Rea-credinţă

rea-credinţă – expresie care desemnează vinovăţia sub forma intenţiei în săvârşirea unor infracţiuni omisive (de ex., neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei legale de întreţinere sau neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească). Infracţiunile din omisiune cu privire la care se face această precizare se sancţionează numai când sunt comise cu intenţie, nu şi din culpă (art. 19 alin. final C. pen.).

REA-CREDINŢĂ, incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Dispoziţii legale, din diferite ramuri, sancţionează reaua-credinţă. Astfel, cel care a făcut cu rea-credinţă o cerere de recuzare sau de strămutare a judecăţii poate fi obligat la plata unor amenzi, precum şi la despăgubire către partea vătămată. în general, folosirea abuzivă cu rea-credinţă a unor drepturi atrage răspunderea pentru pagubele pricinuite. Persoana care cu rea-credinţă a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă răspunde material, disciplinar şi, după caz, penal. în dreptul civil, posesorul de rea-credinţă este obligat să înapoieze fructele, odată cu lucrul, proprietarului care îl revendică. în dreptul penal reaua-credinţă desemnează intenţia, ca formă a vinovăţiei, pentru săvârşirea unor infracţiuni.