reclamanta

Scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei alte secţii aparţinând aceleiaşi instanţe. Caracterul încheierii. Inadmisibilitatea atacării acesteia separat de fondul cauzei.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din 4 aprilie 2006, pronunţându-se asupra excepţiei competenţei funcţionale a secţiei invocată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti, a dispus scoaterea cauzei având ca obiect acţiunea reclamantei S.C. CIT SA de pe rolul acestei secţii şi înaintarea ei unei secţii Comerciale a aceleiaşi Curţi de Apel.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art.45 din O.U.G. nr 51/1998, privind valorificarea unor active bancare, modificată şi completată prin O.U.G. nr 23/2004, republicată, cererile de orice natură privind drepturile şi obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, inclusiv cele formulate pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice şi juridice, altele decât debitorii definiţi la art.38 sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei rază teritorială se află sediul său, după caz, domiciliul pârâtului şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.

În raport de atribuţiile Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi de sfera de aplicare a procedurii de executare silită reglementată de această ordonanţă, instanţa a reţinut că raportul dedus judecăţii este unul comercial.

În speţă, reclamanta societatea comercială a contestat adresa GC/24953/20 iunie 2005 emisă de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – Direcţia Generală Executări Silite şi Licitaţii prin care a fost înştiinţată că, urmare a nerespectării condiţiilor şi termenelor în care s-au acordat înlesniri la plată prin Convenţia de acordare a înlesnirilor la plată a obligaţiilor la fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate, facilităţile au fost anulate, astfel încât se continuă executarea.

Chiar dacă reclamanta a solicitat şi anularea acesteia din urmă adrese şi s-a adresat instanţei de contencios administrativ, în esenţă, în cauză începuse procedura de executare silită în temeiul O.U.G. nr 51/98, republicată, pentru două creanţe, una fiscală şi una bancară, ce au format obiectul unei convenţii de eşalonare, convenţie anulată unilateral de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, astfel încât această măsură poate forma obiectul unei contestaţii la executare.

În contextul în care debitorul sumelor pentru care s-a început executarea silită este o societate comercială, chiar dacă una dintre creanţe este o creanţă bugetară de asigurări sociale, executarea silită pornită de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 şi implicit contestaţiile la executare nu sunt de competenţa instanţelor de contencios – administrativ, ci a instanţelor specializate în judecarea litigiilor legate de aplicarea acestei ordonanţe, respectiv secţia comercială a Curţii de Apel Bucureşti.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta, apreciind că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât actele a căror anulare s-a solicitat au fost emise de o autoritate a administraţiei publice centrale pentru sume ce reprezintă obligaţii fiscale datorate către bugetul fondului naţional unic de asigurări de sănătate, astfel încât, în temeiul art.10 din Legea nr. 554/2004 şi art.45 din O.U.G. nr. 51/1998, competenţa de soluţionare a cauzei revenea secţiei de contencios administrativ şi fiscal şi Curţii de Apel Bucureşti.

La termenul de judecată din 9 ianuarie 2007, în considerarea dispoziţiilor art.316, coroborat cu art.298 şi 136 Cod proc. civ. instanţa a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţie pusă în discuţia părţilor la acelaşi termen.

Pronunţându-se asupra acestei excepţii, în condiţiile art.137 Cod proc. civ. Înalta Curte constată că este întemeiată. Astfel, în conformitate cu prevederile art.299 alin. (1) Cod proc. civ. pot forma obiect al recursului numai hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, dispoziţiile art.282 alin. (2) fiind aplicabile în mod corespunzător.

Prin urmare raportat la această trimitere realizată de textul de primă referinţă în ceea ce priveşte recursul, încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul, afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii.

În speţă prin încheierea atacată s-a examinat doar regularitatea formală a sesizării secţiei de contencios administrativ şi fiscal, prin prisma competenţei funcţionale a acesteia, dispunându-se scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea ei unei secţii comerciale.

Soluţia astfel adoptată nu echivalează cu o dezinvestire a instanţei prin declinarea competenţei pentru a putea fi atacată în condiţiile art.158 alin.(3) Cod proc. civ. întrucât necompetenţa nu poate viza decât instanţele, ca entităţi juridice de sine stătătoare, iar nu structurile interne ale acestora.

Reţinând aşadar că încheierea din discuţie are caracterul unei încheieri premergătoare, atacabilă numai odată cu fondul, în condiţiile art.316 coroborate cu art.299 şi art.282 alin. (2) Cod proc. civ. Înalta Curte a respins recursul declarat împotriva acesteia ca inadmisibil.

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin cererea înregistrată la 10.08.2007, reclamanta S.C: „BG România” SA Bucureşti a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, să se dispună suspendarea executării deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr.117/ 21.05.2007 până la pronunţarea instanţei de fond asupra legalităţii acestui act administrativ fiscal.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că există un caz bine justificat, în accepţiunea dispoziţiilor art.14 din Legea nr.554/ 2004, întrucât din debitul suplimentar în sumă de 1.570.697 lei stabilit în sarcina sa, a achitat obligaţia principală reprezentând TVA şi impozit pe profit, rămânând de plată numai accesoriile în sumă de 692.578 lei, pentru care a început executarea silită şi s-a emis somaţia nr.82969 din 31.07.2007.

Reclamanta a susţinut că este îndeplinită şi condiţia producerii unei pagube iminente care necesită a fi prevenită şi că aceasta constă în imposibilitatea onorării obligaţiilor contractuale asumate faţă de clienţi şi furnizori, ceea ce poate determina o stare de insolvenţă şi consecinţe sociale pentru salariaţii săi, ca urmare a indisponibilizării conturilor bancare.

Prin sentinţa civilă nr.2194 din 19.09.2007, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ unilateral.

Cu privire la cazul bine justificat invocat de reclamantă, s-a considerat că nu a fost dovedită această primă condiţie de suspendare, cu motivarea că din dosar nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, în sensul dispoziţiilor art.2 alin. (1) lit.t) din Legea nr.554/2004.

S-a reţinut că nu a fost dovedită nici condiţia producerii unei pagube iminente şi ireversibile, în sensul că după executarea silită, nu s-ar putea restabili situaţia anterioară, în condiţiile în care suma de 692.578 lei rămasă de plată nu este egală sau mai mare decât suma deţinută de reclamantă în conturile sale bancare.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică şi admiterea cererii de suspendare a executării astfel cum a fost formulată.

Recurenta a susţinut că este greşită concluzia instanţei de fond privind neîndeplinirea cerinţelor impuse de art.14 din Legea nr.554/2004, dat fiind că a dovedit atât existenţa unui caz bine justificat prin îndoiala asupra legalităţii deciziei de impunere care rezultă din motivele contestaţiei formulate, cât şi iminenţa producerii unui prejudiciu, în condiţiile în care a început executarea silită prin comunicarea somaţiei.

Recursul este fondat.

Cererea recurentei-reclamante s-a întemeiat pe art.14 alin. (1) din Legea nr.554/2004, care prevede că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art.7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Măsura provizorie solicitată de recurenta-reclamantă se justifică prin existenţa în cauză a unor cazuri bine justificate, ca împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, astfel cum se prevede în art.2 alin.1 lit.t) din Legea nr.554/2004.

Îndeplinirea acestei condiţii rezultă în cauză din motivele de nelegalitate invocate în procedura administrativă şi mai ales, din faptul că prin decizia nr.33/ 1.02.2008 Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul ANAF a desfiinţat parţial decizia de impunere nr.117/ 21.05.2007 pentru TVA în sumă de 122.749 lei şi majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 95.454 lei, urmând ca organele de inspecţie fiscală, prin altă echipă, să emită un nou act administrativ fiscal.

Recurenta-reclamantă a dovedit şi îndeplinirea celei de-a doua condiţii legale pentru măsura de suspendare solicitată, dat fiind că iminenţa producerii unei pagube în patrimoniul său rezultă din începerea procedurii de executare silită, prin comunicarea somaţiei nr.82969 din 31.07.2007.

Noţiunea de pagubă iminentă a fost definită în art.2 alin. (1) lit.ş) din Legea nr.554/2004 ca prejudiciu material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau unui serviciu public.

Raportat la această definiţie legală dată pagubei iminente şi la calitatea societăţii recurente de distribuitor de gaz petrolier lichefiat (GPL), instanţa de fond a apreciat greşit consecinţele executării silite anterior pronunţării pe fond. Astfel, instanţa de fond nu a avut în vedere că aceste consecinţe afectează nu numai activitatea societăţii recurente, dar poate perturba activitatea altor agenţi economici şi a populaţiei care se aprovizionează cu gaz petrolier lichefiat, mai ales în zonele în care nu există racordare la conducte de gaz metan.

În consecinţă, instanţa de fond a apreciat greşit că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.14 alin. (1) din Legea nr.554/ 2004 şi soluţia de respingere a cererii de suspendare va fi casată ca nelegală şi netemeinică.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi pe fond, a admis cererea formulată de recurenta-reclamantă, în sensul că a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.117 din 21.05.2007 a Direcţiei Generale a Marilor Contribuabili până la soluţionarea în fond a acţiunii.

Suspendarea executării actului administrativ. Hotărâre judecătorească. Motivare

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara -Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC R SRL a solicitat, în temeiul art.14 alin. (l) din Legea nr.554/2004, suspendarea executării deciziei de impunere fiscală nr.l5682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie fiscală nr.l5681/5.X.2007 emise de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

In motivare a arătat că prin decizia contestată a fost nelegal impusă la plata sumei de 926.181 lei reprezentând contribuţii suplimentare la Fondul pentru Mediu şi obligaţii accesorii, motiv pentru care a şi atacat-o pe calea contestaţiei.

Prin sentinţa nr.321/4.12.2007, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea formulată de reclamanta SC R SRL Arad, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr.15682/5.X.2007 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr.15681/5.1.2007 emise de pârâtă, până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că nici în decizia de impunere şi nici în raportul de inspecţie nu este cuprins temeiul juridic al obligaţiilor stabilite suplimentar. Debitul semnificativ prin cuantumul său şi punerea în executare a acestuia, în condiţiile în care reclamanta a contestat în procedura prealabilă debitul, reţine Curtea de Apel Timişoara, sunt circumstanţe care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art.14 din Legea nr.554/2004 privind iminenţa prejudiciului şi cazul bine justificat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Administraţia Fondului pentru Mediu Bucureşti criticând sentinţa ca neîntemeiată şi nelegală, arătând:

– Că suspendarea executării actului administrativ fiscal s-a făcut fără fixarea şi plata cauţiunii prevăzute obligatoriu de dispoziţiile art.215 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

– Că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât reclamanta a solicitat suspendarea „până la pronunţarea instanţei de fond”, iar dispozitivul menţionează: „până la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ”, ceea ce ar avea semnificaţia suspendării până la soluţionarea irevocabilă a cererii.

– Că reclamanta nu a dovedit cele două condiţii necesare, cumulativ, pentru suspendarea executării, astfel încât hotărârea pronunţată e lipsită de temei legal.

Recursul se fondează.

Dispoziţiile art.14 din legea nr.554/2004 condiţionează admiterea cererii de suspendare a unui act administrativ de existenţa – şi implicit dovedirea unor „cazuri bine justificate” şi a unei „pagube iminente”.

Dispoziţiile art.2 alin.2 lit.t) definesc sintagma „cazuri bine justificate” ca acele împrejurări, legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

In speţă, instanţa de fond nu şi-a motivat soluţia cu privire la condiţia legală a „cazului bine justificat”.

Singura motivare a instanţei se referă la valoarea de titlu executoriu a deciziei de impunere şi la suma de bani foarte mare la care reclamanta a fost obligată prin titlu. Aceste argumente conturează însă doar condiţia pagubei iminente, nu şi pe cea a cazului bine justificat.

Recursul a fost admis, iar sentinţa modificată în totalitate, cererea de suspendare fiind respinsă ca neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art.304 pct. 9 C.proc.civ.

Încadrarea mărfurilor în Tariful vamal de import al României. Importuri succesive de produse componente ale aceluiaşi utilaj. Încadrare la poziţii tarifare diferite. Nelegalitate.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Notă: Instanţa a avut în vedere prevederile Codului vamal, adoptat prin Legea nr. 141/1997, ale cărui prevederi au fost ulterior abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 86/2006, privind Codul Vamal al României, publicată în M.Of. nr. 350 din 19/04/2006.

Prin acţiunea formulată la data de 10 mai 2007, reclamanta S.C. C S.A. a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală pentru Accize şi Operaţiuni Vamale Braşov şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând anularea actelor constatatoare nr. 42 şi 43/23 februarie 2001 şi a anexelor acestora nr. 26 şi 27/23 februarie 2001 întocmite de Biroul Vamal Miercurea Ciuc, precum şi a deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 prin care au fost respinse contestaţiile privind suma totală de 71391 lei reprezentând taxe vamale, TVA şi majorări de întârziere.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a primit licenţă de import pentru importul unei linii de derulare – un utilaj complex cu mai multe subansamble – care se încadrează la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României, beneficiind de toate facilităţile oferite pentru stimularea investiţiilor

Societatea a contestat încadrarea tarifară ulterioară a importurilor sale – transportul utilajului având loc în mai multe tranşe – la alte coduri tarifare, efectuată de organele vamale prin actele constatatoare contestate.

Prin sentinţa nr. 72/7 august 2007 Curtea de Apel Târgu Mureş – Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a dispus anularea deciziei nr. 112/27 aprilie 2007 şi a actelor constatatoare nr. 42 şi 43/23 februarie 2001.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că piesele importate de reclamantă în luna decembrie 1997 sunt un tot unitar cu cele importate în cursul anului 1998, întreg utilajul încadrându-se în titulatura de „maşini –unelte pentru prelucrarea lemnului care pot efectua diferite tipuri de operaţii, fără manevrarea manuală a piesei între operaţii şi fără schimbarea uneltelor între operaţii”, poziţia de încadrare în Tariful vamal de import al României fiind 84.65.10.90.

În acest sens, instanţa a constatat că şi organele vamale au recunoscut destinaţia finală a pieselor componente, respectiv cea a compunerii unui utilaj, astfel că în mod greşit au fost clasificate diferit prin actele constatatoare încheiate la 23 februarie 2001.

Împotriva sentinţei pârâtele au declarat recurs, arătând că nu este relevantă afirmaţia societăţii potrivit căreia mărfurile în cauză sunt subansamble ale unui tot unitar, deoarece mărfurile importate în luna decembrie 1997 nefiind părţi componente ale utilajului decât împreună cu piesele care urmau a fi importate în 1998, a fost necesară reanalizarea încadrării vamale.

De altfel, au precizat pârâtele, produsele livrate cu fiecare din cele 4 eşaloane au fost prezentate separat la vămuire şi pentru fiecare tranşă a fost depusă câte o declaraţie vamală de import definitiv, fără ca societatea să solicite şi să obţină aprobarea pentru depunerea unei singure declaraţii vamale de import la data prezentării ultimului eşalon şi pentru clasificarea tuturor mărfurilor văzute ca elemente componente principale ale unei linii tehnologice, la acelaşi cod tarifar.

Recursurile sunt nefondate.

Instanţa de fond a reţinut în mod întemeiat că reclamanta a obţinut certificatul nr. 249/19 februarie 1997 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru care i-a fost eliberată licenţa de import nr. 109901/21 martie 1997, utilajul importat fiind încadrat la poziţia tarifară 84.65.10.90.

Susţinerea pârâtelor în sensul că fiecare piesă componentă importată în decembrie 1997 trebuie să primească o clasificare diferită decât cea a liniei tehnologice în ansamblu nu are temei legal, destinaţia pieselor care au făcut obiectul celor 4 importuri succesive fiind cea a compunerii unui utilaj complex, prevăzut în licenţa de import, care se încadrează distinct la poziţia 84.65.10.90 din Tariful vamal de import al României.

În acest sens, instanţa de fond a interpretat judicios dispoziţiile art. 1 şi 2 lit. b) din Anexa 1 a Legii nr. 98/1996 care prevăd că fiecare menţiune la o materie în amestec sau asociată cu alte materii are o clasificare determinată.

Astfel fiind, importurile efectuate de reclamantă au fost corect încadrate iniţial la poziţia tarifară 84.65.10.90 pentru care se achitaseră taxele vamale şi taxa pe valoarea adăugată aferente acestei poziţii, împrejurare în raport de care s-a dispus în mod corect anularea actelor constatatoare prin care se stabilise că societatea nu poate beneficia de facilităţi vamale.

Recursurile au fost respinse.

Raport al inspecţiei judiciare. Lipsa caracterului unui act administrativ. Imposibilitatea atacării lui pe calea contenciosului administrativ.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.1846/2007 pronunţată la data de 27 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile, acţiunea formulată de reclamanta S.C.M SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect anularea actului administrativ – rezoluţia nr.1858/IJ/SIJ/2006, prin care s-a hotărât respingerea sesizării formulată de reclamantă în contra magistratului PU, ca netemeinică şi nelegală.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut ca fiind întemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile art.7 alin. (1) din Legea nr.554/2004, conform cărora, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competentă, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia”.

Reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, susţinând motivul de casare sau modificare prevăzut de art.304 pct.5 C.proc. civ. respectiv „prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin . (2) Cod procedură civilă”.

Recurenta a invocat şi prevederile art.304¹ C.proc. civ., conform cărora cauza poate fi examinată sub toate aspectele, hotărârea atacată neputând fi atacată şi cu apel.

În motivarea recursului se precizează că actul administrativ, prin care intimata a soluţionat petiţia şi a cărei anulare a solicitat-o este un act administrativ jurisdicţional şi nicidecum un act administrativ unilateral aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa fondului.

În atare situaţie, susţine recurenta, plângerea prealabilă este facultativă şi gratuită, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.6 alin. (2) din Legea nr.554/2004, conform cărora „actele administrativ-jurisdicţionale pot fi atacate direct la instanţa de contencios administrativ competentă potrivit art.10, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicţionale de atac”.

Recursul este nefondat.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie anularea „actului administrativ” încheiat de Inspecţia judiciară – Serviciul de Inspecţie Judiciară pentru Judecători din cadrul CSM, prin care analizându-se memoriul adresat CSM de către recurentul-reclamant şi prin care se solicita tragerea la răspundere a judecătorului PU, s-a constatat că nu se poate reţine săvârşirea de către acest judecător a unor fapte de natură să atragă în sarcina sa răspunderea disciplinară.

Deci, actul atacat este un răspuns la un memoriu formulat de recurentul-reclamant, urmare verificărilor făcute de către Inspecţia Judiciară din cadrul CSM şi nu o rezoluţie a Comisiei de Disciplină pentru judecători, aşa cum se prezintă în acţiune.

Recurentul-reclamant susţine că acest act are caracteristicile unui act administrativ jurisdicţional, astfel încât plângerea prealabilă este facultativă şi gratuită şi deci el poate fi atacat direct la instanţa competentă de contencios administrativ, conform art.6 alin. (2) din Legea nr.554/2004.

Susţinerea recurentului-reclamant este neîntemeiată.

Art.2 alin. (1) lit.d) din Legea nr.554/2004, cu modificările ulterioare, defineşte actul administrativ jurisdicţional ca fiind „actul emis de o autoritate administrativă investită prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială”, iar la art.2 alin. (1) lit.e) este definită noţiunea de jurisdicţie administrativă specială în sensul „activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale”.

Se constată deci că actul administrativ jurisdicţional trebuie să întrunească mai multe trăsături pentru a fi calificat ca atare şi anume: să fie un act juridic, adică să confere drepturi şi obligaţii subiectelor de drept între care se stabileşte raportul juridic; să fie emis de o autoritate administrativă cu atribuţii jurisdicţionale; să fie emis ca urmare a rezolvării unui conflict juridic născut între două sau mai multe persoane juridice sau fizice, între persoane private şi autorităţi publice; procedura de rezolvare a conflictului să întrunească în mod cumulativ două condiţii şi anume cea a contradictorialităţii şi cea a asigurării dreptului la apărare.

Raportând aceste caracteristici la actul în speţă ce face obiectul cererii de anulare şi care reprezintă un răspuns la memoriul făcut de societatea reclamantă, dat de către Inspecţia Judiciară din cadrul CSM, în sensul că din verificările efectuate nu a rezultat săvârşirea de către judecătorul în cauză a unor fapte care să atragă răspunderea disciplinară a sa, constatăm că acesta nu întruneşte nici pe departe caracteristicile unui act administrativ-jurisdicţional.

Nu poate fi caracterizat nici chiar ca act administrativ unilateral cu caracter individual, aşa cum greşit a considerat şi instanţa de fond, pornind de la definiţia dată în art.2 alin. (1) lit.c) din Legea contenciosului administrativ pentru că în conţinutul său nu se găsesc caracteristicile acestui act cum ar fi; să fie emis de autorităţile publice; în regim de putere publică; scopul emiterii sale să fie executarea sau organizarea executării legii; să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Actul atacat este de fapt un act premergător declanşării procedurii răspunderii disciplinare a judecătorului în cauză pentru abateri disciplinare prevăzute de Legea nr.303/2004, fapte care nu s-au dovedit a fi comise de acesta conform verificărilor făcute de Inspecţia judiciară.

Răspunderea disciplinară a magistraţilor este reglementată printr-o procedură specială, prevăzută de Legea nr.317/2004 a Consiliului Superior al Magistraturii, art.44 – 48; conform acestor dispoziţii acţiunea disciplinară se exercită pentru faptele prevăzute de Legea nr.303/2004, republicată, de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi numai după efectuare unor cercetări prealabile obligatorii.

Or, din aceste cercetări prealabile nu a rezultat existenţa unor date care să ateste săvârşirea vreunei abateri disciplinare de către judecătorul UP, aşa cum pretinde reclamanta-recurentă.

Aşadar, este inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă prin care este atacat raportul, de fapt răspunsul Inspecţiei judiciare în sensul că din verificări nu a rezultat săvârşirea de către judecător a unei fapte de natura a atrage răspunderea disciplinară, câtă vreme această adresă, luată separat, nu întruneşte elementele constitutive ale unui act administrativ unilateral cu caracter individual şi cu atât mai mult cele ale unui act administrativ – jurisdicţional.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de societatea reclamantă a fost respins ca nefondat, soluţia instanţei de fond fiind menţinută, cu menţiunea că motivarea dată acesteia de către instanţa de fond a fost înlocuită cu cea precizată în instanţa de recurs.

Citare prin afişare la sediul părţii. Domiciliu ales. Procedură viciată. Dreptul la un proces echitabil.

21 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

La data de 23 martie 2006, SC „BG” SRL Timişoara a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului – Autoritatea Rutieră Română, precum şi cu SC A SA Timişoara să se dispună anularea unui număr de 4 licenţe de execuţie eliberate în favoarea pârâtei secunde pentru traseele precizate în petitul acţiunii, ca nelegale.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia de contencios administrativ şi fiscal investită ca urmare a unui regulator de competenţă, a respins acţiunea ca fiind lipsită de obiect.

Reclamanta a declarat recurs, susţinând că hotărârea atacată este nelegală întrucât prima instanţă a procedat la judecarea pricinii, fără a observa că procedura de citare, în ceea ce o priveşte, a fost efectuată pentru termenul de judecată din 10 aprilie 2007, cu încălcarea dispoziţiilor art.85 şi 93 din C.proc. civ.

Critica este întemeiată.

Prin acţiunea introdusă, reclamanta a făcut precizarea că şi-a ales sediul pentru comunicarea tuturor actelor de procedură la sediul Societăţii civile de avocaţi – DC, situat în oraşul SM, judeţul Timiş.

Ignorând această precizare, Curtea de Apel Timişoara a citat reclamanta numai la sediul său din municipiul Timişoara.

Or, potrivit art.93 din C.proc.civ. în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii.

Instanţa de fond nu a sesizat nici faptul că citarea reclamantei la sediul său situat în municipiul Timişoara era viciată întrucât a fost efectuată prin afişare, contrar prevederilor conţinute în art.921 din C.proc.civ.

Este deci evident că procedând la soluţionarea cauzei în fond, deşi procedura de citare a reclamantei nu era legal îndeplinită, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, care nesocoteşte dreptul societăţii la un proces echitabil, cu componenta sa, respectiv dreptul la apărare.

Faţă de considerentele expuse recursul a fost admis, sentinţa atacată casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pensie. Asigurări sociale. Calitate procesuală activă

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Organizaţia Judeţeană Cluj a Uniunii Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere a chemat în judecată Guvernul României şi Ministerul Apărării Naţionale, solicitând obligarea pârâţilor la plata diferenţelor dintre cuantumul pensiilor ce vor fi recalculate potrivit art.79 din Legea nr.164/2001 şi pensiile plătite efectiv membrilor pensionari militari de stat din judeţul Cluj, începând cu 1.04.2001.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că Legea nr.164/2001 prevede recalcularea pensiilor militare de la 1.04.2001, data intrării în vigoare. Ulterior însă, prin O.U.G. nr.85/2001, Guvernul României a dispus suspendarea aplicării dispoziţiilor art.79 din lege până la 1.01.2002, măsură ce a determinat scăderea veniturilor şi deci a nivelului de trai al pensionarilor din judeţul Cluj.

Prin sentinţa civilă nr.114/ 2.04.2002, Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, dispunând, în consecinţă, respingerea acţiunii. Instanţa a reţinut că dreptul la pensie este un drept personal al titularului, netransmisibil, ale cărui atribute nu pot fi exercitate decât de cel îndreptăţit, indiferent dacă face parte sau nu dintr-o organizaţie.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că, potrivit statutului de organizare şi funcţionare, organizaţia este împuternicită să reprezinte în faţa justiţiei interesele membrilor săi, drept reconfirmat prin hotărârea adunării generale nr.32/ 26.09.2001.

Recursul este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că dreptul la acţiunea privind plata unor diferenţe rezultând din recalcularea pensiei aparţine numai titularilor, reclamanta neavând dreptul de a le solicita în nume propriu, printr-o cerere colectivă.

Nici o dispoziţie legală şi nici statutul uniunii nu conferă reclamantei acest drept de a formula acţiune în numele şi în interesul membrilor săi.

Menţiunea din statut, confirmată prin hotărâre a adunării generale a organizaţiei, privind împuternicirea reclamantei de a reprezenta în justiţie interesele membrilor săi, nu îi conferă recurentei calitatea procesuală activă de a promova acţiunea al cărei obiect îl constituie un drept personal şi netransmisibil al titularului pensiei, ci doar posibilitatea de a exercita în instanţă, ca mandatar, drepturile procedurale ale acestuia.

Pentru considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Impozit pe profit. Condiţiile deductibilităţii, din venitul impozabil, a cheltuielilor de deplasare în străinătate

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC „W.T.H.C.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, dispoziţiei nr.63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş şi deciziei nr.885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanţelor, cu privire la obligaţia de a plăti suma de 39.166.967 lei reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere în sumă de 84.300.336 lei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate, pârâţii au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societăţii, deşi acestea erau deductibile fiscal deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societăţii.

Curtea de Apel Timişoara – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acţiunea.

Hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâţi, susţinând în esenţă, că suma cheltuielilor de deplasare nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât nu sunt aferente veniturilor realizate, şi nu au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite.

Recursul este fondat.

Legea nr.82/1991 a contabilităţii prevede în art.6 alin.2 că „orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei într-un înscris care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ”.

Hotărârea Guvernului nr.518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar prevede în art.12 că, justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepţia celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în situaţia în care, în unele ţări potrivit practicii existente pe plan local nu se eliberează documente sau acestea sunt reţinute de autorităţi, sumele cheltuite se justifică pe bază de declaraţie, pe proprie răspundere.

În cauză, reclamanta nu a depus declaraţii pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite în valută, admisibile numai pentru situaţiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în ţările în care s-au efectuat deplasările nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente justificative sau că, aceste documente au fost reţinute de autorităţile respectivelor state.

Ordinele de deplasare, întocmite de reclamantă nu reprezintă documente justificative în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.82/1991, în condiţiile în care la acestea nu au fost anexate documente care să conţină viza trecerii frontierei de stat, la ieşirea şi intrarea în ţară, pentru a se putea determina perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, faţă de datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul deplasării, cheltuielile de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) şi alte cheltuieli (fax, telefon, etc.).

În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea şi a altor cheltuieli, pe cale de consecinţă, nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna.

Admiţând acţiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de H.G. nr.518/1995, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.

Se impunea ca instanţa să verifice mai întâi prin probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susţinerile reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor legale.

În consecinţă, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare.

Proprietate. Condiţia prealabilă a exercitării acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC „M” SA a chemat în judecată pe SC „A” SA, Consiliul judeţean Suceava, Asociaţia „PAS A” SA şi A.P.A.P.S. Bucureşti, solicitând anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria SV nr.0036 din 22 septembrie 1995 emis de Consiliul judeţean Suceava în favoarea SC „Al” SA pentru suprafaţa totală de 1370 m.p.

În motivarea acţiunii reclamanta arată că în baza Hotărârii Guvernului nr.391/1995 a dobândit dreptul de proprietate asupra spaţiilor comerciale situate în Fălticeni, str.Nicolae Bălcescu nr.1 şi b-dul Revoluţiei nr.6 şi că ulterior a contestat că suprafeţele de teren ocupate de aceste spaţii au fost în mod greşit incluse în certificatul de proprietate existent.

Curtea de Apel Suceava – Secţia comercială şi de contencios administrativ prin sentinţa civilă nr.212 din 5.12.2001 a admis acţiunea.

Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâtele SC „A” SA şi Asociaţia PAS „A”, susţinând în esenţă că reclamanta nu s-a adresat organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termenul prevăzut de lege.

Recursul este fondat.

Acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 6 februarie 2001, iar sesizarea Consiliului judeţean Suceava a fost făcută la 15 martie 2001 sub nr.1139, după introducerea acţiunii.

Întrucât reclamanta nu s-a conformat prevederilor imperative ale art.5 din Legea nr.29/1990, potrivit cărora trebuie să se adreseze organului emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate în termen de 30 de zile de la emitere, acţiunea acesteia trebuie respinsă pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Aşa fiind, a fost admis recursul, s-a casat sentinţa şi s-a respins acţiunea.

Act al Uniunii Avocaţilor din România referitor la refuzul primirii în profesia de avocat a pensionarului

14 septembrie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta B.A. a chemat în judecată Uniunea Avocaţilor din România, solicitând anularea deciziilor nr.8581 din 15 decembrie 2001 şi 1096 din 13 iunie 2001 şi obligarea pârâtei de a o primi în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că actele administrative contestate sunt nelegale, argumentele invocate de pârâtă în justificarea refuzului fiind neîntemeiate.

Astfel, avizul negativ al Baroului de Avocaţi Constanţa nu constituie un impediment pentru primirea în profesia de avocat, acest aviz având doar un caracter consultativ.

Nici cel de-al doilea motiv nu poate justifica poziţia pârâtei, limitarea dreptului de a cere primirea în profesia de avocat în raport de vârsta de pensionare, prevăzută de art.28 pct.9 din Statutul profesiei de avocat contravenind dispoziţiilor Legii nr.51/1995, legislaţiei în materie de pensie de asigurări sociale şi de asemenea, prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la muncă.

Ulterior reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând şi anularea deciziei nr.8774 din 23 martie 2002 prin care pârâta a respins cererea de reexaminare a hotărârii anterioare nr.8581 din 15 decembrie 2001.

Prin sentinţa civilă nr.69 din 23 mai 2002, Curtea de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva sentinţei reclamanta a declarat recurs, care este fondat.

Curtea reţine că au fost greşit interpretate prevederile art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora, la cerere, poate fi primit în profesie cu scutire de examen, cel care, anterior sau la data primirii, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.

Instanţa de fond şi-a însuşit punctul de vedere al pârâtei în sensul că textul susmenţionat, fiind o excepţie de la regula primirii în profesia de avocat pe bază de examen, consacrată de art.16 alin.1 din lege, lasă organelor de conducere ale Uniunii Avocaţilor dreptul de a aprecia în ce măsură este posibilă primirea cu scutire de examen, chiar dacă sunt îndeplinite cerinţele legii.

Această interpretare contravine prevederilor legale care garantează dreptul la muncă şi posibilitatea legală a cumulării pensiei cu venitul realizat dintr-o activitate profesională.

Organele de conducere ale pârâtei, comisia permanentă şi consiliul uniunii, constatând că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de Legea nr.51/1995, nu pot refuza cererile pe motive de oportunitate, pe baza unor criterii arbitrare şi discreţionare, acordând scutirea de examen doar unor persoane agreate, fiindcă s-ar încălca principiul constituţional al egalităţii în faţa legii.

Reclamanta întruneşte atât cerinţele generale pentru a profesa avocatura, cât şi condiţiile speciale impuse de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995, pentru a putea fi primită în profesie cu scutire de examen: a absolvit Facultatea de Drept în anul 1960, a lucrat în calitate de consilier juridic o perioadă mai mare de 10 ani, pensionându-se în anul 1990, după care a fost reîncadrată ca jurisconsult până în anul 2000, nu posedă antecedente penale şi este aptă din punct de vedere medical să exercite profesia dorită.

Nu are suport legal susţinerea pârâtei în sensul că legislaţia pensiilor avocaţiale şi Statutul profesiei de avocat exclud de la beneficiul exercitării profesiei de avocat persoanele pensionate din alte sisteme de asigurări sociale, şi deci reclamanta, pensionară din sistemul asigurărilor sociale de stat, nu poate fi primită în profesie. Dispoziţiile art.28 alin.9 din Statutul profesiei de avocat, prevăd că persoana poate solicita primirea în profesia de avocat cu cel puţin 5 ani anterior împlinirii vârstei de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.

Aceste dispoziţii, adoptate de altfel, după depunerea de către reclamantă a cererii de primire în profesia de avocat, instituie criterii suplimentare, adăugând condiţii care nu sunt prevăzute de Legea nr.51/1995, astfel încât nu pot justifica respingerea solicitării de primire în profesie cu scutire de examen.

În consecinţă, constatând că reclamanta întruneşte condiţiile şi criteriile cuprinse în Legea privind organizarea şi exercitarea avocaturii, s-a admis recursul,

s-a casat sentinţa şi, pe fond s-a admis acţiunea.

Patrimoniul cultural naţional. Clasarea sau radierea unui bun ca aparţinând acestui patrimoniu

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin sentinţa civilă nr.882 din 19 iunie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta H.I.R. în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Cultelor şi:

– a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamantei de radiere a imobilului în litigiu de pe lista monumentelor istorice ale municipiului Bucureşti;

– a dispus radierea imobilului în cauză, situat în municipiul Bucureşti, sector 1, str.Barbu Delavrancea nr.47 din lista monumentelor instorice cu valoare memorială;

– a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei;

– a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Printr-o hotărâre judecătorească reclamantei i-a fost restituit imobilul în cauză, care aparţinuse tatălui său şi în privinţa căruia fusese aplicat în mod nelegal Decretul nr.92/1950, astfel că reclamanta are legitimare procesuală activă cu privire la cererile formulate pentru radirea acestui imobil din lista monumentelor istorice cu valoare memorială.

Prin acţiunea adresată instanţei de contencios administrativ reclamanta a cerut să se constată refuzul nejustificat al Ministerului Culturii şi Cultelor de a răspunde şi soluţiona în termen legal cererea de radiere a imobilului în cauză de pe lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, unde a fost înregistrat drept „Casa Mihail Sadoveanu”. A mai cerut obligarea ministerului pârât să procedeze la radierea imobilului în cauză de pe lista respectivă.

Instanţa de fond a reţinut pe de o parte că ministerul pârât a refuzat în mod nejustificat să soluţioneze cererea reclamantei de radiere a imobblului în litigiu de pe lista respectivă şi, pe de altă parte, a apreciat că acest imobil nu este o casă memorială, deoarece din actele depuse la dosar a rezultat că Mihail Sadoveanu a locuit doar ca chiriaş în acea casă, că imobilul se află într-o stare avansată de degradare şi că nu întruneşte condiţiile de clasificare pe lista monumentelor istorice.

Impotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Culturii şi Cultelor criticând-o sub următoarele aspecte:

– în mod greşit a reţinut instanţa de fond că ar exista un refuz nejustificat de rezolvare a cererilor reclamantei, ministerul răspunzându-i la toate petiţiile sale;

– în mod greşit a soluţionat instanţa de fond excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;

– în mod greşit a reţinut instanţa existenţa unei vătămări şi a dispus radierea acelui imobil de pe lista respectivă.

Recursul este întemeiat.

1. Actelor normative în vigoare la data soluţionării cauzei sunt Ordonanţa de Urgenţă nr.68/1994 privind protejarea patrimoniului cultural naţional, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.41/1995, Ordinul nr.1284 din 12 noiembrie 1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind criteriile unice de clasare a bunurilor culturale care fac parte din patrimoniul cultural naţional, Ordinul nr.2013 din 22 februarie 2000 privind aprobarea criteriilor generale pentru clasarea bunurilor culturale imobile în Lista monumentelor istorice.

Ulterior, reglementările au fost completate şi cu prevederile Legii nr.422/18 iulie 2001 privind protejarea monumentelor istorice, publicate în Monitorul Oficial nr.407 din 24 iulie 2001.

In conformitate cu prevederile legale de mai sus, clasarea sau radierea/ declasarea unui bun ca aparţinând patrimoniului cultural naţional este o prerogativă ce aparţine minstrului culturii şi cultelor şi Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, organism ştiinţific care funcţionează pe lângă Ministerul Culturii şi Cultelor.

După ce imobilul în cauză a fost restituit reclamantei şi aceasta a aflat că imobilul era clasat şi inclus pe Lista monumentelor istorice cu valoare memorială a municipiului Bucureşti, a formulat mai multe cereri prin care a cerut declasarea imobilului la care Ministerul Culturii şi Cultelor a răspuns cu adresele din 18 decembrie 1998, 2 decembrie 1998 şi 11 august 1999 în sensul că cererile sale au fost respinse şi că nu se acceptă declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice Bucureşti (filele 18-19, 15 din dosarul nr.577/2000).

Astfel fiind, în mod greşit a reţinut instanţa că ar fi existat un refuz nejustificat în sensul art.1 din Legea nr.29/1990 din partea Ministerului Culturii şi Cultelor.

Potrivit prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990 privind contencios administrativ, orice persoană dacă se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de lege prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti.

Dar, în cauză, ministerul pârât a rezolvat cererile reclamantei, în sensul că a respins solicitarea de radiere / declasare a imobilului din lista respectivă.

Or, actul prin care o autoritate administrativă a rezolvat negativ o cerere nu poate fi asimilat cu un refuz nejustificat, din partea acestei autorităţi, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, în sensul prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990.

Deci, în mod nelegal, prin interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art.1 alin.1 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond a constatat existenţa unui refuz nejustificat din partea Ministerului Culturii şi Cultelor de rezolvare a cererilor prin care reclamanta solicitase radierea / declasarea imobilului din Lista monumentelor istorice a municipiului Bucureşti, din moment ce această autoritate publică, luând act de avizul negativ, a respins cererea respectivă.

Reclamanta putea, potrivit prevederilor Legii nr.29/1990, să constate legalitatea acestui act administrativ prin care i s-a respins cererea de radiere /declasare a imobilului, dar nu a făcut-o, înţelegând să-şi fundamenteze acţiunea pe dispoziţiile legale privitoare la refuzul nejustificat al autorităţii, pe care l-a invocat expres şi l-a susţinut în mod consecvent.

2. Totodată, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că, în cauză, ar fi fost dovedită existenţa unei vătămări a dreptului de proprietate al reclamantei asuptra imobilului în litigiu.

Potrivit prevederilor art.480 din Codul de procedură civilă, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.

Prin reglementările instituite de O.G.nr.68/1994 şi respectiv, Legea nr.422/2001 au fost prevăzute unele măsuri care au drept scop protejarea patrimoniului cultural, în general şi a monumentelor istorice, în special, aceste dispoziţii fiind unele dintre cele la care face referire art.480 din Codul civil şi care constituie limite de exercitare a dreptului de proprietate.

In concluzie, în nici un caz nu se poate reţine că limitele legale de exercitare a dreptului de proprietate ar constitui o vătămare a acestui drept în sensul prevederilor art.1 din Legea nr.29/1990 aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

3. Constatând că imobilul respectiv nu este o casă memorială şi dispunând radierea acestuia din Lista monumentelor istorice cu valore memorială, instanţa de fond s-a substituit autorităţilor administrative, acordând chiar şi cea ce nu i s-a cerut.

Astfel, potrivit prevederilor legale în materie, arătate mai sus, Ministerul Culturii şi Cultelor şi Comisia Naţională a Monumentelor Istorice sunt autorităţile la care au competenţa legală de a dispune clasarea sau radierea/declasarea unui bun ca aparţinând sau nu patrimoniului cultural naţional.

Potrivit prin art.11 din Legea nr.29/1990, instanţa putea, în cauză, admiţând acţiunea să oblige pe autoritatea administrativă să emită actul administrativ de radiere/declasare a imobilului respectiv.

De fapt, prin acţiunea formulată, reclamanta nu ceruse radierea imobilului din lista respectivă, ci obligarea autorităţii pârâte să procedeze la această operaţiune.

In concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, motivele de recurs fiind întemeiate, recursul a fost admis, hotărârea atacată a fost casată, iar acţiunea respinsă ca neîntemeiată.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia publică în temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind Statutul BNR, salariaţii băncii sunt angajaţi în baza unui contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea Statutului Băncii Naţionale a României s-a avut în vedere independenţa instituţională şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că Banca Naţională a României nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu încetarea contractului individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cauza trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1 Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Taxă vamală. T.V.A. Garanţie. Restituire

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC ”N.R.” SRL, la data de 18 iunie 2001 a solicitat obligarea autorităţilor vamale să soluţioneze reclamaţia cu privire la restituirea garanţiei pentru plata taxelor vamale şi TVA şi să restituie suma de 1.990.396.936 lei ce reprezintă garanţia pentru plata taxelor vamale şi TVA, ce a fost achitată cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

In motivarea acţiunii, reclamanta a menţionat că la 18 ianuarie 2001 a derulat prin Biroul Vamal Târguri şi Expoziţii o operaţiune de import Cafea solubilă „Classic”, iar pârâta a calculat, cu titlu de garanţii pentru plata taxelor vamale şi TVA, suma sus-menţionată, reprezentând taxă vamală, calculată la diferenţa dintre valoarea de tranzacţie şi valoarea de comparaţie şi comisionul vamal şi TVA; că suma a şi fost achitată cu OP nr.215 din 18 ianuarie 2001.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa nr.80 din 31 ianuarie 2002, a admis în parte acţiunea, în sensul că a constatat refuzul nejustificat al Direcţiei generale a vămilor de a soluţiona cererea reclamantei privind restituirea garanţiei vamale, conform art.1 din Legea nr.29/1990 şi a obligat pârâta să emită un act administrativ numai în acest sens în baza art.11 alin.1 din Legea nr.29/1990 şi art.77(5) din Legea nr.141/1997. A fost respinsă cererea privind restituirea sumei reţinute cu titlu de garanţie pentru plata taxelor vamale şi TVA ca prematur formulată.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a răspuns reclamaţiei făcute de reclamantă care este vătămată în drepturile sale prin acest refuz nejustificat, dar că cererea de restituire este prematur formulată atât timp cât pârâta nu a emis o decizie motivată în soluţionarea reclamaţiei.

Impotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta, în legătură cu care se reţin următoarele:

Urmare operaţiunii de import cafea la data de 18 ianuarie 2001, şi conform declaraţiei de valoare în vamă depusă de reclamantă, Direcţia generală a vămilor şi Biroul vamal Tîrguri şi Expoziţii, i-a stabilit reclamantei cu titlu de garanţie vamală şi TVA o obligaţie în valoare de 1.990.396.936 lei, pe care reclamanta-recurentă a achitat-o cu O.P.215 din 18 ianuarie 2001.

Pentru determinarea definitivă a valorii în vamă, reclamanta a depus actele necesare, dar pârâta nu a dat curs obligaţiei legale de a determina definitiv valoarea în vamă pentru operaţiunea de import cafea din 18 ianuarie 2001 pe baza valorii de tranzacţionare, sau pe altă bază, şi, apoi, urmare deciziei luate, să restituie sau nu garanţia reţinută.

Curtea Europeană a Dreptului Omului a impus o serie de norme şi în ce priveşte natura fazei prealabile a contenciosului şi anume în procedurile administrative prealabile a fost prevăzută obligaţia autorităţilor administrative de a motiva răspunsurile la recursul graţios. Aceste norme se regăsesc în legislaţia naţională, (art.7 din OG nr.13/2000 şi Legea nr.29/1990).

Instanţa de fond avea obligaţia să stăruie prin toate mijloacele, pentru aflarea adevărului şi în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

In acest sens, trebuie să dispună măsurile necesare ca să i se comunice aceste răspunsuri motivate pentru a putea soluţiona acţiunea, şi nu să respingă ca prematur formulatiă cererea de restituire.

Cum instanţa de fond a respins greşit ca prematură cererea de restituire a garanţiei, fără a depune diligenţele cerute de art.129(5) Cod procedură civilă, s-a admis recursul şi s-a casat hotărârea atacată, şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se pronunţa asupra cererii privind restituirea, sau nu, a garanţiei reclamate.

Act al Consiliului Concurenţei de stabilire a taxei de autorizare a concentrării economice

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta S.C.„E.B.V.” a chemat în judecată Consiliul Concurenţei, solicitând anularea deciziei nr.146 din 24 aprilie 2002 prin care s-a dispus recalcularea taxei de autorizare a concentrării economice de la 175.291.783 lei la 345.659.222 lei, diferenţa nefiind datorată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, iniţial, prin decizia nr.90 din 22 martie 2002 taxa de autorizare a fost stabilită la suma de 175.291.783 lei, în funcţie de cifra de afaceri realizată de „I.R.I.C.” S.A., societate controlată ca urmare a concentrării economice.

Ulterior, cuantumul taxei a fost recalculat, prin nerespectarea criteriilor legale aplicabile cu privire la calculul cifrei de afaceri prevăzute de Legea nr.21/1996 şi de Instrucţiunile emise de Consiliul Concurenţei.

Astfel, a menţionat reclamanta, pârâta trebuia să aprecieze asupra oportunităţii recalculării taxei numai în considerarea primelor brute încasate şi nu a cifrei de afaceri contabile.

Prin sentinţa civilă nr.712 din 27 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că din bilanţul contabil pe anul 2001 a rezultat valoarea cifrei de afaceri de cca. 349 miliarde lei, ceea ce a impus recalcularea taxei de autorizare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta susţinând că greşit instanţa nu a ţinut cont de actele prezentate pârâtei, conform prevederilor Regulamentului Consiliului Concurenţei, privind autorizarea concentrărilor economice din 14 aprilie 1997.

În nota remisă pârâtei s-a menţionat cifra de afaceri determinată în înţelesul art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 referitor la societăţile de asigurare, iar nu cea prevăzută de art.67 din lege pentru celelalte societăţi comerciale.

Reclamanta a invocat, de asemenea, nelegalitatea calculului taxei de autorizare stabilită de pârâtă prin decizia nr.146/2002. Potrivit normelor legale în vigoare, se poate proceda la recalcularea taxei doar în considerarea primelor brute emise, primite sau de primit, care au fost de 170.778.038.185 lei şi nu în raport de cifra de afaceri contabilă de 348.779.029.069 lei.

Aşadar pârâta nu a avut în vedere singurul criteriu legal pentru calcularea taxei, valoarea primelor brute comunicată de societate preliminar emiterii celor două decizii, valoare sensibil asemănătoare, astfel încât actul administrativ emis sub nr.146 din 24 aprilie 2002 este netemeinic şi nelegal.

Recursul este nefondat.

Prin decizia nr.90 din 22 martie 2002, pârâtul, autorizând concentrarea economică, a stabilit o taxă de autorizare de 175.291.783 lei, rezervându-şi dreptul de a o recalcula, după depunerea situaţiei financiare simplificate a societăţii, la 31 decembrie 2001.

Ulterior, prin decizia nr.146 din 24 aprilie 2002, Consiliul Concurenţei, având în vedere cifra de afaceri realizată la 31 decembrie 2001 de „I.RI.C.”SA, de 345.659.222.000 lei, a recalculat taxa de autorizare la 345.659.222 lei.

Pârâtul a determinat cifra de afaceri prin scăderea din totalul primelor brute emise, primite sau de primit, a sumelor virate la fondul de protejare a asiguraţilor.

Instanţa de fond a reţinut în mod justificat că pârâtul a procedat corect, calculând cifra de afaceri conform art.68 lit.b din Legea nr.21/1996 şi a pct.5.3 din Instrucţiunile Consiliului Concurenţei.

Astfel, pentru societăţile de asigurare, cifra de afaceri este suma primelor brute emise, care vor include toate sumele primite sau de primit conform contractelor de asigurări încheiate de societăţi sau în contul lor, inclusiv primele cedate reasigurătorilor, din care se scad obligaţiile privind fondul de protejare a asiguraţilor. În acest sens, termenul de prime se referă nu numai la noile contracte de asigurare, ci şi la primele aferente contractelor încheiate în anii anteriori, care rămân valabile.

Susţinerea recurentei în sensul că nu au fost respectate prevederile art.68 lit.b din Legea concurenţei şi instrucţiunile privind calculul cifrei de afaceri în cazurile de comportament anticoncurenţial nu poate fi primită, pârâtul emiţând decizia nr.146/2002 cu respectarea dispoziţiilor invocate.

Nici critica privind nelegalitatea calculului taxei de autorizare nu este întemeiată, pârâtul aplicând textele legale în materie prin includerea şi a valorii primelor cedate reasigurătorilor la stabilirea cifrei de afaceri.

În raport de cele expuse, recursul a fost respins ca nefondat.

T.V.A. Promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare imobiliară

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta Societatea comercială „T.T.” SRL a solicitat anularea procesului-verbal de control nr.752 din 7 noiembrie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin şi a deciziei nr.148 din 7 februarie 2002 emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la suma de 763.482.275 lei, reprezentând TVA colectată.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost nelegal obligată să plătească TVA pentru suma de 4.781.810.039 lei primită cu titlul de garanţie în baza convenţiei de promisiune de vânzare a unui imobil, fără a se avea în vedere că nu este proprietara imobilului şi că, potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, taxa pe valoarea adăugată se datorează pentru transferul proprietăţii imobilelor.

Prin sentinţa civilă nr.124 din 21 mai 2002, Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, a anulat actele atacate, în partea privind obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul statului suma de 763. 482.275, reprezentând TVA. Instanţa a reţinut că, reclamanta nu datorează TVA pentru avansul încasat în baza promisiunii de vânzare a unui imobil, întrucât convenţia încheiată cu societatea N.H. nu reprezintă o vânzare şi nu este un fapt generator al exigibilităţii taxei pe valoarea adăugată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş Severin.

În recursul declarat de Parchetul s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, ale pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000, precum şi convenţia de promisiune de vânzare din care rezultă că suma încasată de intimată reprezintă un avans din preţul vânzării, pentru care avea obligaţia să colecteze taxa pe valoare adăugată calculată de organele de control.

În recursul declarat de pârâţi s-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond nu a avut în vedere că, intimata a încasat un avans care nu se încadrează în excepţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 privind exigibilitatea anticipată a taxei pe valoarea adăugată. Sub acest aspect, recurenţii au arătat că, în cauză, este lipsit de relevanţă faptul că nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare a imobilului, cu atât mai mult cu cât, intimata nu este proprietara imobilului şi perfectarea vânzării reprezintă un eveniment incert.

Analizând, Curtea va admite recursurile pentru următoarele considerente:

Prin contractul preliminar de vânzare-cumpărare imobiliară şi de sublocaţie încheiat la 1 martie 2001, S.C. „T.T.” SRL, în calitate de promitent-vânzător şi firma N.H., în calitate de promitent-cumpărător, au consimţit să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului industrial în suprafaţa de 2.134 mp., şi aflat la acea dată în proprietatea S.C. „Cartex” SA. Preţul vânzării a fost fixat la suma de 330.000.000 LIT, urmând a fi plătit promitentului-vânzător în momentul în care acesta va emite în favoarea promitentului-cumpărător o garanţie bancară aferentă îndeplinirii propriilor obligaţii asumate şi restituirii preţului.

În luna septembrie 2001, societatea intimată a încasat de la firma N.H. suma de 4.781.810.039 lei, reprezentând avans promisiune de vânzare imobil, pentru care nu a achitat la bugetul statului TVA colectată în sumă de 763.482.275 lei.

Deşi a calificat corect convenţia părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat greşit prevederile legale care au constituit temeiul actelor de control şi al obligaţiei intimatei de a plăti TVA colectată, aferentă avansului primit.

În art.12 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi pct.7.9 lit.c din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 se prevede că exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată este anticipată faptului generator atunci când se încasează avansuri, cu excepţia avansurilor acordate pentru plata importurilor şi a datoriei vamale, pentru realizarea producţiei destinate exportului sau pentru efectuarea de plăţi în contul clientului.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa de fond a apreciat eronat ca fiind relevant în cauză faptul că nu s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, fără a avea în vedere că în cazul avansurilor încasate, exigibilitatea TVA este anticipată transferului proprietăţii, ca fapt generator al obligaţiei de plată.

Apărarea intimatei că avansul primit este exceptat de la plata anticipată a TVA aferente, pentru că este destinat efectuării de plăţi în contul clientului, nu poate fi reţinută în condiţiile în care nu a fost dovedită o asemenea convenţie, iar achiziţionarea imobilului şi înstrăinarea lui către promitentul-cumpărător reprezintă obligaţiile pe care intimata şi le-a asumat în nume propriu. Această apărare este infirmată şi de temeiul plăţii afectuate de promitentul-cumpărător, ca reprezentând avans promisiune vânzare imobil, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la pct.7.9 lit.c/3 pentru exceptarea sumei respective de la plata anticipată a TVA.

De asemenea, este nefondată apărarea intimatei că suma primită de la promitentul-cumpărător reprezintă o garanţie şi nu un avans din preţul stabilit.

Din clauzele contractului încheiat la 1 martie 2001 rezultă dimpotrivă, că pentru garantarea executării obligaţiei asumate, şi anume aceea de a transmite proprietatea imobilului, intimata este cea care s-a obligat să constituie o garanţie în favoarea promitentului-cumpărător, ca o condiţie pentru achitarea preţului. În consecinţă, suma primită de intimată nu a reprezentat un preţ al promisiunii de vânzare la care s-a obligat şi nici o garanţie pentru executarea de către promitentul-cumpărător a propriilor obligaţii.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a admis recursurile, a casat hotărârea atacată şi a respins acţiunea.

Act al organelor vamale prin care s-au stabilit obligaţii fiscale. Suspendarea executării. Condiţii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC „C.A.P.” SRL a chemat în judecată Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara şi Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru a se dispune suspendarea executării procesului verbal din 21 mai 2002 şi a deciziei nr.373/2002 privind obligarea sa la plata sumei de 3.317.303.515 lei plus majorări până la soluţionarea acţiunii având ca obiect anularea deciziei nr.373/2002 şi a procesului verbal din 21 mai 2002.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.9 din Legea nr.29/1990.

Curtea de Apel Timişoara, prin încheierea dată în Camera de Consiliu la 26 iulie 2002, a admis cererea şi a dispus suspendarea executării, până la soluţionarea dosarului nr.4972/2002 al Curţii de Apel Timişoara.

Instanţa de fond a reţinut că în raport de cuantumul obligaţiilor fiscale stabilite de pârâţi în sarcina reclamantei, pentru prevenirea producerii unei pagube iminente se justifică suspendarea executării actelor administrative atacate.

Împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea executării a declarat recurs pârâta Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Timişoara în numele şi pentru Direcţia Generală a Vămilor Bucureşti, susţinând că:

– nejustificat a fost admisă cererea de suspendare nefiind întrunite condiţiile art.9 din Legea nr.29/1990;

– înainte de suspendarea executării instanţa avea obligaţia să pună în vedere reclamantei să depună o cauţiune potrivit dispoziţiilor art.403 Cod procedură civilă.

Analizând recursul, Curtea îl va respinge ca nefondat.

Potrivit dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990: „ În cazurile bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere tribunalului să dispună suspendarea actului administrativ până la soluţionarea acţiunii”.

Rezultă din interpretarea textului legal mai sus invocat, că pentru acordarea suspendării executării trebuie îndeplinite două condiţii în mod cumulativ şi anume existenţa unor cazuri bine justificate şi iminenţa producerii unei pagube.

Reclamanta a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii. Astfel, pe rolul Curţii de Apel Timişoara se află în curs de soluţionare dosarul nr.4972/2002 având ca obiect anularea actelor administrative a căror suspendare a executării s-a solicitat, respectiv procesul verbal din 21 mai 2002 şi decizia Ministerului Finanţelor nr.373/2002, ceea ce înseamnă dovada unei cauze bine justificate; iar cuantumul obligaţiilor fiscale, stabilite în sarcina intimatei, de 3.317.303.515 lei, plus majorările aferente, presupune o pagubă iminentă, pentru prevenirea căreia în mod corect instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art.9 din Legea nr.29/1990.

Cât priveşte cauţiunea prevăzută de art.403 alin.1 Cod procedură civilă urmează a se constata că dispoziţiile procedurale invocate de recurentă nu sunt aplicabile în speţă, Legea nr.29/1990 fiind o lege specială, suspendarea executării fiind solicitată în baza dispoziţiilor art.9 din această lege.

În consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Taxă vamală. Scutire prevăzută de art.12 din Legea nr.35/1991 privind regimul investitorilor străini

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC ”P.P.” SRL a chemat în judecată Ministerul Finanţelor, Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană şi Vama Oradea solicitând anularea deciziei 1166/30.07.2001 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Ministerului Finanţelor precum şi a procesului verbal de control 1341/28.06.2001 încheiat de Brigada de Supraveghere şi Control Vamal Oradea.

In motivarea cererii sale, reclamanta a susţinut că a importat în regim de scutire de taxe vamale 11 utilaje de prelucrare a lemnului şi un autoturism Peugeot 406, reprezentând aport în natură la capitalul social adus de asociatul investitor străin şi pentru care acesta a primit 10619 părţi sociale. Ulterior el a cesionat aceste părţi – operaţiune care în mod greşit a fost considerată de către organele de control drept o înstrăinare a bunurilor aduse ca aport în natură.

Prin sentinţa civilă nr.254/8 octombrie 2001, Curtea de Apel Oradea a respins acţiunea reţinând că prin cedarea părţilor sociale investitorul străin s-a retras din societate şi ca atare acesta nu mai îndeplinea condiţiile pentru care a beneficiat de facilităţile prevăzute de art.12 Legea nr.35/1991.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.12 Legea nr.57/1993 pentru modificarea şi completarea Legii nr.35/1991 privind regimul investitorilor străini „maşinile, utilajele, instalaţiile, echipamentele, mijloacele de transport şi orice alt bun din import necesar investiţiei constituite ca aport în natură al investiţiei străine, la capitalul social, ori la majorarea acestuia, sunt exceptate de la plata taxelor vamale”.

In concordanţă cu aceste prevederi, în 1996, reclamanta a importat în regim de scutire taxe vamale 11 maşini de prelucrare a lemnului şi un autoturism, constituite ca aport în natură la capitalul social şi pentru care asociatul investitor străin a primit 10619 părţi sociale.

In 1999, prin act adiţional s-a consemnat cesionarea de către asociatul investitor străin a părţilor sale sociale.

In urma controlului inteprins de Brigada de Supraveghere şi Control Vamal Oradea, prin procesul verbal 1341/28.06.2000, s-a reţinut că prin această operaţiune, investitorul străin a înstrăinat aportul în natură– situaţie în care datorează taxele vamale,TVA-ul, comisionul de care a fost scutit, precum şi majorările de întârziere aferente-în conformitate cu dispoziţiile art.144 lit.b Legea nr.141/1997.

Măsura astfel dispusă este nelegală şi reprezintă în fapt consecinţa greşitei interpretări a dispoziţiilor legale.

Astfel, art.144 alin.1 Legea nr.141/1997, se referea la datoria vamală ce se naşte din „neîndeplinirea uneia din condiţiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost plasate bunurile”.

Este evident că se au în vedere condiţiile ce trebuiesc îndeplinite la momentul importului.

Or, în 1996 documentele vamale întocmite cu prilejul importului celor 11 maşini pentru prelucrarea lemnului atestă – constituirea acestora ca aport în natură la capitalul social al reclamantei – situaţie în care legal şi temeinic li s-a acordat scutirea de taxe vamale.

Bunurile importate au devenit proprietatea societăţii comerciale, persoană juridică, – distinctă de persoana fizică a investitorului asociat, – intrând în patrimoniul acesteia şi servind scopului pentru care au fost aduse.

Părţile sociale constituite în favoarea asociatului nu îi conferă acestuia un drept de proprietate asupra bunurilor respective şi ca atare nici cesionarea lor nu poate fi interpretată ca o transmitere a proprietăţii acestor bunuri.

Fără a sesiza diferenţierea existentă între regimul părţilor sociale şi cel al aportului în natură la capitalul socialdevenit proprietatea societăţii şi în condiiile în care legiuitorul nu a înţeles să sancţioneze expres cu retragerea exceptării de la plata taxelor vamale cesionarea ulterioară a părţilor sociale, atât organele de control vamal cât şi instanţa de fond, au dispus şi respectiv menţinut ‚în mod greşit măsura obligării reclamantei la plata taxelor vamale, comision accize, TVA, şi majorări de întârziere pentru importul efectuat în 1996 de utilaje, constituite ca aport în natură la capitalul social.

Pentru aceste motive, s-a admis recursul declarat de reclamantă, s-a cast sentinţa atacată şi pe fond s-a admis acţiunea.

Impozit pe profit. Limita deductibilităţii provizioanelor, conform H.G. nr.335/1995

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC „Banca Comercială Albina” prin lichidator a solicitat anularea deciziei nr.813 din 30 mai 2001 emisă de Ministerul Finanţelor şi exonerarea de plata sumei de 4.229.110.450 lei reprezentând impozit pe profit, TVA aferentă unor activităţi nebancare cu majorările de întârziere aferente, precum şi anularea procesului verbal de control din 3 iunie 2001 întocmit de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Bucureşti şi exonerarea de plată a sumelor de: 5.128.826.048 lei, 53.560,35 D.U., 2.274.214,10 franci belgieni şi 8.630,82 USD.

Prin sentinţa civilă nr.1562 din 20 noiembrie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea. S-a reţinut că: reclamanta a încălcat constant dispoziţiile legale specifice bancare, constituind provizioane specifice de risc şi incluzându-le pe cheltuieli deductibile din profitul impozabil; prin recalcularea impozitului pe profit, ca urmare a provizioanelor nedeductibile a rezultat că pe 1998, ar fi virat în plus numai 1.516.602.647 şi nu 4.000.000.000 lei cât a solicitat; că datorează TVA în condiţiile în care nu a produs dovezi care să confirme că prestările de serviciu nu au constat în evaluări de patrimoniu şi în fine că majorările de întârziere sunt datorate integral.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, SC „Banca Comercială Albina” SA prin lichidator.

Un prim motiv de casare a vizat greşita respingere a capătului de cerere referitor la anularea obligaţiei de plată a impozitului pe profit şi a deductibilităţii fiscale a provizioanelor specifice de risc. În acest sens, recurenta a susţinut că în mod greşit s-a apreciat că şi-a constituit provizioane peste limita legală în condiţiile în care din raportul de audit a reieşit că trebuia să-şi constituie provizioane la un nivel superior celor deja constituite.

Un al doilea motiv de casare a avut în vedere greşita obligare a băncii la plata TVA pentru activităţi nebancare (evaluare de patrimoniu). Recurenta a apreciat că în mod greşit nu s-a considerat că verificarea garanţiilor este în fapt o componentă a activităţii de creditare – care în final este scutită de TVA. Tot greşit, consideră recurenta, s-a apreciat că activitatea realizată de bancă este o activitate de prestări servicii – de evaluare de patrimoniu.

Printr-un alt motiv de casare, recurenta a criticat soluţia Curţii de Apel Bucureşti şi pentru menţinerea obligaţiei de plată a majorărilor de întârziere deşi după data deschiderii producerii falimentului la creanţele existente nu se mai pot adăuga datorii sau alte cheltuieli.

În fine, o ultimă critică a vizat modul de soluţionare a capătului de cerere referitor la restituirea impozitului pe profit virat în plus în 1998 în sumă de 1.200.204.719 lei în loc de 4.000.394.881 lei cât s-a solicitat.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în raport de criticile formulate, urmează a se reţine că acestea sunt justificate.

Recursul este fondat, în sensul ce se va expune:

Din actul de control rezultă că în perioada 30 iunie 1997 – 31 mai 1999, Banca Comercială Albina a constituit provizioane specifice de risc şi le-a inclus pe cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil fără a respecta Normele Băncii Naţionale a României nr.3/1994 şi H.G. nr.335/1995 privind regimul constituirii, utilizării şi deductibilităţii fiscale a provizioanelor agenţilor economici şi societăţilor bancare.

Concret, s-a imputat reclamantei că: nu a luat în calcul garanţiile materiale aferente unor credite acordate; a constituit provizioane pentru credite acordate pe baza unor contracte de credit, nesemnate de beneficiar sau pentru credite la care nu au fost respectate normele interne de creditare; a constituit provizioane fără a lua în calcul garanţiile totale, sau pentru credite la care nu au fost semnate contractele de credit.

Potrivit dispoziţiilor art.2 din H.G. nr.335/1995 „societăţile bancare pot constitui provizioane specifice de risc potrivit Normelor B.N.R. – pentru constituirea acestora, soldul creditelor acordate fiecărui debitor al societăţii bancare se diminuează cu valoarea garanţiilor, ipotecilor şi a depozitelor băneşti gajate”.

Art.5 din Normele B.N.R. nr.3/1994 – prevăd expres că la determinarea provizioanelor expunerea debitorului poate fi micşorată numai cu valoarea angajamentelor apărute din: garanţii, depozite gajate, colaterale acceptate de conducerea băncii”.

Conform art.5 din H.G. nr.335/1995, nu vor beneficia de deductibilitate fiscală provizioanele constituite peste limitele prevăzute de art.1 şi 2, precum şi cele constituite în alte moduri decât cele prevăzute în prezenta hotărâre”.

Reclamanta recurentă a susţinut constant că a respectat dispoziţiile legale menţionate, precizând, în acelaşi timp, că nivelul provizioanelor de risc s-a situat sub cel necesar constatat de raportul de audit.

Or, problema ce se impune a fi rezolvată priveşte nu nivelul constituirii provizioanelor de risc ci acela al deductibilităţiilor, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, neputând fi deduse decât acele provizioane constituite în limita legală.

Pentru verificarea acestui aspect, se impunea efectuarea unei lucrări tehnice bancare care să stabilească în ce măsură provizioanele deduse din profitul impozabil au depăşit limitele prevăzute de art.1 şi 2 din H.G. nr.335/1995 – şi în raport de aceasta care este impozitul pe profit datorat.

Lucrarea de specialitate este necesară şi pentru explicarea aspectelor legate de conţinutul activităţii de creditare, în ce măsură activitatea de verificare a garanţiilor prezentate de clienţi poate fi asimilată acesteia şi dacă prin aceasta se realizează în fapt o evaluare a garanţiilor.

În ce priveşte majorările de întârziere, cum soluţionarea lor este strâns legată de modul de rezolvare al celorlalte motive de casare, asupra lor instanţa urmează a se pronunţa în raport de aceste constatări.

Astfel fiind, s-a admis recursul, s-a casat sentinţa atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Act al Băncii Naţionale a României de refuzare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii în valută

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta SC ”G.A.M.” SA a chemat în judecată Banca Naţională a României solicitând anularea hotărârilor acesteia prin care i-a respins solicitarea de autorizare a efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia printr-un fond deschis de investiţii.

In motivarea cererii, reclamanta a învederat că, în calitate de societate de administrare a fondului deschis de investiţii Fondul Valutar Gelsor, a fost vătămată în drepturi prin adresele nr.VI/3/3013 din 20.01.2000 şi respectiv nr.387/83 M din 17.03.2000.

Prin sentinţa civilă nr.1265 din 3.10.2001, Curtea de Apel Bucureşti Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada unui drept al său, vătămat prin actele administrative atacate.

Impotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta SC ”G.A.M.” SA.

Recursul este nefondat.

Curtea reţine că instanţa de fond a respins în mod justificat excepţia nulităţii actelor administrative deduse judecăţii, invocată pentru neîndeplinirea condiţiei de a fi emise în formă scrisă.

Atât decizia conducerii executive a Băncii Naţionale a României la care s-a făcut referire în adresa nr.VI/3/3013/20.01.2000, cât şi încheierea nr.5 din 15.03.2000 a Consiliului de Administraţie al BNR comunicată cu adresa nr.387/BM/17.03.2000 au caracteristicile unor acte administrative valabile, scopul emiterii lor fiind acela de a produce prin ele însele efecte juridice specifice dreptului administrativ.

Din actele dosarului rezultă că solicitarea recurentei privind autorizarea efectuării de operaţiuni valutare cu populaţia, printr-un fond deschis de investiţii în valută a fost analizată de Direcţia Politici Financiar – Bancare a BNR, care a întocmit nota nr.VI/3/3013/12.01.2000 cu propunerea respingerii cererii, aprobată la 19.01.2000 de Guvernatorul BNR. Ulterior, aceleaşi propuneri au fost aprobate de Consiliul de Administraţie al BNR care a decis, prin încheierea nr.5/15.03.2000, respingerea solicitării, cu motivarea că operaţiunile în valută decurgând din constituirea în valută a resurselor fondului precum şi din investiţiile acestuia sunt interzise de O.G.nr.24/1993.

In consecinţă, prima critică privind nulitatea formală a actelor administrative contestate este nefondată.

Pe fondul cauzei, Curtea reţine că instanţa de fond, respingând acţiunea, a făcut o corectă aplicare a legii.

Potrivit statului său, aprobat prin Legea nr.101/1998, Banca Naţională a României stabileşte şi urmăreşte aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării, autorizează şi supraveghează persoanele fizice şi juridice care au obţinut autorizaţia de a efectua tranzacţii valutare, elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare.

Instanţa a interpretat corect prevederile art.18 alin.1 şi 2 din Regulamentul nr.3/1997, potrivit cărora operaţiunile între rezidenţi pe teritoriul României se realizează numai în moneda naţională a ţării, leul, prin excepţie având dreptul de a efectua operaţiuni valutare persoanele care beneficiază de prevederi legale exprese.

Dispensa acordată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, prin decizia nr.70/1999, nu poate fi considerată „o prevedere legală expresă” fiind chiar contrară legii, respectiv art.26 din O.G.nr.24/1993 care instituie interdicţia pentru fondurile dechise de investiţii de a deţine resurse în devize în scop de investiţii.

De altfel, legiuitorul nu a conferit nici unei autorităţi, inclusiv Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare competenţa de a excepta anumite fonduri de la această interdicţie, aprecierea oportunităţii şi necesităţii desfăşurării de operaţiunii valutare aparţinând exclusiv Băncii Naţionale a României.

In dispoziţiile Legii nr.52/1994 nu este prevăzută posibilitatea acordării unei dispense în orice condiţii, fără nici o limită şi nici că aceste dispense ar avea semnificaţia unor acte administrative individuale de exceptare de la prevederile imperative ale legii, în speţă, de la inderdicţia reglementată prin O.G.nr.24/1993.

De altfel, instanţa de fond a avut în mod justificat în vedere şi faptul că însăşi CNVM şi-a revocat propria decizie nr.70/19.01.2000 prin decizia nr.200/2.02.2001, acţiunea prin care a fost atacată în contencios această ultimă hotărâre fiind respinsă prin sentinţa civilă nr.719/29.05.2001 a Curţii de Apel Bucureşti, cu motivarea că menţinerea deciziei nr.70/2000 prin care s-a acordat exceptarea ar însemna încălcarea atât a dispoziţiilor Legii nr.101/1998, cât şi ale O.G.nr.24/1993 şi ale normelor emise de CNVM.

Este nefondată, de asemenea, şi critica privind nerespectarea de către pârâtă a Regulamentului nr.3/1997, în sensul că nu s-ar încadra în categoria operaţiunilor valutare supuse autorizării BNR deţinerea de valută şi emiterea de titluri de participare denominate în valută.

Prevederile art.26 alin.2 din O.G.nr.24/1993 privind interdicţia deţinerii de devize în scop de investiţii se referă implicit la încasarea de valută prin emiterea titlurilor de participare la fond în valută. Astfel, deţinerea de valută presupune o prealabilă încasare a acesteia, iar emiterea titlurilor de participare de către un fond de investiţii şi constituirea resurselor fondului implică vânzarea acestora către investitori, cu încasarea corespunzătoare a preţului, constituind operaţiuni valutare supuse interdicţiei prevăzute de O.G.nr.24/1993.

Având în vedere cele expuse mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.

Impozit pe profit. Cazul penalităţilor neîncasate

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

S.C. ”R.” SA a solicitat anularea deciziei nr.1554/5 octombrie 2001 a Ministerului Finanţelor Publice, prin care a fost respinsă contestaţia privind suma de 803.147.421 lei, reprezentând impozit pe profit.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, întrucât facturile de penalităţi nu erau încasate, acestea nu puteau fi considerate venit, potrivit H.G.nr.974/1994 şi H.G.nr.402/2000; că, potrivit Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991, la “veniturile excepţionale” se înregistrează penalităţile încasate, momentul încasării fiind cel ce constituie stabilirea venitului şi a impozitului aferent; emiterea facturilor în fapt, nu consitituie momentul de stabilire a impozitului pe profit, întrucât nu este venit până la data încasării.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.862 din 30 septembrie 2002, a admis acţiunea reclamantei şi, pe cale de consecinţă, a anulat decizia nr.1554/5 octombrie 2001, precum şi procesul verbal încheiat de Administraţia Financiară Sector 1, cu nr.341095/26 octombrie 1998, în privinţa obligării la plata sumei de 799.685.280 lei impozit pe profit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut pe baza înscrisurilor de la dosar şi a raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că, potrivit Legii nr.82/1991 şi a regulamentului de aplicare a legii stabilit prin H.G.nr.704/1993, “penalităţile sunt “creanţe incerte”, care se înregistrează în contabilitate în partidă simplă, în contul nr.8035 al penalităţilor neîncasate din Planul de Conturi-Debitori de amenzi şi penalităţi pretinse”; că, autorităţile de control, au încadrat greşit penalităţile neîncasate în categoria veniturilor excepţionale, unde se înregistrează numai penalităţile care au fost încasate, astfel că reclamanta nu datorează suma de 799.685.280 lei, cu titlu de impozit pe profit.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 1 Bucureşti, susţinând, în esenţă, că a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât a încadrat penalităţile neîncasate de către reclamantă în categoria celor prevăzute în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor pretinse de la debitori, nu în categoria veniturilor excepţionale, cum corect au procedat organele de control financiar.

Recursurile sunt fondate.

Din actele dosarului, necontestate, rezultă că, în perioada 1996 – 1998, reclamanta a emis către clienţii săi facturi de penalizări ca urmare a nerespectării prevederilor contractuale, pe care nu le-a înregistrat în evidenţa sa contabilă ca venituri excepţionale, ci în contul nr.8035 destinat amenzilor şi penalităţilor pretinse de la debitori, motivând că acestea nu au fost încasate şi, deci, nu datorează impozit pe profit pentru ele, potrivit pct. 100 lit.c din Regulamentul de aplicarea Legii nr.82/1991.

Or, potrivit Cap.II, art.5 alin.4 din O.G. nr.70/1994, contribuabilii trebuie să înregistreze în evidenţa contabilă, ca venituri, contravaloarea bunurilor mobile livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate şi câştigurilor, indiferent de sursă, din orice operaţii care duc la creşterea valorii activului, precum şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri, în scopul reflectării corecte a impozitului pe profit.

Potrivit art.5 din H.G.nr.974/1994 pentru aprobarea instrucţiunilor privind metodologia de calcul şi formularistica corespunzătoare referitoare la impozitul pe profit, “la determinarea profitului impozabil al unui an fiscal, contribuabilii vor lua în calcul totalitatea veniturilor încasate sau de încasat, indiferent de natura lor”; în venituri se include şi veniturile excepţionale, obţinute din operaţiuni de gestiune ( din despăgubiri şi penalităţi).

În aceeaşi ordine, sunt de observat şi dispoziţiile H.G.nr.704/1993 pentru aprobarea regulamentului de aplicare a legii nr.82/1991, care stipulează că, pentru a da o imagine fidelă situaţiei financiare trebuie respectate regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, inclusiv principiul indepedenţei exerciţiului, care presupune delimitarea în timp a veniturilor şi cheltuielilor aferente activităţii unităţii patrimoniale, pe măsura angajării acestora şi trecerii lor la rezultatul exerciţiului.

Aşadar, potrivit acestor acte normative, penalităţile neîncasate, pentru care s-au emis facturi, constituie un venit care trebuia înregistrat şi impozitat, deoarece, prin emiterea facturilor, societatea a iniţiat o operaţiune economică şi financiară, pe care trebuia să o reflecte în evidenţa contabilă ca venit şi, pe cale de consecinţă, să stabilească şi să achite obligaţiile fiscale; obligaţia rezidă şi în faptul că la clienţi facturile emise se înregistrează în mod corespunzător pe cheltuieli deductibile, prin care se diminuează masa impozabilă.

Faţă de cele menţionate, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică, iar recursurile fondate, astfel că au fost admise, s-a casat sentinţa şi, pe fond, s-a respins acţiunea.

T.V.A. Export. Condiţiile cotei 0 a taxei

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Societatea Comercială “P. N.” SRL în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Arad, a solicitat anularea deciziei nr.390/4 iulie 2002 emisă de primul pârât şi a procesului verbal din 20 mai 2002 încheiat de cea de a doua pârâtă şi exonerarea de plata sumelor de 92.633.536 lei taxă pe valoarea adăugată, 7.251.986.050 lei taxă pe valoare adăugată şi 3.539.244.202 lei majorări de întârziere aferente.

Reclamanta a arătat că, întrucât nu a fost încasată contravaloarea exportului de animale vii în valoare de 38.904 DM efectuat în Grecia, organele de control au reţinut că a încălcat dispoziţiile art.IV punctul 3 din Ordonanţa Guvernului nr.18/1994 şi a fost sancţionată contravenţional conform art.IV pct.7 cu amendă în sumă de 601.981.224 lei, echivalentul exportului. Corespunzător acestui export, pentru neîncasarea la termen a sumei de 38.004 DM pentru care societatea a aplicat cota zero TVA, organele de control au considerat că trebuie să plătească suma de 92.633.536 lei cu titlu de TVA suplimentar.

Consideră impunerea nelegală întrucât nu s-a ţinut seama de faptul că valoarea exportului nu s-a încasat din cauză că beneficiarul nu a plătit-o, astfel că ea se află în litigiu, pentru care s-a început procedura judiciară în Grecia.

Referitor la stabilirea cotei de 19% de TVA pentru exporturile a căror contravaloare s-a încasat, conform opiniei organelor de control, contrar dispoziţiilor art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu prevederile punctului 9.2 alineatul 2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 şi pentru care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 7.251.986.050 lei cu titlu de TVA suplimentar, consideră că sunt întrunite condiţiile legale pentru cota zero la TVA.

Curtea de Apel Timişoara- Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.336 din 15 octombrie 2002, a admis în parte acţiunea şi a anulat actele contestate în parte în ceea ce priveşte obligaţia reclamantei de a plăti la bugetul de stat 92.633.536 lei TVA suplimentar, 1.744.883.052 lei TVA suplimentar şi 324.856.368 lei.

Instanţa a reţinut că pentru exportul efectuat în baza declaraţiei vamale întocmită în 11 ianuarie 2001, sunt aplicabile prevederile art.17 lit.B punctul a- întrucât textul nu condiţionează aplicarea cotei zero de TVA de încasarea efectivă a contravalorii exportului, fiind prevăzută doar condiţia ca încasarea valutei să se facă în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României.

Prin urmare, nu sunt incidente nici dispoziţiile cuprinse la punctul 9.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 câtă vreme contravaloarea acelui export nu a fost încasată.

Pentru celelalte exporturi s-a constatat că reclamanta nu a făcut dovada încasării valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, astfel nu poate beneficia de cota zero TVA.

Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, părţile au declarat recurs.

Societatea comercială reclamantă, susţine că se impunea admiterea acţiunii în totalitate, anularea actelor şi exonerarea de plata sumelor, întrucât îndeplineşte condiţiile legale pentru aplicarea cotei zero TVA.

Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice arată că actele contestate sunt legale, astfel că se impune admiterea recursului, casarea sentinţei şi în fond respingerea acţiunii, întrucât instanţa nu a ţinut cont de prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea legislaţiei referitoare la TVA şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 şi a Hotărârii de Guvern nr.401/2000.

Recursul declarat de societate este nefondat iar recursul pârâţilor este fondat.

În urma unui control efectuat la reclamantă de organele de control ale Direcţiei Controlului Fiscal Arad, ce a vizat perioada ianuarie 2000- noiembrie 2001, s-au constatat că aceasta până la data verificării, 20 mai 2002, nu a încasat contrvaloarea exportului efectuat în baza declaraţiei vamale de export nr.1488/11 ianuarie 2001, respectiv suma de 38.904 DEM, deşi termenul de încasare era depăşit.

Pentru neîncasarea contravalorii exportului pentru care societatea a aplicat cota zero TVA şi pentru nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, s-a constatat că aceasta a contravenit dispoziţiilor art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 coroborate cu pct.9.3 şi 9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 astfel i s-a aplicat cota de 19% TVA asupra contravalorii în lei a exportului, rezultând TVA suplimentară de 92.633.536 lei.

În urma verificării documentelor care atestă încasarea exporturilor efectuate, s-a reţinut că reclamanta nu a respectat condiţiile de încasare a contravalorii acestora, încasând sumele în valută în numerar, acestea fiind depuse ulterior de către administratorul societăţii şi de către diverse persoane fizice în contul societăţii deschis la Banca Transilvania – Sucursala Arad.

Pentru încălcarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999, art.1 pct.2 de modificare a art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa Guvernului nr.3/1992, republicată, pentru perioada 1 ianuarie 2000 – 14 martie 2000 şi a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000, art.17 lit.B pct.a pentru perioada 15 martie 2000 – 30 noiembrie 2001, s-a aplicat cota de 19% TVA la facturile externe încasate în numerar, rezultând TVA suplimentară în sumă de 7.251.986.000 lei. La debitele stabilite s-au calculat majorări de întârziere de 3.539.244.202 lei.

În procedura prealabilă fiscală soluţia a fost de respingere a contestaţiei iar la instanţă aceea de admitere în parte.

Soluţia organelor de control este corectă, potrivit celor ce se vor arăta.

Conform art.17 lit.B pct.a din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.215/1999 privind modificarea şi completarea unor reglementări referitoare la TVA, cota zero de TVA se aplică pentru “exportul de bunuri, efectuat de agenţii economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României”.

Aceeaşi prevedere a fost menţinută şi prin art.17 lit.B a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA, în vigoare cu începere de la 15 martie 2000.

Normele privind controlul valutar asupra încasărilor din exporturi şi din celelalte operaţiuni cu străinătatea ale Băncii Naţionale a României precizează că “persoanele juridice autorizate să efectueze operaţiuni cu străinătatea sunt obligate să încaseze în termenele prevăzute în dispoziţii legale sumele în valuta convertibilă în lei aferente acestor operaţiuni în conturile lor în bănci”.

Art.16 din Regulamentul valutar nr.3/1997 privind efectuarea operaţiunilor valutare, emis de Banca Naţională a României, prevede că, în cazul livrării mărfurilor la extern, exportatorii au obligaţia de a întocmi declaraţia de încasare valutară, document necesar urmării şi controlului efectiv al încasării valutare şi de a încasa în termen valuta. Încasarea valutei trebuie făcută obligatoriu prin conturi bancare deschise la bănci autoroizate din Banca Naţională a României.

Pct.9.2 alin.2 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 prevede “pentru operaţiunile prevăzute la art.17 lit.B a) din ordonanţa de urgenţă nu beneficiază de cota zero de taxă pe valoarea adăugată contribuabilii care încasează valuta în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale”.

Cum aceste norme explicitează modul de aplicare a prevederilor art.17 lit.B a), nu se poate vorbi că ar adăuga la lege.

Deci, justificat s-a reţinut că societatea nu beneficiază de cota zero TVA pentru exporturile realizate, în condiţiile în care încasarea valutei s-a făcut în numerar de persoane fizice.

Aceeaşi situaţie se aplică şi pentru exportul realizat, în condiţiile în care societatea nu justifică încasarea valutei.

Pct.9.9 din Hotărârea Guvernului nr.401/2000 arată că: “nerespectarea prevederilor pct.9.3-9.8 privind justificarea cotei zero

de TVA şi/sau nerespectarea condiţiei de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României atrag obligaţia plăţii TVA prin aplicarea cotei corespunzătoare livrărilor şi prestărilor la intern şi a majorărilor de întârziere aferente,

calculate de la data documentului care atestă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor”.

Apărarea societăţii în sensul că aflându-se în litigiu cu partenerul extern ar trebui să i se aplice prevederile Ordonanţei Guvernului nr.18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici nu poate fi primită, operabile fiind dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.17/2000 privind TVA.

Debitele fiind legale, societatea urmează a suporta şi plata majorărilor de întârziere.

În consecinţă, recursul declarat de societate fiind neîntemeiat, a fost respins, iar recursul pârâţilor fiind fondat, a fost admis, sentinţa atacată a fost casată şi în fond acţiunea s-a respins.

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească şi să comunice la Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Contestarea unui act administrativ al unei autorităţi a administraţiei centrale, act ce are ca obiect sume sub 5 miliarde de lei. Conflict negativ de competenţă. Efectele casării

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta Societatea comercială „SG” SA Galaţi a solicitat instanţei de contencios administrativ să dispună anularea deciziei nr.2734/ 14.11.1999 a Ministerului Finanţelor Publice, ca nelegală.

Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.120 din 10.05.2000, a admis acţiunea, a anulat decizia citată mai sus şi a exonerat pe reclamantă de plata sumelor din actul administrativ anulat.

Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Finanţelor Publice Galaţi, pentru nemotivarea sentinţei în fapt şi în drept, astfel cum prevăd dispoziţiile art.261 alineatul 5 din C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentinţa nr.120/2000 şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, întrucât suma contestată fiind mai mică de 5 miliarde lei, competenţa aparţine Tribunalului Galaţi, Secţia de contencios administrativ.

Tribunalul Galaţi a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de D.G.F.P. Galaţi şi Ministerul Finanţelor Publice şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, reţinând că cererea reclamantei priveşte acte de competenţa unei autorităţi a administraţiei publice centrale, competentă fiind Curtea de apel, ca instanţă de fond.

Curtea de Apel Galaţi a înaintat dosarul Curţii Supreme de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, pentru rezolvarea conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr.3462/ 14.11.2002 Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ a admis recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, a casat sentinţa nr.120/ 10.05.2000 a Curţii de Apel Galaţi şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, cu motivarea că potrivit O.U.G. nr.13/2001 şi H.G. nr.1296/2001, contestaţiile ce au ca obiect sume al căror cuantum este sub 5 miliarde lei, se soluţionează de organe specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în a căror rază teritorială îşi are sediul reclamanta. Curţile de apel judecă cererile în materie de contencios administrativ privind acte ale autorităţilor şi instituţiilor centrale (art.3 punctul 1 C. proc. civ.).

Aşa fiind, sub aspectul competenţei, instanţa supremă s-a pronunţat conform art.3151 C. proc. civ., astfel că, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deşi cauza a fost trimisă de Curtea Supremă de Justiţie spre rejudecare la Tribunalul Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, aceasta s-a desesizat, creându-se un conflict negativ de competenţă.

În raport de cele menţionate mai sus, s-a stabilit competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Galaţi, Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Competenţă materială. Plângere împotriva deciziei de sancţionare contravenţională emisă de C.N.A.

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, reclamanta Societatea comercială „NTR” SRL Bucureşti a solicitat anularea deciziei nr.61 din 18.03.2003, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a menţinut sancţiunea contravenţională aplicată prin decizia nr.39 din 18.02.2003, dar a redus cuantumul amenzii de la 250.000.000 lei la 150.000.000 lei.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.531 din 16.04.2003, astfel că a fost declinată cauza spre soluţionare în favoarea Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut că fapta contravenţională pentru care a fost sancţionată reclamanta este prevăzută într-un act cu caracter normativ emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului, respectiv în Decizia nr.78/2002, situaţie în care plângerea împotriva actului de constatare şi de sancţionare a contravenţiei se soluţionează de către judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, conform art.31-32 din O.G. nr.2/2001. Instanţa de fond a considerat că dispoziţiile art.93 din Legea nr.504/2002, care prevăd competenţa instanţei de contencios administrativ, nu sunt aplicabile decât în cazul contestării deciziilor luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului sau de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii pentru sancţionarea încălcării prevederilor acestei legi, iar nu în cazul încălcării reglementărilor emise de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta şi pârâtul, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru a fi judecat fondul pricinii.

Recurenta-reclamantă a solicitat casarea hotărârii în baza art.304 pct.9 C. proc. civ., susţinând că O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu se aplică şi contravenţiilor din materia audiovizualului, decât în măsura în care Legea nr.504/2002, ca lege specială, nu cuprinde dispoziţii derogatorii. Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a arătat că Legea nr.504/2002 are dispoziţii speciale în privinţa competenţei materiale a instanţei care soluţionează plângerea împotriva actelor de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor, deoarece prevede expres în art.93 alin.2 că, deciziile de sancţionare luate de Consiliul Naţional al Audiovizualului pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

În recursul declarat de Consiliul Naţional al Audiovizualului s-a invocat, în temeiul art.306 alin.2 C. proc. civ., acelaşi motiv de casare şi s-a precizat că, după pronunţarea hotărârii atacate, Legea nr. 504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003 şi în modificările aduse dispoziţiilor art.93 şi 94 din lege, s-a făcut distincţia clară, în sensul că actele de sancţionare emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ, iar contravenţiilor aplicate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Recursurile sunt admisibile.

Legea audiovizualului nr.504/2002 a fost modificată şi completată prin Legea nr.402/2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 709 din 10.10.2003.

Conform dispoziţiilor art.91 alin.1, art.93 alin.1 şi 3 şi art.94 din noua reglementare, constituie contravenţie nerespectarea prevederilor legii audiovizualului şi a deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului, iar deciziile de sancţionare adoptate de Consiliu pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ, spre deosebire de contravenţiile constatate de Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, cărora le sunt aplicabile prevederile O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr. 180/2002.

În consecinţă, deciziile emise de Consiliul Naţional al Audiovizualului pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, indiferent dacă faptele care constituie contravenţii au fost prevăzute în Legea nr.504/2002 sau într-un act normativ propriu, adoptat de Consiliu în exercitarea competenţei sale legale de reglementare, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ.

Faţă de normele speciale de competenţă materială cuprinse în dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că în cauză nu sunt aplicabile prevederile din dreptul comun privind regimul juridic al contravenţiilor, reglementat prin O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002.

Curtea a admis ambele recursuri, a casat hotărârea atacată şi conform art.313 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Contestaţie la executare

21 iulie 202318 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 4 martie 2003, reclamanta PD a chemat în judecată pârâtul CSA, executor judecătoresc, solicitând ca instanţa să dispună anularea procesului-verbal de licitaţie mobiliară întocmit de pârât la 24 ianuarie 2003.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin încălcarea flagrantă a prevederilor art.5 din C. civ. şi cu fraudarea Legii nr.99/1999, prin procesul-verbal contestat, pârâtul a declarat şi constatat adjudecarea bunurilor părţi sociale ale celor două debitoare ale sale din cadrul societăţii comerciale la care erau asociate, cu toate că anterior, pe cale amiabilă, acestea i-au cesionat reclamantei părţile lor sociale.

Ulterior, reclamanta şi-a completat şi precizat cererea introductivă, solicitând ca instanţa să se pronunţe asupra legalităţii actelor care au stat la baza întocmirii procesului-verbal de licitaţie, învestirea cu formulă executorie a titlului executoriu, încuviinţarea instanţei pentru sechestrarea şi vânzarea părţilor sociale în discuţie, validarea popririi.

De asemenea, a solicitat ca instanţa să constate că pârâtul a întocmit actele cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art.11 alin.2 şi art.66 din Legea nr.31/1990, modificată, urmând ca în temeiul art.11 din Legea nr.29/1990 să-i achite şi suma de 3 miliarde lei cu titlu de daune materiale.

La termenul din 7 mai 2003, apărătorul pârâtului a invocat excepţia de necompetenţă a instanţei în soluţionarea cauzei, solicitând a se declina competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr.632 din 7 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta PD împotriva pârâtului CSA, executor judecătoresc, în favoarea Judecătoriei sectorului 4 al municipiului Bucureşti.

A obligat pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere obiectul acţiunii şi prevederile C. proc. civ., în sensul că împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie care se introduce la instanţa de executare, aceasta fiind în speţă, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti.

Impotriva sentinţei civile sus-menţionate a declarat recurs PD, care a susţinut, în esenţă, că obiectul acţiunii priveşte un act administrativ şi, în consecinţă, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de contencios administrativ şi nu judecătoriei.

Recursul este nefondat.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din cererea completatoare şi din celelalte acte aflate la dosar se reţine că recurenta a contestat procesul-verbal de licitaţie şi actele care au stat la baza întocmirii acestuia, deci acte de executare întocmite de pârât în calitatea sa de executor judecătoresc.

Conform prevederilor art.58 din Legea nr.188/2000 privind executorii judecătoreşti: „Cei interesaţi sau vătămaţi prin actele de executare pot formula contestaţie la executare, în condiţiile prevăzute de C. proc. civ.”, iar dispoziţiile din C. proc. civ. referitoare la contestaţia la executare sunt cuprinse în Cartea a V-a, capitolul I, secţiunea a VI-a, art.399- 404.

Art.399 alin.1 teza I prevede că „Impotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare”.

Conform prevederilor art.400 alin.1 din C. proc. civ. „contestaţia se introduce la instanţa de executare” care este Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, astfel cum în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de fond, întrucât obiectul acţiunii nu îl priveşte anularea unui act administrativ sau suspendarea executării acestuia, actul atacat în instanţă nefiind un act administrativ în sensul Legii nr.29/1990, care să atragă competenţa de soluţionare a instanţei de contencios administrativ.

Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins ca nefondat.

Suspendarea executării actului administrativ. Condiţii

18 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Reclamanta S.C. „G.A.I.” SRL Arad a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, Garda Financiară, Secţia Arad, solicitând suspendarea executării procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad, în temeiul art.9 din Legea nr.29/1990, până la soluţionarea acţiunii ce formează obiectul dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi contencios administrativ a admis cererea reclamantei şi a suspendat executarea procesului-verbal nr.16 din 27 februarie 2001 încheiat de Garda Financiară, Secţia Arad cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 1.035.357.730 lei cu titlul de obligaţii fiscale, până la soluţionarea dosarului nr.1693/CA/2003 al Curţii de Apel Timişoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Arad, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând în esenţă: lipsa competenţei materiale a Curţii de Apel Timişoara în soluţionarea cererii, faţă de prevederile H.G. nr. 1296/2001 privind actualizarea cuantumului sumelor prevăzute la art.5 alin.1 şi 2 din O.U.G. nr.13/2001; împrejurarea că recurenţii nu au fost citaţi în cauză şi că măsura suspendării executării procesului-verbal s-a luat fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.9 alin.1 din Legea nr. 29/1990.

Recursul este fondat.

Potrivit art.9 din Legea nr.29/1990, în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unei pagube iminente, reclamantul poate cere instanţei să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea acţiunii.

Or, în cauză nu sunt întrunite cele două cerinţe esenţiale ale textului, referitoare la cazuri bine justificate şi la iminenţa unei pagube.

Astfel, prima instanţă nu face referire la vreo probă din care să rezulte pe de o parte, existenţa unui caz bine justificat, iar pe de altă parte că, prin executarea actului administrativ, reclamanta ar suferi o pagubă iminentă.

Sub acest aspect este de observat că, simpla afirmaţie făcută în sensul că, prin blocarea contului s-ar produce o pagubă iminentă „iar iminenţa sa (a pagubei) rezultă direct din lege”, nu este de natură să justifice suspendarea executării actului administrativ.

Evident, în condiţiile date, în care nici din sentinţă şi nici din actele dosarului nu rezultă existenţa celor două cerinţe esenţiale, pentru incidenţa art.9 din Legea nr.29/1990, soluţia adoptată de prima instanţă este nelegală şi netemeinică.

Faţă de cele expuse, recursul a fost admis, sentinţa casată şi cererea reclamantei respinsă.

Detinerea unui spatiu de locuit urmata de plata chiriei cu acceptul proprietarulul imobilului.

15 noiembrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

Daca reclamanta detine un spatiu de locuit in imobilul proptietatea paratei, pentru care achita chirie, dreptul locativ dobandit astfel justifica obligarea paratei la incheierea tin forma scrisa a contractului de inchiriere.

Curtea a respins ca neintemeiat recursul declarat de parata societate comerciala pe actiuni din Timisoara, impotriva deciziei civile nr.322/A din 4 februarie 1998 pronuntata de Tribunalul Timis.
Instanta a retinut ca solutia de admitere a actiunii formulata de reclamanta J.M. contra paratei si de obligarea acesteia din urma la incheierea contractului de inchiriere pentru suprafata locativa situata in imobilul constind in camera in suprafatade 16,2 mp cu acces la dependinte, solutie pastrata de tribunal prin respingerea apelului paratei este temeinica si legala.

Astfel, este necontestat faptul ca reclamanta detine un spatiu de locuit de 16,2 mp in imobilul proprietatea paratei, pentru care achita chiria aferenta si cheltuielile comune.
Sub imperiul Legii nr. 5/1973, Caminul de nefamilisti in care este situat spatiul de locuit in cauza, era administrat de parata, conform art. 57-59 din aceasta lege, iar pentru spatiul oferit se percepea un tarif.

Legea nr. 114/1996 prin art. 71 recunoaste drepturile locative dobandite sub imperiul legilor anterioare. Articolul 21 din aceasta lege impune forma scrisa a contractului de inchiriere si inregistrarea acestuia la organele fiscale teritoriale.

Aceasta inseamna ca daca reclamantei i se recunoaste un drept locativ specific raportului de locatiune, in mod corect parata a fost obligata la incheierea contractului de inchiriere, pentru ca acest raport juridic statornicit intre parti sa imbrace forma ceruta de lege, sa aiba stabilitate, iar partile sa poata pretinde recunoasterea drepturilor si indeplinirea obligatiilor ce iau astfel nastere.

Sectia civila – decizia nr. I 748/R din 24 septembrie 1998

Clauza de neconcurenta. Obligativitatea inserarii in contractul individual de munca a activitatilor interzise salariatului

2 februarie 202431 octombrie 2008 de AVOCAT COLTUC MARIUS VICENTIU

dupa incetarea contractului individual de munca, si a cuantumului indemnizatiei de neconcurenta lunare, pentru perioada in care isi produce efectele clauza de neconcurenta

O situatie pe piata, in care vanzatorii unui produs sau serviciu actioneaza independent, pentru captarea clientelei, pentru a atinge un obiectiv comercial precis, adica un anumit nivel al beneficiilor, al volumului de vanzari si / sau al cotei de piata.

Persoana care, in schimbul muncii, primeste un salariu.

Foaie care evidentiaza sistematic un mijloc economic, un proces economic, o suma.

Acord liber consimtit intre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice, in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice, rezultat al unor negocieri.

Suma platita unei persoane, fizice sau juridice (mandatar) pentru intermedierea unor activitati comerciale, bancare, bursiere etc.

Este acel raport juridic in continutul caruia intra dreptul subiectului activ, denumit creditor, de a cere subiectului pasiv, denumit debitor, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat in cazul neexecutarii de buna voie.

Drepturi banesti care se acorda pentru desfasurarea unor anumite activitati.

Persoana care, in schimbul muncii, primeste un salariu.

Din punctul de vedere al resurselor umane, o persoana care conduce o institutie, o intreprindere, o publicatie etc. sau un sector al acestora; functie detinuta de aceasta persoana.

Persoana juridica sau persoana fizica cu sediul, respectiv domiciliul, in Romania ori sucursala, filiala, agentia, reprezentanta din Romania a unei persoane juridice straine cu sediul in strainatate, autorizata potrivit legii, care incadreaza forta de munca in conditiile legii.

Munca temporara este munca prestata de un salariat temporar care, din dispozitia agentului de munca temporara presteaza munca in favoarea unui utilizator.

Imprimat emis de un organ official, folosit pentru plata unor taxe sau impozite.

Munca temporara este munca prestata de un salariat temporar care, din dispozitia agentului de munca temporara presteaza munca in favoarea unui utilizator.

Prevedere cuprinsa intr-un contract, tratat etc. ce are drept

Act procesual pe care paratul are facultatea sa-l indeplineasca inainte de a incepe dezbaterea orala a procesului si care cuprinde:

Munca temporara este munca prestata de un salariat temporar care, din dispozitia agentului de munca temporara presteaza munca in favoarea unui utilizator.

Este instanta judecatoreasca ce judeca in prima instanta procesele si cererile date prin lege in competenta sa.

Proces, pricina, cauza, conflict, neintelegere intre doua sau mai multe persoane, fizice sau juridice, supus sau susceptibil de a fi supus spre rezolvare unui organ de jurisdictie.

Din punct de vedere contabil, un document contabil de sinteza care are ca obiective principale completarea si explicarea datelor inscrise in bilant si contul de profit si pierdere

Acord liber consimtit intre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice, in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice, rezultat al unor negocieri.

Socoteala scrisa sub forma de balanta cu doua parti (debit si credit) care reflecta valoric si uneori in unitati naturale, in ordine cronologica si sistematica,

1. Din punct de vedere filozofic, acel fenomen care produce, genereaza efectul. Fenomenul care determina nasterea altui fenomen.

Prevedere cuprinsa intr-un contract, tratat etc. ce are drept

Desemneaza orice persoana care este asigurata, in baza unei asigurari obligatorii sau facultative continue, impotriva unuia sau mai multor riscuri ce corespund ramurilor unui regim de securitate sociala care se aplica salariatilor.

Suma de bani ce se acorda unei persoane pentru suportarea unor cheltuieli suplimentare (de deplasare, detasari etc) sau pentru efectuarea de activitati in afara programului obisnuit de lucru

Prevedere cuprinsa intr-un contract, tratat etc. ce are drept

Salariul reprezinta contraprestatia muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca.

Timpul de munca reprezinta timpul pe care salariatul il foloseste pentru indeplinirea sarcinilor de munca.

Din punct de vedere contabil, un document contabil de sinteza care are ca obiective principale completarea si explicarea datelor inscrise in bilant si contul de profit si pierdere

Suma de bani ce se acorda unei persoane pentru suportarea unor cheltuieli suplimentare (de deplasare, detasari etc) sau pentru efectuarea de activitati in afara programului obisnuit de lucru

Suma platita unei persoane, fizice sau juridice (mandatar) pentru intermedierea unor activitati comerciale, bancare, bursiere etc.

Acord liber consimtit intre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice, in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice, rezultat al unor negocieri.

Munca temporara este munca prestata de un salariat temporar care, din dispozitia agentului de munca temporara presteaza munca in favoarea unui utilizator.

Acord liber consimtit intre doua sau mai multe persoane fizice sau juridice, in scopul nasterii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice, rezultat al unor negocieri.

Prevedere cuprinsa intr-un contract, tratat etc. ce are drept

Sunt persoanele complet straine de actul juridic, adica persoanele carora actul juridic nu le poate profita in nici un fel ori nu le poate indatora in nici un fel.

Organ de stat insarcinat cu solutionarea litigiilor dintre persoane fizice sau dintre acestea si persoanele juricide.

Consimtamant la ceva, intelegere intre doua parti la incheierea unui act juridic.

Prevedere cuprinsa intr-un contract, tratat etc. ce are drept

***

La data de 29.03.2007, reclamanta SC I.C. SRL CRAIOVA a chemat in judecata paratul G.I.P. solicitand instantei ca, prin hotararea ce va pronunta sa oblige paratul la plata sumei de 370 000 RON, cu titlu de despagubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin exercitarea de acte de concurenta neloiala.

In motivare, reclamanta a precizat ca paratul a fost angajat al societatii, fiind incheiat contractul individual de munca din data de 06.05.2004. Ca parte integranta din acest contract, partile au negociat anexele 1 si 2, in care sunt negociate fisa postului, precum si clauze de confidentialitate si de neconcurenta.
La data de 15.12.2004, intre aceleasi parti s-a incheiat si un contract de comision, prin care partile au prevazut plata catre parat a unui comision de 50% din profitul net al comitentului realizate din tranzactiile incheiate de comisionar, paratul asumandu-si obligatia de confidentialitate si de neconcurenta.
Plata comisionului catre parat din tranzactiile incheiate reprezenta o remuneratie suplimentara fata de salariul primit.

Contractul individual de munca a incetat prin acordul partilor , in temeiul dispozitiilor art.55 lit. B din Codul muncii.

La 2-3 luni dupa incetarea raporturilor de munca, paratul s-a angajat la SC RSG GROUP Craiova, firma care desfasoara aceeasi activitate ca si societatea reclamanta, ca director de vanzari, calitate in care a furnizat noului angajator informatii confidentiale despre furnizorii si clientii firmei, initiind o serie de activitati de vanzare de produse identice, paratul incalcand astfel obligatiile pe care si le-a asumat prin semnarea contractului de munca .

In finalul cererii,reclamanta a mai aratat ca prejudiciul suferit incepand cu luna octombrie 2006 se cifreaza la 30 000-40 000 lei RON lunar.
Paratul a formulat intampinare, invocand mai intai exceptia necompetentei materiale a instantei motivand ca prin cererea de chemare in judecata s-a solicitat plata unor despagubiri banesti – trebuie achitata taxa de timbru la valoarea solicitata .

Paratul a invocat exceptia tardivitatii cererii, sustinand ca a fost salariatul unitatii reclamante pana la data de 14 06 2006 cand i-a incetat contractul individual de munca .

Cu privire la clauza de neconcurenta invocata de reclamanta, paratul a sustinut ca in conformitate cu prevederile art. 21 din Codul muncii , clauza de neconcurenta isi produce efectele numai daca in cuprinsul contractului individual de munca sunt prevazute in mod concret activitatile ce sunt interzise salariatului la data incetarii contractului, cuantumul indemnizatiei de neconcurenta lunara, perioada pentru care isi produce efectele clauza de neconcurenta si indemnizatia de neconcurenta lunara.

La 17.05.2007 paratul a renuntat la exceptiile invocate prin intampinare.
Prin notele depuse la dosar la data de 31 05 2007 reclamanta a sustinut ca a incheiat contractul individual de munca la data de 06.05.2004 sub imperiul legii in vigoare la data respectiva, paratul asumandu-si clauzele de confidentialitate si neconcurenta.

Reclamanta sustine ca aspectele care vizeaza in mod expres efectele clauzei de neconcurenta, perioada in care salariatul este obligat sa respecte conditiile de neconcurenta au fost reglementate prin OG nr. 65/2005, ulterior incheierii contractului individual de munca .
Prin hotararea pronuntata Tribunalul a respins cererea reclamantei retinand ca paratul a desfasurat activitate pentru unitatea reclamanta SC I.C. SRL Craiova in baza contractului individual de munca inregistrat sub nr. 18964/06 05 2004 pana la data de 18 07 2006, cand contractul a incetat in temeiul prevederilor art. 55 lit. b din Codul muncii.

La contractul individual de munca intre partile in litigiu s-a incheiat anexa nr. 2, in cuprinsul sau au fost inserate conditii de confidentialitate si neconcurenta.

Conform prevederilor Anexei 2 lit. I, „ in timpul derularii acestui contract si dupa trei ani de la incetarea contractului, pentru nici un motiv angajatul nu se va angaja direct sau indirect in nici o afacere , angaja la o alta societate sau pe cont propriu, nu va reprezenta sau acorda asistenta sau serviciu nici unei persoane sau afiliat la aceasta persoana care fie competitie sau intentioneaza sa faca competitie Societatii in Romania”.

Mai intai , s-a retinut ca unitatea reclamanta a sustinut ca actualul cod al muncii are efecte pentru viitor si nu pentru trecut , deoarece raporturile de munca ale paratului au inceput la data de 19.04.2004, prin incheierea contractului de munca inregistrat sub nr. 18964/06 05 2004.
Este de necontestat insa ca faptele invocate de reclamanta ca fiind de natura a-i cauza prejudicii s-au produs dupa data incetarii contractului de munca intre parti (18.07.2006) , la un an de la modificarea dispozitiilor art. 21 din Codul muncii.

Potrivit art.21 din Codul muncii (varianta in vigoare pana in iulie 2005) (1) Clauza de neconcurenta il obliga pe salariat sa nu presteze, in interesul propriu sau al unui tert, o activitate care se afla in concurenta cu cea prestata la angajatorul sau ori sa nu presteze o activitate in favoarea unui tert care se afla in relatii de concurenta cu angajatorul sau si il obliga pe angajator sa ii plateasca salariatului o indemnizatie lunara. (2) Clauza de neconcurenta isi produce efectele numai daca in cuprinsul contractului individual de munca sunt prevazute in mod concret activitatile ce sunt interzise salariatului pe durata contractului. (3) Indemnizatia datorata salariatului se negociaza si este de cel putin 25% din salariu. Indemnizatia trebuie platita intocmai si la timp .
In cuprinsul contractului individual de munca, coroborat cu mentiunile din anexa 2, nu se regasesc mentiuni referitoare la indemnizatia de cel putin 25% reglementata de art. 21 alin 3 in forma initiala a Codului muncii.
Instanta nu a retinut sustinerile reclamantei in sensul ca aceasta indemnizatie i-a fost acordata paratului sub forma unui comision, rezultand din contractul de comision incheiat intre societatea reclamanta si parat, intrucat contractul incheiat intre parti la data de 01.12.2004 este un contract comercial, chiar daca sunt reluate in cuprinsul sau obligatii asumate de salariat si prin contractul individual de munca .
In forma modificata incepand cu iulie 2005 art. 21 prevede: (1) La incheierea contractului individual de munca sau pe parcursul executarii acestuia, partile pot negocia si cuprinde in contract o clauza de neconcurenta prin care salariatul sa fie obligat ca dupa incetarea contractului sa nu presteze, in interesul sau propriu sau al unui tert, o activitate care se afla in concurenta cu cea prestata la angajatorul sau, in schimbul unei indemnizatii de neconcurenta lunare pe care angajatorul se obliga sa o plateasca pe toata perioada de neconcurenta.
(2) Clauza de neconcurenta isi produce efectele numai daca in cuprinsul contractului individual de munca sunt prevazute in mod concret activitatile ce sunt interzise salariatului la data incetarii contractului, cuantumul indemnizatiei de neconcurenta lunare, perioada pentru care isi produce efectele clauza de neconcurenta, tertii in favoarea carora se interzice prestarea activitatii, precum si aria geografica unde salariatul poate fi in reala competitie cu angajatorul.
(3) Indemnizatia de neconcurenta lunara datorata salariatului nu este de natura salariala, se negociaza si este de cel putin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei incetarii contractului individual de munca sau, in cazul in care durata contractului individual de munca a fost mai mica de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului.

Reclamanta nu a achitat paratului indemnizatia prevazuta de alin. 3 al art. 21 si nu a initiat negocieri cu paratul pe parcursul derularii contractului individual de munca cu privire la acest aspect.

Fata de aceste prevederi legale cu caracter imperativ, instanta a constatat ca reclamanta avea obligatia sa puna de acord clauzele contractului individual de munca privindu-l pe parat cu prevederile modificate ale Codului muncii.

Din continutul in date al anexei nr. 1 si 2 la contractul individual de munca, rezulta ca nu au fost cuprinse conditiile obligatorii prevazute in mod cumulativ de art. 21 al 2 din Codul Muncii, nu sunt prevazute in mod concret activitatile pe care nu trebuia sa le presteze salariatul dupa incetarea contractului individual de munca, nu este prevazut cuantumul indemnizatiei de neconcurenta lunara, pentru perioada in care isi produce efectele clauza de neconcurenta etc.