteaza la limitele investirii instantei.

Consider ca situatia rezultata din aceste cauze este similara celor in care, in procedurile de retrocedare initiate de fostii proprietari ai imobilelor preluate de stat in perioada regimului comunist, instantele au constatat, in considerentele hotararilor pronuntate, ca aceasta preluare a fost facuta fara titlu valabil, fara a dispune insa, prin dispozitiv, restituirea bunului, ceea ce a fost apreciat de Curtea Europeana a Drepturilor Omului ca reprezentand un „bun” in sensul Conventiei[12].

In aceste situatii, pentru a obtine valorificarea dreptului de creanta, reclamantii trebuie sa parcurga o alta procedura judiciara al carei rezultat este incert, intrucat exista pericolul implinirii termenului de prescriptie care incepe sa curga, pentru ipoteza prevazuta de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, de la data producerii evictiunii, moment care coincide cu data ramanerii irevocabile a hotararii judecatoresti prin care s-a desfiintat titlul cumparatorului[13] .

Or, consacrand dreptul la respectarea bunurilor, precum si dreptul statelor in a reglementa masuri privitoare la folosinta bunurilor, instanta de contencios european a consacrat si o limita a masurilor statale analizate, aceea de a nu lipsi dreptul de substanta sa, astfel incat titularii sa fie privati de drept[14].

Mutatis mutandis, se observa ca, respingerea actiunii formulate de reclamanti, combinata cu iminenta implinire a termenului de prescriptie in care dreptul de creanta asupra pretului actualizat ar putea fi realizat intr-un nou litigiu, poate conduce la transformarea dreptului consacrat de lege intr-un nudum jus, lipsit de orice continut.

Totodata, aceasta solutie pune in discutie insasi efectivitatea dreptului de acces la justitie.

Astfel, efectivitatea dreptului de acces la un tribunal presupune ca exercitiul dreptului sa nu fie afectat de existenta unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt ce ar fi de natura sa afecteze insasi substanta sa[15].

Referitor la existenta unor posibile obstacole de drept, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a decis ca exercitarea cailor de atac interne numai pentru a se constata inadmisibilitatea unor actiuni judiciare prin jocul dispozitiilor legale ce le reglementeaza nu este de natura sa corespunda imperativelor art. 6 par. 1 din Conventie. ?i de aceasta data, instanta de contencios european a consacrat o limita jurisprudentiala, stabilind ca justitiabilul se gaseste in fata unui obstacol disproportionat la exercitiul dreptului de acces la un tribunal, atunci cand acesta este atins in insasi substanta sa[16].

Pe de alta parte, simpla temere a instantelor care au pronuntat solutii de respingere a actiunilor, de incalcare a dreptului la aparare al paratului, constand in imposibilitatea acestuia de a mai putea invoca exceptia prescriptiei extinctive a dreptului reclamantilor cu privire la pretul actualizat nu apare ca suficienta pentru respingerea actiunii, intrucat un atare risc nu exista, in conditii procedurale.

Bunaoara, prescriptia dreptului material la actiune pentru a se obtine obligarea paratului la plata pretului actualizat a inceput sa curga, astfel cum am aratat in precedent, de la data ramanerii irevocabile a hotararilor judecatoresti prin care titlurile reclamantilor au fost desfiintate. In mod judicios, acest moment este plasat de instantele care adopta prima opinie, cel mai devreme, in anul 2002, cand s-a implinit termenul de prescriptie prevazut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prorogat prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 109/2001 si Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 145/2001.

Avand in vedere solutia deciziei in interesul legii nr. 1 din 17 februarie 2014, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014 prin care s-a stabilit ca prescriptiile extinctive incepute anterior datei de 1 octombrie 2011, implinite ori neimplinite la aceeasi data, raman supuse dispozitiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, republicat, astfel incat, atat instantele de judecata, din oficiu, cat si partile interesate pot invoca exceptia prescriptiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar in litigii incepute dupa 1 octombrie 2011, consider ca, si in situatia in care instanta, schimband temeiul de drept al cererii de chemare in judecata, paratul sau insasi instanta, din oficiu, ar putea invoca aceasta exceptie.

In conditiile in care schimbarea temeiului de drept al cererii este pusa in discutia partilor, paratul este in masura ca, in raport de noul temei, sa-si formuleze apararile si, cunoscand datele cauzei, poate identifica momentul de la care incepe sa curga termenul de prescriptie.

* * *

Fata de cele expuse, in temeiul art. 517 din Codul de procedura civila, solicit admiterea recursului in interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Inaltei Curti de Casatie si Justitie si pronuntarea unei hotarari prin care sa se asigure interpretarea si aplicarea unitara a legii in probemele de drept sesizate.

Procuror General,
Tiberiu Mihail Nitu

[1] Curtea Constitutionala, decizia nr. 149 din 8 februarie 2011, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 266 din 15 aprilie 2011, decizia nr. 658 din 11 mai 2010, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, decizia nr. 292 din 23 mai 2013, publicata in Monitorul oficial, partea I, nr. 450 din 23 iulie 2013;

Practica judecatoreasca in cazul contestatiei declarate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati

14 iulie 2014 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

1. „Daca sedinta de judecata prin care este solutionata, in cursul urmaririi penale si de camera preliminara, contestatia declarata impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati si de camera preliminara privind masurile preventive are loc in camera de consiliu sau se desfasoara in sedinta publica”;

2. „Daca hotararea adoptata la pct.1 este o incheiere sau o decizie”.

Examenul jurisprudentei nationale evidentiaza urmatoarele orientari de practica, confirmand caracterul neunitar al acesteia, noteaza procurorul general, argumentand astfel:

“I. Intr-o orientare, instantele au solutionat contestatiile declarate impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati si de camera preliminara privind masurile preventive luate in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara, in camera de consiliu, iar hotararea adoptata a fost pronuntata prin :

a) incheiere (Anexele 1 – 119)
Jurisprudenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie este in acest sens (Anexele 120-126).
b) decizie (Anexele 127,128).

II. Pentru aceeasi ipoteza, instantele au solutionat contestatiile in sedinta publica, prin :

a) decizie (Anexele 129 – 144);
b) incheiere (Anexele 145 – 152).

Apreciez ca solutia legala este cea exprimata de prima orientare jurisprudentiala mentionata la pct.I, lit.a.

Contestatia, cale ordinara de atac, a fost introdusa, intr-un capitol distinct, prin art.III din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.3 din 5 februarie 2014[2].

Prin art.III pct.5 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.3/2014, dupa Capitolul III al Titlului III al Partii speciale din noul Cod de procedura penala (privind apelul) a fost introdus un nou capitol, Capitolul III1, intitulat „Contestatia”, cuprinzand art.4251 – Declararea si solutionarea contestatiei[3].

Dupa cum mentioneaza chiar in primul alineat, prevederile acestui articol sunt aplicabile „cand legea nu prevede altfel”.

Prin urmare, ratiunea introducerii acestui capitol a fost aceea de a se institui o procedura pentru judecarea acestei cai de atac in situatiile in care, desi este prevazuta de lege, nu exista dispozitii care sa vizeze procedura de judecata incidenta (de pilda, art. 246 alin. 7, art. 248 alin. 8 din Codul de procedura penala privind contestarea incheierii judecatorului de drepturi si libertati sau judecatorului de camera preliminara privind masurile de siguranta cu caracter medical) sau acestea sunt insuficiente.

Dispozitia astfel instituita reprezinta o norma cu caracter general.

Acest tip de norma cuprinde reglementari uniforme stabilite prin dispozitii generale, care pot fi completate sau inlocuite cu norme speciale cand legiuitorul le-a instituit prin prevederi distincte.

Potrivit doctrinei[4] o norma generala posterioara uneia speciale nu abroga norma speciala decat in cazul in care o prevede in mod expres.

Astfel, in toate situatiile in care exista o norma speciala ce contine dispozitii derogatorii, acestea se vor aplica cu prioritate.

Printre hotararile care pot face obiectul contestatiei, se numara si incheierile prin care, in cursul urmaririi penale, judecatorul de drepturi si libertati ori judecatorul de camera preliminara dispune asupra masurilor preventive, sediul materiei regasindu-se in prevederile art.203 alin.5 si art.204, respectiv art.205 din Cod de procedura penala.

Aceste dispozitii legale, prin situarea lor dupa art.202, intitulat „Scopul si conditiile generale de aplicare si categoriile masurilor preventive”, releva vointa legiuitorului de a realiza o mai buna sistematizare a reglementarilor in materia masurilor preventive si, totodata, de a institui un regim juridic specific in aceasta materie.

Astfel, art. 204 si art. 205 din Codul de procedura penala reglementeaza in mod expres regimul juridic al caii de atac impotriva incheierii prin care se dispune asupra masurilor preventive in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara. Sunt stabilite aspectele esentiale privind hotararile supuse caii de atac, titularii acesteia, termenul de declarare, organul judiciar competent cu solutionarea (art. 204 alin. 1, 2, art. 205 alin. 1, 2); caracterul nesuspensiv (art. 204 alin. 3, art. 205 alin. 3), termenul de solutionare (art. 204 alin. 4, 5, art. 205 alin. 4, 5), procedura de solutionare (prezenta parti, procuror, asistenta juridica – art. 204 alin. 6 -9, art. 205 alin. 6-9); solutiile (art. 204 alin. 10-12, art. 205 alin. 10).

Aceste dispozitii se completeaza cu art. 203 alin. 5 care stabilesc expres actul de solutionare / natura hotararii – incheiere motivata, caracterul sedintei – camera de consiliu, precum si pronuntarii – camera de consiliu.

In consecinta, din analiza acestor dispozitii si, in special, al art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala, a plasarii lor in economia reglementarilor privind masurile preventive in cursul urmaririi penale, respectiv in procedura de camera preliminara (modul de sistematizare a materiei) rezulta cu caracter de evidenta natura derogatorie, de norme speciale a acestora.

In considerarea acestei naturi derogatorii, dispozitiile art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala se vor aplica prioritar in raport cu cele similare ale art. 4251 alin. 5 si 7 din acelasi cod, in ceea ce priveste caracterul sedintei si natura actului de solutionare a cauzei.

Prin urmare, sedinta de judecata in care este solutionata, in cursul urmaririi penale, respectiv al procedurii de camera preliminara, contestatia impotriva incheierii judecatorului de drepturi si libertati, ori a judecatorului de camera preliminara privind masurile preventive are loc in camera de consiliu, hotararea adoptata in aceasta procedura fiind o incheiere, conform art. 203 alin. 5 din Codul de procedura penala.”

Cabinet de avocat Coltuc despre noua lege a malpraxisului

27 aprilie 202315 noiembrie 2013 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Proiectul legislativ de modificare a Titlului XV din Legea 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii cu privire la Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice

Schimbările noii legi a malpraxisului

În prezent, dacă un pacient a fost victima unui caz de malpraxis aceasta trebuie să apeleze la instanţă pentru a obţine despăgubiri morale. Mai mult, pentru a se dovedi dacă a fost sau nu vorba de o culpă medicală, pacientul trebuie să aştepte câţiva ani. Odată cu intrarea în vigoare a noii legi a malpraxisului autorităţile spun că lucrurile se vor simplifica.

● „Lucrurile se vor simplifica foarte mult. Un prim aspect este că în termen de şase luni pacientul sau familia află dacă se recunoaşte sau nu cazul de malpraxis de către o comisie de specialitate”, declară dr. Raed Arafat, secretar de stat în cadrul ministerului Sănătăţii. În prezent, pentru a afla dacă a fost sau nu culpă medicală, o persoană trebuie să aştepte câţiva ani. Un exemplu îl reprezintă mediatizatul caz Naum Ciomu, doctorul urolog care a mutilat un bărbat în zona genitală. În acest caz, procesul de malpraxis intentat doctorului Ciomu a început în octombrie 2004 şi s-a finalizat în 2008. Procesul a reprezentat un precedent, fiind primul caz în care un doctor a fost judecat pentru că a lăsat infirm un pacient.

● Un alt avantaj: poliţa va cuprinde inclusiv despăgubirile morale, lucru neprevăzut până acum. „Poliţele de malpraxis folosite în prezent au incluse doar costurile. Poliţa asigură pierderile înregistrate la salariu sau dacă erau pierdute diferite indemnizaţii. Poliţele de malpraxis existente în prezent mai asigură şi costurile unui anumit tratament de care persoana vătămată are nevoie. Daunele morale se obţineau şi ele, dar în instanţă, iar atunci ne trezeam că medicul nu are de unde să acopere costurile respective şi spitalul era cel care trebuia să plătească despăgubirile morale. Odată cu intrarea în vigoare a noii legi a malpraxisului daunele morale se pot obţine şi în urma negocierii cu mediatorul. În noua lege a malpraxisului am inclus daunele morale, dar cu un plafon, adică se va stabili o sumă maximă de despăgubire. Astfel, şi cei de la asigurări pot avea o predictibilitate să calculeze poliţele corect şi să nu existe riscul să ne confruntăm cu situaţii în care daunele morale ating sume foarte mari. O să fie un plafon care va fi stabilit prin norme. Vom analiza şi plafoanele deja existente în alte ţări”, a anunţat dr.Arafat.

● Noile poliţe de asigurări vor asigura medicii pentru incidente petrecute cu până la trei ani înaintea încheierii contractului de asigurare. „Atunci când un medic încheie o poliţă, acesta va fi asigurat cu 3 ani în urmă, pentru că există posibilitatea ca cineva să nu te dea în judecată imediat, ci mai târziu. Asta înseamnă că orice medic care încheie o asigurare este acoperit nu numai pe perioada poliţei, el fiind acoperit şi pe trei ani anterior”, a mai spus Raed Arafat.

● Noua legislaţie va stimula proliferarea asigurărilor de sănătate mai ales dacă sunt introduse ghidurile terapeutice conform cărora este evaluată activitatea medicului şi se poate stabili dacă un medic e răspunzător de malpraxis sau nu. „Asiguratorii lucrează foarte mult pe baza ghidurilor terapeutice”, spune Theodor Alexandrescu, Preşedinte Metropolitan Life. „Asigurarea malpraxis are un rol important în a responsabiliza medicul şi în a-l proteja în acelaşi timp. Ghidul terapeutic arată o cale standardizată şi optimă de tratament pentru diverse afecţiuni. Pentru medic, acesta este modul de a obţine cele mai mari şanse de a vindeca un pacient, de a lua decizia corectă”, consideră Theodor Alexandrescu. Pe de altă parte, abaterea de la acest ghid se poate face de către medic pe propria răspundere, iar cazurile în care medicul nu are succes sunt sancţionate atât de asigurator, cât şi de pacient. Mai mult, e posibil ca asiguratorii să solicite încheierea de contracte cu acei medici care se vor califica pentru limite de despăgubire mai mari, in funcţie de specializare şi de istoricul profesional. „Un criteriu de diferenţiere între asiguratori va fi limita de despăgubire a medicilor de la instituţiile medicale cu care lucrează. Contează ca medicii să poată despăgubi pacienţii prin asigurarea malpraxis în limite cât mai extinse”, a mai precizat Preşedintele Metropolitan Life

Spitalele suportă o parte din costul poliţelor de malpraxis

Poliţa de asigurare în sistemul public va fi acoperită parţial şi de către angajator, adică de către spital. „Deocamdată nu s-a decis cât la sută va suporta spitalul şi cât la sută medicul. Acest lucru se va stabili cel mai probabil prin norme”, a spus dr. Raed Arafat. Acest lucru nu se va aplica şi în cazul medicilor de familie. Aceştia vor trebui să îşi achite singuri poliţele de asigurare împotriva malpraxisului.

În loc să rezolve una dintre cele mai spinoase probleme ale sistemului sanitar, noul proiect de lege privind malpraxisul, aflat în dezbatere publică, mai mult încurcă lucrurile, atrag atenția asociațiile de pacienți

Aceștia reclamă că legea îi avantajează mai degrabă pe medici și pe asiguratori, și nicidecum pe pacienți. Asta pentru că expertul care se va pronunța în privința culpei medicale va fi plătit direct de către compania de asigurări la care medicul are poliță de malpraxis.

În cazul în care în pacientul va dori și părerea altui expert, va trebui să-l plătească din buzunar. În plus, expertul va fi numit de Ministerul Sănătății, tot din rândul medicilor, așa cum se întâmplă acum la Colegiul Medicilor.