Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine

recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, procedură în cadrul căreia se verifică îndeplinirea condiţiilor de regularitate a hotărârilor judecătoreşti provenite dintr-un alt stat, pentru recunoaşterea acestora în ţara noastră. Condiţiile de recunoaştere în România a hotărârilor judecătoreşti străine şi a altor acte ce le sunt asimilate sunt reglementate de Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Dispoziţiile privitoare la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine sunt aplicabile şi tranzacţiilor judiciare, încheiate în străinătate şi sentinţelor arbitrale străine. Legea distinge între: 1) recunoaşterea de plin drept: hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului, unde au fost pronunţate sau dacă, fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai înainte, în statul de cetăţenie al fiecărei părţi; 2) recunoaşterea sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii de regularitate internaţională: hotărârile străine, pronunţate în alte procese decât cele privitoare la statutul civil al persoanelor în cauză, sunt recunoscute în România, pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii de regularitate internaţională: a) hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată; b) instanţa care a pronunţat-o a avut, potrivit legii sus-menţionate, competenţa să judece procesul; c) există reciprocitate, în ce priveşte efectele hotărârilor străine, între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea. Legea distinge două modalităţi procedurale de obţinere a recunoaşterii unei hotărâri străine: 1) calea principală: cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de către tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine; instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o hotărâre supusă regimului hotărârilor judecătoreşti stabilit de Codul român de procedură civilă; 2) calea incidentală: cererea de recunoaştere poate fi rezolvată pe cale incidentală de către instanţa sesizată cu un alt proces, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină; competenţa (materială şi teritorială) de a soluţiona excepţia revine instanţei sesizate cu judecata procesului principal; rezolvarea excepţiei puterii lucrului judecat implică o verificare prealabilă a regularităţii internaţionale a hotărârii străine, pe care se întemeiază excepţia; instanţa se pronunţă asupra excepţiei prin încheiere interlocutorie, care nu poate fi atacată separat cu apel, ci numai odată cu apelul împotriva hotărârii date în procesul respectiv. Procedura de soluţionare a cererii de recunoaştere a hotărârii străine are un caracter contencios, ceea ce implică, în mod obligatoriu, citarea părţilor interesate, atât a reclamantului, cât şi a pârâtului, respectiv a celui ce refuză această recunoaştere; prin excepţie, soluţionarea cererii se poate face fără citarea părţilor, dacă rezultă din hotărârea străină că pârâtul a fost de acord cu admiterea acţiunii. Pentru a se apăra, pârâtul nu se va putea prevala decât de excepţii compatibile cu o procedură de recunoaştere; el nu va putea invoca o apărare care ar pune în discuţie fondul litigiului soluţionat în străinătate [v. şi exequatur].

recunoaşterea hotărârilor penale străine – act procedural prin care hotărârile penale definitive, pronunţate de instanţele judecătoreşti din străinătate, sunt recunoscute de organele judiciare române, dacă sunt de natură să producă efecte juridice penale potrivit legii române. Recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire sau de instanţa de judecată care judecă cauza, ori pe cale principală, de către judecătoria în a cărei rază teritorială se află condamnatul, la sesizarea procurorului. Recunoaşterea are loc numai dacă hotărârea străină a fost pronunţată de o instanţă competentă, dacă nu contravine ordinii publice din România şi dacă poate produce efecte juridice în ţară potrivit legii române.