Suntem de parere ca este necesara o interpretare unitara si, mai ales, corecta a dispozitiilor tranzitorii si de punere in aplicare mentionate, pentru a nu denatura noua conceptie a legiuitorului privind dreptul intertemporal in materie procesual-civila, precum si pentru a asigura certitudinea juridica, exprimata in tratarea egala a unor situatii in substanta identice, ivite in practica judiciara.
Acesta este motivul pentru care, in cele ce urmeaza, vom incerca sa schitam niste raspunsuri succinte la cateva dintre problemele de interpretare care s-au ivit deja.
In primul rand, trebuie subliniat ca NCPC contine el insusi norme tranzitorii cu caracter general, menite sa reglementeze orice succesiune viitoare de norme de procedura civila,
ivita dupa intrarea in vigoare a Noului Cod (art. 26 si urm. NCPC). Aceste articole nu sunt menite sa reglementeze chiar evenimentul legislativ din 15.02.2013, precum si conflictele de legi rezultate din intrarea in vigoare a NCPC. Pentru aceasta exista o lege speciala, care contine norme tranzitorii speciale – este vorba indeosebi despre art. 3 din Legea nr. 76/2012. Aceasta din urma norma este cea menita sa reglementeze legea aplicabila proceselor si executarilor silite in curs la data intrarii in vigoare a Noului Cod de procedura civila, iar nu dispozitiile cuprinse in chiar cuprinsul acestuia, care au un camp de actiune temporala ulterior.
Pe de alta parte insa, interpretarea si aplicarea corecta a art. 3 si urm. din Legea nr. 76/2012 trebuie sa porneasca de la principiul diferit instituit in materia dreptului intertemporal de art. 24 NCPC: Dispozitiile legii noi de procedura se aplica numai proceselor si executarilor silite incepute dupa intrarea acesteia in vigoare.
Scopul acestei norme generale de drept tranzitoriu – reluata in cuprinsul art. 3 din Legea nr. 76/2012, norma special edictata pentru conflictele de legi rezultate din intrarea in vigoare a NCPC – este acela de a fixa legea aplicabila intregii proceduri, in functie de data inceperii procesului, respectiv de data inceperii executarii silite; in acest fel, normele de competenta si de procedura propriu-zisa sunt pe deplin previzibile pentru toti participantii la proces, care pot estima, de la bun inceput, coordonatele esentiale inauntrul carora se va desfasura procesul.
Legiuitorul valorizeaza asadar cu precadere principiul certitudinii juridice, precum si principiul protejarii increderii legitime: partea care sesizeaza instanta se poate increde in stabilitatea regulilor „jocului” pe care a inteles sa-l initieze si poate estima, in linii mari, fazele, durata si costurile procesului.
Din perspectiva acestei optiuni legislative fundamentale trebuie privite si dispozitiile tranzitorii si de punere in aplicare cuprinse in Legea nr. 76/2012. Ele nu fac altceva decat sa confirme si sa consolideze noua optica a legiuitorului, nefiind asadar admisibila interpretarea lor intr-o „cheie” contrara acesteia, tributara, mai degraba, vechii reguli a aplicarii imediate a legii de procedura noi (cf. art. 725 alin. 1 C. pr. civ. 1865), intrucat aceasta regula a fost, in principiu, abandonata.
1. In situatia in care executarea silita a inceput sub imperiul legii vechi, iar dupa intrarea in vigoare a NCPC, se formuleaza contestatie la executare, ori alte proceduri judiciare in legatura cu executarea silita, ce lege va fi aplicabila acestora din urma?
Controversa privitoare la aceasta chestiune porneste de la formularea aparent eliptica a art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012. Referindu-se, in mod distinct, la „procesele” si la ,,executarile silite” incepute dupa intrarea in vigoare a NCPC, aceasta norma pare a admite interpretarea potrivit careia desi executarea silita a inceput anterior datei de 15.02.2013, o contestatie la executare ori, spre exemplu, o cerere de intoarcere a executarii silite, formulata dupa intrarea in vigoare a NCPC, ar fi un „proces” nou, supus legii noi.
Aceasta solutie nu poate fi insa primita. Asa cum am aratat, punctul central al noilor reguli de drept intertemporal in materie procesual-civila este fixarea regulilor de procedura aplicabile prin raportare la data inceperii procesului. Legiuitorul ar fi putut, prin urmare, dispune ca in masura in care judecata a inceput sub imperiul legii vechi, si faza de executare silita este supusa aceleiasi legi, indiferent de data inceperii executarii.
Dupa cum se stie insa, procesul civil este alcatuit din doua faze, judecata (cognitio) si executarea silita (executio), complementare, dar in acelasi timp autonome. Judecata este o conditie a executarii silite, atunci cand creditorul nu are titlu executoriu, dar, atunci cand, din ratiuni diverse, care privesc, in principal, degrevarea instantelor judecatoresti si intarirea creditului, legea recunoaste calitatea de titluri executorii nu doar hotararilor judecatoresti, ci si altor hotarari sau inscrisuri (cf. 632 alin. 2, art. 635, art. 638 alin. 1 pct. 2 si 3 NCPC), executarea silita constituie, practic, singura faza a procesului civil.
Ca urmare, stabilirea legii aplicabile se va face pentru fiecare faza a procesului civil in parte, insa, odata stabilita, va guverna respectiva faza, in integralitatea sa. In cazul judecatii, va fi aplicabila (exclusiv!) legea in vigoare la data inregistrarii cererii la instanta (cf. art. 192 alin. 2 NCPC), ori, dupa caz, la data depunerii cererii la posta, unitati militare sau locuri de detinere (art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/2012). In cazul executarii silite, va fi aplicabila (exclusiv!) legea in vigoare la data depunerii cererii de executare silita la executorul judecatoresc, concluzie care se impune, prin raportare la dispozitiile art. 622 alin. 2 NCPC, din care rezulta ca executarea silita incepe odata cu sesizarea organului de executare. Credem ca art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/2012 trebuie aplicat, pentru identitate de ratiune, si cererilor depuse la executorul judecatoresc, chiar daca textul se refera doar la ipoteza inregistrarii cererii la instanta (in opinia pe care o sustinem, daca creditorul a expediat cererea de executare silita prin scrisoare recomandata, depusa la oficiul postal la 13.02.2013, executarea silita va fi guvernata de legea veche, chiar daca inregistrarea cererii la executorul judecatoresc si constituirea dosarului de executare au loc cu incepere de la 15.02.2013).
In masura in care executarea silita a inceput sub imperiul legii vechi, aceasta va fi aplicabila tuturor chestiunilor privitoare la acea executare silita, inclusiv – si aceasta este cea mai importanta precizare – tuturor procedurilor judiciare incidente, ocazionate de respectiva executare silita, precum contestatiile la executare. Aceasta calificare, de incident aparut in cursul executarii silite, se intemeiaza pe dispozitiile exprese ale art. 650 alin. 2 NCPC (Potrivit art. 650 alin. 2 NCPC, instanta de executare solutioneaza cererile de incuviintare a executarii silite, contestatiile la executare, precum si orice alte incidente aparute in cursul executarii silite, cu exceptia celor date de lege in competenta altor instante sau organe).
Prin intermediul cererilor formulate in faza executarii silite, de regula, nu este dedus pentru prima oara judecatii un conflict de drept substantial, pentru a obtine o rezolvare cu privire la fondul raporturilor juridice dintre parti si, eventual, constituirea unui titlu executoriu. Dimpotriva, aceste cereri se formuleaza cu privire la o executare silita deja inceputa si au ca obiect verificarea regularitatii executarii silite sau a actelor de executare, precum si solutionarea altor situatii litigioase in legatura cu executarea silita in curs.
In cazul contestatiei la executare, de ex., se discuta regularitatea executarii silite ori a actelor de executare raportate la legea in vigoare la data pornirii executarii silite ori, dupa caz, la data savarsirii actului de executare silita. Ori, care este legea aplicabila, potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012? Legea veche sau legea noua?
Executarea silita este un proces de sine statator, cu incidente procedurale, cai de atac etc. In raport de dispozitiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, legea veche este incidenta, in ansamblul sau, asupra tuturor actelor de procedura, incidentelor si cailor de atac aferente procedurii de executare silita.
Nu trebuie confundate dispozitiile generale ale art. 3 alin. 1 cu cele ale art. 3 alin. 2, care se refera la o chestiune particulara: determinarea lex temporis processus in ipoteza inregistrarii (nu comunicarii) unei cereri introductive de instanta dupa 15 februarie 2013. Or, prin „proces”, in sensul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, se intelege un proces de fond, ori cel putin de sine statator, iar nu o procedura judiciara in legatura cu executarea silita.
Chiar si in situatia in care contestatia la executare reprezinta un proces de sine statator, respectiv in situatia in care aceasta este formulata de un tert care invoca un drept real asupra bunului sau bunurilor urmarite, problema legii aplicabile trebuie rezolvata in mod asemanator. Desi in aceste cazuri avem de-a face cu o veritabila judecata in fond, ceea ce trebuie sa primeze in analiza legii aplicabile este natura incidentala a acestei cereri fata de executarea silita si intentia legiuitorului de a evita aplicarea dispozitiilor vechiului si noului cod in una si aceeasi procedura.
Ca urmare, din perspectiva dreptului intertemporal si a intentiei legiuitorului, de a permite stabilirea certa (am spune chiar, facila, imediata) a legii aplicabile intregii faze a procesului civil (in cazul de fata, intregii executari silite), cererile formulate in legatura cu o executare silita in curs constituie incidente procedurale, care pastreaza un anumit caracter „accesoriu” sau numai ,,incidental” fata de executarea silita si care trebuie supuse aceleiasi legi ca si executarea silita insasi.
Concluzia de mai sus nu este schimbata cu nimic de imprejurarea ca acestor proceduri speciale din faza executarii silite li se aplica in mod corespunzator regulile de procedura prevazute pentru judecata in prima instanta. Aceasta solutie impusa de ratiuni de tehnica legislativa nu justifica solutia considerarii unei contestatii la executare ca fiind un proces nou, in sensul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, fara a tine seama ca ea intervine in legatura cu o executare silita, asadar, ca este un remediu judiciar specific celei de-a doua faze a procesului civil.
Mai mult, solutia aplicarii legii vechi trebuie generalizata pentru toate cererile formulate in cadrul si in legatura cu o executare silita, chiar daca in legatura cu aceste cereri se constituie un dosar nou dupa intrarea in vigoare a NCPC. Chiar daca sistemul informatic ECRIS ar considera dosarul ca fiind unul formulat potrivit NCPC, prin raportare la criteriul – usor verificabil de catre un sistem informatic – al datei inregistrarii, judecatorul cauzei este, desigur, singurul in drept si in masura sa determine legea aplicabila in mod real respectivei cereri. Cu alte cuvinte, nu trebuie confundate notiunile de „proces”, respectiv de „executare silita”, cu aceea de „dosar”.
Nu insistam asupra cererilor de incuviintare a executarii silite, data fiind recenta contributie pertinenta a domnului Bogdan Dumitrache cu privire la aceasta chestiune, la care achiesam in totalitate. Mentionam ca, in ce ne priveste, si o cerere de intoarcere a executarii silite, fiind o consecinta a desfiintarii titlului executoriu, ori a anularii actelor de executare nelegale, dupa ce executarea silita a avut loc, trebuie privita tot ca un incident in legatura cu faza de executare.
Mai precizam ca, in ce ne priveste, consideram ca daca legiuitorul ar fi vrut sa supuna legii noi procedurile judiciare ivite in legatura cu o executare silita initiata anterior ar fi prevazut expres aceasta solutie, ceea ce insa nu a facut. Dimpotriva, prin referirea la executarea silita, legiuitorul a inteles sa inglobeze in aceasta sintagma si procedurile judiciare incidente acestei faze a procesului civil, chiar daca aceasta chestiune, fiind considerata evidenta, este doar subinteleasa.
Opinia contrara ar conduce de altfel la dificultati practice insurmontabile si ar prezenta riscul crearii unei legi terte, prin combinarea elementelor prevazute de legea veche, respectiv de legea noua, dand nastere unei practici judiciare neunitare si imprevizibile.
Este adevarat ca, teoretic, este posibila si aplicarea unei lex tertia, dar pentru aceasta este nevoie de o dispozitie expresa care sa arate nu numai obiectul, ci si continutul acesteia. Or, in conditiile in care principiul este acela al aplicarii unei singure legi, trebuie admis ca ea guverneaza in intregime toata faza procesuala respectiva, ca proces executional.
In concluzie, pentru toate executarile incepute anterior intrarii in vigoare a noului cod, legea veche va guverna atat regulile dupa care se va stabili legalitatea sau nelegalitatea actelor de executare contestate, cat si regulile de procedura: competenta instantei, calitatea partilor, forma cererii de chemare in judecata, inregistrarea acesteia la instanta (nu se vor aplica dispozitiile art. 200 si 201 NCPC), regulile privind suspendarea judecatii (inclusiv dispozitiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 76/2012 trebuie interpretate in acest sens. Ele au in vedere numai cereri de suspendare initiate in cadrul unor contestatii la executare formulate in legatura cu executari silite incepute ulterior intrarii in vigoare a NCPC. Pentru celelalte, competenta speciala conferita presedintelui instantei se mentine), inclusiv modul de calcul al cautiunii, forma hotararii judecatoresti si caile de atac susceptibile de a fi exercitate.
2. Intr-un proces inceput sub imperiul legii vechi, administrarea probelor va fi supusa dispozitiilor Noului Cod de procedura civila?
Aceasta interogatie a fost ocazionata de dispozitiile art. 26 NCPC. Potrivit acestui text de lege:
(1) Legea care guverneaza conditiile de admisibilitate si puterea doveditoare a probelor preconstituite si a prezumtiilor legale este cea in vigoare la data producerii ori, dupa caz, a savarsirii faptelor juridice care fac obiectul probatiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii in vigoare la data administrarii lor.
Cu privire la art. 26 alin. 2 NCPC s-a spus ca ar constitui o derogare de la regulile instituite de art. 24 si art. 25 alin. 1 NCPC. Astfel, chiar daca procesului i se aplica legea in vigoare la data inceperii sale, in masura in care pe parcurs se modifica procedura de administrare a probelor, ar fi aplicabila legea noua. Mai mult, solutia a fost avansata chiar pentru procesele in curs la data intrarii in vigoare a NCPC, afirmandu-se ca administrarea probelor s-ar face potrivit Noului Cod.
Pentru a deslusi aceasta chestiune, facem in primul rand trimitere la cele expuse mai sus privind corelatia dintre normele generale de drept tranzitoriu cuprinse in NCPC, destinate a guverna conflicte de legi viitoare, si normele speciale de drept tranzitoriu cuprinse in Legea nr. 76/2012, care se refera, in mod specific, la conflictele de legi ocazionate de intrarea in vigoare a Noului Cod.
De vreme ce acestea din urma sunt norme speciale, urmeaza a fi singurele aplicabile, atunci cand cautam raspuns la intrebarea ce lege aplicam unui proces civil in curs la data intrarii in vigoare a NCPC.
Ca urmare, dispozitiile art. 26 alin. 2 NCPC nu sunt aplicabile. Textul de lege relevant este, din nou, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, potrivit caruia toate procesele incepute sub imperiul legii vechi raman supuse in intregime legii vechi, asadar inclusiv sub aspectul administrarii probelor, cu privire la care Legea nr. 76/2012 nu instituie nicio derogare, in sensul aplicarii imediate a legii noi.
3. Dispozitiile art. 7 din Legea nr. 76/2012 se aplica si proceselor incepute sub imperiul legii vechi, ori numai proceselor incepute dupa intrarea in vigoare a NCPC? (Aceasta controversa s-a ivit, deocamdata, in dezbaterile colectivelor unor instante cu atributii de control judiciar, organizate cu privire la intrarea in vigoare a Noului Cod de procedura civila).
Dintru inceput trebuie observat ca Titlul al II-lea din Legea nr. 76/2012 contine doua capitole: Capitolul I, intitulat ,,Dispozitii tranzitorii”, respectiv capitolul al II-lea, intitulat „Dispoziții de punere in aplicare”. Amplasarea normelor juridice intr-un capitol sau altul nu este una intamplatoare si, ca atare, nu poate fi nesocotita atunci cand se pune problema interpretarii lor.
Ori, art. 7 nu este o norma tranzitorie si nu reglementeaza o problema de drept intertemporal, ci are ca scop punerea de acord a legislatiei speciale, edictate sub imperiul vechiului Cod, cu normele NCPC in materia cailor de atac si a competentei de solutionare a acestora. Pana la data intrarii in vigoare a NCPC, numeroase legi speciale prevedeau ca hotararea primei instante este definitiva, ori este supusa (numai) recursului, ori, dupa caz, contineau alte expresii similare. In aceasta ipoteza, recursul ar fi fost de competenta instantei ierarhic superioare (cf. art. 2 pct. 3 si art. 3 pct. 3 C. pr. civ. 1865), iar hotararea recurata ar fi fost supusa controlului in fapt si in drept al instantei de recurs, conform art. 3041 C. pr. civ. 1865.
Noul Cod de procedura civila generalizeaza apelul, acesta fiind, de regula, deschis impotriva hotararii primei instante. Apelul este devolutiv, intrucat provoaca o noua judecata asupra fondului, instanta de apel statuand atat in fapt, cat si in drept, fiind posibila refacerea sau completarea probatoriului (art. 476 si art. 479 NCPC). Apelul indreptat impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii si tribunale in prima instanta se judeca de instanta ierarhic superioara acestora (art. 95 pct. 2 si art. 96 pct. 2 NCPC).
Recursul, in schimb, are caracterul unei cai extraordinare de atac, limitata la motivele de casare prevazute de lege, prin care se pot invoca numai motive de nelegalitate. Cu putine exceptii, care privesc cu precadere situatiile in care instantele pronunta hotarari asupra unor chestiuni de ordin procedural, recursul nu poate fi formulat impotriva hotararilor primei instante, ci doar impotriva deciziilor pronuntate de instanta de apel (in contextul discutiei de fata nu avem in vedere ipoteza cu caracter de exceptie prevazuta de art. 459 alin. 2 NCPC).
Ca urmare, recursul nu mai are functia unui substitut al apelului. In aceasta ordine de idei, o reglementare similara fostului art. 3041 C. pr. civ. 1865 nu se mai regaseste in Noul Cod, fiind realizata (intr-un final) o diferentiere reala intre apel si recurs. Pe de alta parte, exercitiul dreptului la recurs este limitat in mod semnificativ, fiind numeroase categoriile de hotarari pronuntate in apel, nesupuse recursului (cf. art. 483 alin. 2 NCPC si art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013).
Asadar, normele cuprinse in legi speciale, care prevedeau ca hotararea primei instante este supusa (numai) recursului, erau incompatibile cu reglementarea cailor de atac de reformare si a competentei de solutionare a acestora, cuprinsa in Noul Cod. Se impunea asadar ca toate aceste norme sa fie modificate. O modificare punctuala, a fiecarui text in parte, ar fi prezentat riscul omisiunii unor norme. De aceea, legiuitorul a optat pentru un text de principiu, al carui scop este modificarea tuturor normelor din legile speciale, in sensul ca pe viitor, hotararile pronuntate in procesele la care aceste legi speciale se refera vor fi supuse numai apelului la instanta ierarhic superioara.
Se pastreaza asadar scopul urmarit de legiuitor la data adoptarii respectivelor norme, respectiv scurtarea ciclului procesual, impotriva hotararilor pronuntate in respectivele materii fiind deschisa o singura cale de atac de reformare. Cum este si firesc, aceasta cale de atac este insa apelul, care permite deopotriva verificarea temeiniciei si/sau a legalitatii hotararii primei instante.
Desigur, compatibilizarea legilor speciale cu dispozitiile Noului Cod de procedura civila este necesara doar in masura in care acesta din urma este aplicabil. Ca urmare, forma modificata a normelor cuprinse in legi speciale este aplicabila doar in privinta proceselor incepute dupa intrarea in vigoare a Noului Cod, singurele carora acesta li se aplica (art. 3 din Legea nr. 76/2012). De vreme ce in privinta proceselor incepute anterior datei de 15.02.2013, legea veche ramane singura aplicabila, se impune in mod logic si necesar concluzia ca in privinta acestor procese, normele cuprinse in legi speciale se aplica in continuare in forma in vigoare pana la data intrarii in vigoare a NCPC, daca Legea nr. 76/2012 nu prevede in mod expres alta solutie.
Or, este adevarat ca art. 7 alin. 1 foloseste sintagma „de la data intrarii in vigoare a Codului de procedura civila”, insa aceasta, doar pentru a marca momentul de la care normele speciale vor fi modificate, in sensul aratat in cuprinsul art. 7 alin. 1 si 2, iar nu pentru a deroga de la dispozitiile art. 3 din lege.
Asadar, ratione temporis, dispozitiile art. 7 nu se vor aplica proceselor in curs, ci numai proceselor pornite potrivit NCPC, i.e. in conditiile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 76/2012.
Dupa cum am aratat deja, art. 7 nu este o norma de drept tranzitoriu si nu rezolva o problema de drept intertemporal, aceasta chestiune fiind lasata integral pe seama art. 3. Art. 7 constituie o norma modificatoare (si de coordonare cu dispozitiile legii noi de procedura), al carei scop este exclusiv acela de a armoniza legislatia speciala cu prevederile NCPC. Evident, forma modificata a legii speciale va fi aplicabila doar in masura in care respectivului proces ii sunt aplicabile prevederile Noului Cod; in caz contrar, ramane aplicabila legea veche. Aceasta solutie este valabila in privinta tuturor modificarilor aduse legilor speciale prin Legea nr. 76/2012 (de altfel, tot la data intrarii in vigoare a Noului Cod de procedura civila, C. pr. civ. 1865 a fost abrogat expres (art. 83 lit. a) din Legea nr. 76/2012), ceea ce nu exclude aplicarea in continuare a dispozitiilor sale, in privinta proceselor si executarilor silite incepute la data cand Codul era inca in vigoare. Mutatis mutandis, acelasi rationament se aplica si in privinta normelor modificatoare).
In schimb, daca art. 7 nu este incident ratione materiæ, se aplica in continuare dispozitiile speciale privitoare la regimul anumitor cai de atac. Astfel, daca, spre exemplu, tribunalul a fost investit sub imperiul legii vechi cu o contestatie formulata potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, hotararea pronuntata, chiar dupa intrarea in vigoare a NCPC, va fi supusa recursului la curtea de apel, conform art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, iar nu apelului.