Raport juridic procesual civil
raport juridic procesual civil, relaţie socială reglementată de normele juridice procesuale civile, stabilită între diferitele organe şi persoane ce participă la activitatea judiciară ce se desfăşoară în vederea soluţionării pricinilor civile şi executării actelor cărora li se atribuie – direct sau cu îndeplinirea unor formalităţi – valoare de titluri executorii.
Datorită specificului, formei şi conţinutului, r.j.p.c. prezintă următoarele trăsături: a) se stabilesc în funcţie de necesitatea participării la activitatea judiciară; astfel, ca urmare a faptului că activitatea judiciară nu poate fi concepută fără participarea părţilor şi a instanţei, între aceşti participanţi r.j.p.c. se vor stabili în mod obligatoriu; b) conţinutul acestor raporturi, drepturi şi obligaţii, este anticipat prin dispoziţiile legii; de exemplu, părţii care face afirmaţii îi revine sarcina probei; martorului să spună adevărul; instanţei obligaţia să judece cauza etc.; c) datorită poziţiei sale, instanţa stabileşte cu toţi ceilalţi participanţi r.j.p.c. de putere; în consecinţă, pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii judiciare, instanţa, dacă este cazul, poate aplica sancţiuni procesuale fiecărui participant; d) se stabilesc în mod independent de conflictul de drept material dedus judecăţii; mai exact, r.j.p.c. se nasc şi se afirmă în cadrul activităţii judiciare, chiar dacă aceasta este începută şi dezvoltată pe baza unui raport juridic litigios pe care instanţa, în finalul judecăţii, îl declară stins sau inexistent. R.j.p.c. nu trebuie identificate cu procesul civil. Nu se poate vorbi de un r.j.p.c. unic, aşa cum este unic procesul. Realitatea impune recunoaşterea pluralităţii de r.j.p.c. care se constituie şi se dezvoltă progresiv, pentru a se reuni într-o singură unitate, aceea a procesului. Faptul că unele r.j.p.c. se stabilesc în mod necesar şi durează în timp până la sfârşitul procesului, cum sunt, spre exemplu, cele dintre instanţă şi părţi, iar altele sunt întâmplătoare şi de scurtă durată, cum sunt, spre exemplu, cele care privesc administrarea probelor, poate determina, cel mult, o clasificare a acestora în principale şi accesorii, şi nicidecum susţinerea ideii unităţii lor. Unicitatea şi respectiv identificarea cu procesul nu se justifică, stricto sensu, nici pentru faptul că în cadrul r.j.p.c. intervin adeseori schimbări în ceea ce priveşte subiectele, fără ca aceasta să influenţeze unitatea sau mersul procesului. Astfel, de exemplu, instanţa iniţial învestită îşi poate declina competenţa în favoarea unei alte instanţe; o parte poate fi înlocuită cu alta (de exemplu: cazul arătării titularului dreptului; în caz de deces, să fie succedată de moştenitorii săi; martorul iniţial propus să fie înlocuit cu un altul etc.). în unele cazuri naşterea r.j.p.c. este precedată sau urmată, în mod necesar, de naşterea altor raporturi juridice, de altă natură. Astfel: a) depunerea unei cereri de chemare în judecată la poştă implică naşterea r.j.p.c. dintre reclamant şi instanţă privind învestirea acesteia din urmă cu judecarea cauzei; angajarea unui apărător implică şi abilitarea acestuia de a se prezenta şi stabili r.j.p.c. cu instanţa în numele părţii etc.; b) citarea sau comunicarea actelor de procedură implică îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din raportul juridic de muncă al agentului procedural; ordonarea efectuării unei expertize necesită încheierea unui raport juridic civil privind prestarea de servicii de către expert etc. R.j.p.c. nu pot fi privite separat: nici între ele şi nici faţă de alte raporturi juridice, de altă natură. Complexitatea activităţii judiciare în cadrul căreia r.j.p.c. se naşte şi se afirmă dezvăluie faptul că în practică ele se succed, împletesc şi se combină, atât între ele, cât şi cu alte raporturi juridice de altă natură [v. şi drept procesual civil; proces civil; drepturi procesuale; obligaţii procesuale],