Regulile de Arbitraj GAFTA. Clauză atributivă de competenţă. Consecinţe – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

–          reguli de arbitraj GAFTA

–          excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române

Regulile de Arbitraj GAFTA NR. 125

Regulamentul CE nr. 44/2001, art. 23

Legea nr. 105/1992, art. 157

În cazul în care părţile au convenit, în conformitate cu Regulile de Arbitraj GAFTA nr. 125, ca legea aplicabilă fondului cauzei să fie legea engleză şi au ales competenţa instanţelor de judecată engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală, suntem în prezenţa unei competenţe exclusive care leagă părţile, competenţa de soluţionare a litigiului neputând aparţine instanţelor judecătoreşti române.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1933 din 16 mai 2013

 

Notă: * Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost abrogată de Legea nr. 76/2012 la data de 15 februarie 2013

 

Prin sentinţa nr. 57 din 29 februarie 2010, Tribunalul Brăila a respins acţiunea formulată de reclamanta SC TCE3B SRL prin reprezentant convenţional SCA Ţ. & A. în contradictoriu cu pârâta E.P.H. LTD prin reprezentant convenţional SCA Z.R.P., ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin contractul A – 09277 M din 23 martie 2010, contractul A – 09283/M din 20 aprilie 2010 şi contractul A – 09285M din 22 aprilie 2010 reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei 75.000 tone porumb nemodificat genetic din producţia 2010 a TCE din Insula Mare a Brăilei. Invocându-se condiţiile meteorologice extreme din vara 2010, reclamanta a invocat imposibilitatea de a-şi executa obligaţia şi a invocat forţa majoră, comunicând aceasta pârâtei.

Pârâta a insistat în executarea contractelor şi întrucât nu a obţinut executarea benevolă a formulat acţiune în arbitraj GAFTA în concordanţă cu dispoziţiile 23, 24 GAFTA nr. 49 inclus în capitolul Condiţii Generale din contractele în cauză.

În art. 24 se arată că „oricare şi toate disputele decurgând din sau în baza prezentului contract sau orice cerere în legătură cu interpretarea sau executarea prezentului contract va fi soluţionată prin procedura de arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj Gafta 125, care constituie parte integrantă din acest contract şi se va considera că ambele părţi contractante cunosc pe deplin şi au convenit în mod expres aplicarea acestor reguli”.

S-a mai arătat că niciuna dintre părţi nu va introduce împotriva celeilalte părţi nicio acţiune sau procedură în justiţie în legătură cu nicio astfel de dispută sau cerere înainte ca acea dispută sau cerere să fi fost analizată şi soluţionată de arbitri sau de o comisie de apel. În capitolul „Arbitraj” din contracte se prevede că orice conflict care apare în baza prezentului contract va fi soluţionat de Curtea de Arbitraj nr. 125 ale GAFTA, iar arbitrajul va avea loc în Londra.

Tribunalul a reţinut că toate aceste dispoziţii fac parte integrantă din contractele pe care atât reclamanta cât şi pârâta le-au semnat şi stampilat, contracte ce sunt editate atât în limba română, cât şi în limba engleză fiind pe deplin cunoscute şi acceptate de ambele părţi.

Ca atare, orice dispută urmează a fi deferită instanţelor alese de părţi, orice erori sau neconcordanţe ale sistemului arbitral cu legislaţia europeană sau cu drepturile omului se vor verifica doar de instanţele din Marea Britanie.

În acest caz operează prorogarea de competenţă, părţile prin convenţia lor atribuind competenţă arbitrajului de la Londra, caz în care nu mai sunt incidente regulile de drept comun în această cauză. S-a reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 22 din Regulamentul nr. 44/2001 ce consacră competenţa exclusivă şi de la care părţile nu pot deroga.

Cu privire la clauza compromisorie, aceasta are ca efect înlăturarea competenţei de drept comun la judecarea litigiilor, iar părţile îşi asumă obligaţia de a se supune hotărârii care se va pronunţa în arbitraj sau de a o ataca, respectând dreptul Marii Britanii, în faţa instanţelor acestei ţări.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a arătat că instanţa de fond s-a substituit în mod nelegal voinţei părţilor în ceea ce priveşte alegerea dreptului aplicabil contractelor şi că Tribunalul Brăila este instanţa competentă să soluţioneze acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.

Prin decizia nr. 65 din 5 septembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, Secţia a II-a civilă, maritimă şi fluvială, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Raportat la conţinutul art. 23 din contractul părţilor rezultă că părţile au convenit alegerea competenţei instanţelor de judecată engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală precum şi orice alt litigiu care excede competenţei autorităţii alese pentru procedura arbitrală potrivit clauzei „Arbitration”.

Litigiul privind validitatea clauzei compromisorii este un diferend pe care părţile au convenit să îl prezinte spre competentă soluţionare instanţelor engleze.

Clauza cuprinsă în art. 23 din contract reprezintă o aplicare a art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.

Alegerea de competenţă în favoarea instanţelor engleze nu poate fi considerată înlăturată de prevederile invocate de apelanta-reclamantă referitoare la locul executării contractelor. Aceasta deoarece dispoziţiile contractuale nu prevăd nimic în privinţa alegerii instanţelor competente, situaţie în care dispoziţiile din Condiţiile Generale GAFTA devin aplicabile între părţi sub acest aspect, conform acordului de voinţă exprimat odată cu semnarea contractelor.

Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.

Ca o consecinţă a principiului autonomiei clauzei compromisorii, cele două acte juridice „negotium” care se găsesc în cuprinsul aceluiaşi „instrumentum” (convenţia principală şi clauza compromisorie) au o soartă independentă.

Pe cale de consecinţă, conţinutul şi efectele clauzelor compromisorii determină o necompetenţă generală a instanţelor de a verifica validitatea acestora, iar în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze litigiul cu privire la validitatea contractului, în determinarea acesteia s-a avut în vedere convenţia părţilor şi regulile aplicabile în materia unui astfel de litigiu comercial internaţional.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta SC TCE3B SRL.

În motivarea recursului este prezentat contextul promovării litigiului şi un scurt istoric al relaţiilor dintre părţi şi sunt invocate următoarele motive de nelegalitate: art. 304 pct. 8 şi respectiv pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) şi (5) şi art. 313 C. proc. civ.

Hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii – art. 3, 5 şi 23 din Regulamentul 44/2001, art. 157 Legea nr. 105/1992 – motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Competenţa teritorială se stabileşte conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul 44/2001 potrivit căruia, în materie contractuală o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie în statul membru în care este situat locul executării obligaţiei în cauză. În absenţa unei convenţii contrare, acest loc este „… în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile”.

Competenţa instanţei de la locul livrării mărfurilor nu poate fi înlăturată nici în ipoteza în care obiectul cererii ar privi exclusiv nulitatea clauzei compromisorii inserată în cuprinsul contractelor; cu atât mai mult competenţa instanţei de la locul livrării mărfurilor nu este înlăturată în cazul în care obiectul cererii vizează nulitatea mai multor dispoziţii contractuale.

În baza art. 3 coroborat cu Anexa 1 din Regulamentul 44/2001, art. 5 din acest Regulament înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992.

Art. 2 din Regulamentul 44/2001 nu este aplicabil întrucât învestirea instanţei competente în temeiul art. 5 îl exclude de la aplicare.

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 23 din Regulamentul 44/2001 şi a interpretat greşit actul dedus judecăţii.

Pentru o aplicare corectă a art. 23 din Regulamentul 44/2001, în lipsa unei trimiteri exprese în contracte la clauza 23 din Formularul 49 nu se poate „presupune” în mod rezonabil că recurenta a fost de acord cu clauza privind jurisdicţia instanţelor engleze, întrucât pentru a exista în mod valabil, acordul trebuie să fie suficient de clar exprimat în speţă, această cerinţă nu este îndeplinită.

Instanţa de apel a aplicat greşit art. 9 din Regulamentul Roma I nr. 593/2008.

Instanţele române nu sunt obligate să aplice în mod automat dreptul străin câtă vreme în discuţie sunt normele esenţiale pentru sistemul de drept românesc.

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prevederile Regulamentului Roma I nu ar fi aplicabile în prezenta cauză întrucât ar fi excluse din domeniul său de aplicare convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente.

În cauză, intimata E.P.H. LTD a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sunt prezentate soluţiile pronunţate de Tribunalul arbitral din cadrul GAFTA în dosarul arbitral nr. 14 – 321 şi respectiv Tribunalul Brăila în cererea de ordonanţă preşedinţială ce a format obiectul dosarului nr. xx02/113/2011.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat şi a fost respins pentru următoarele considerente:

Părţile au ales prin cele trei contracte încheiate atât ca legea aplicabilă celor trei contracte să fie legea engleză cât şi ca instanţele competente (arbitrale şi judecătoreşti) să fie instanţele engleze.

Astfel, potrivit art. 23 din Condiţiile Generale GAFTA despre care părţile au agreat că fac parte integrantă din fiecare dintre cele trei contracte încheiate: „se consideră că prezentul contract a fost încheiat în Anglia şi va fi executat în Anglia, prin derogare de la orice prevedere contrară, iar prezentul contract va fi interpretat şi va produce efecte în conformitate cu legile Angliei. Cu excepţia cazurilor în care scopul este executarea oricărei sentinţe pronunţate în conformitate cu Clauza cu privire la arbitraj prevăzută în prezentul contract, instanţele de judecată din Anglia vor avea jurisdicţie exclusivă în vederea stabilirii oricărei cereri de reparaţie a ancilara, (cu excepţia obţinerii garanţiei numai pentru acţiune sau cerere reconvenţională) exercitarea puterilor instanţei în legătură cu procedurile de arbitraj şi orice dispută alta decât o dispută care va fi de competenţa arbitrilor sau consiliului de apel al Asociaţiei în conformitate cu Clauza cu privire la arbitraj conţinută în prezentul contract”.

Aşa fiind, părţile au convenit ca legea aplicabilă fondului cauzei să fie legea engleză şi, de asemenea, au ales competenţa instanţelor de judecată engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală, precum şi orice alt litigiu care excede competenţei autorităţii alese pentru procedura arbitrală potrivit clauzei Arbitration.

Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001: „Dacă părţile, dintre care cel puţin una îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit ca instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective”.

Ca atare, potrivit acestei reguli speciale referitoare la prorogarea de competenţă stipulată în art. 23 din Regulament, având în vedere existenţa clauzei privind alegerea competenţei instanţelor engleze, suntem în prezenţa unei competenţe exclusive care leagă părţile. Instanţele judecătoreşti engleze sunt cele care urmează să soluţioneze orice litigiu în legătură cu cele 3 contracte şi care excede jurisdicţiei arbitrale.

Instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că soluţionarea prezentului litigiu nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti române.

În conformitate cu dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 „instanţa sesizată verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române”.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora nu ar exista un acord neechivoc al părţilor în privinţa alegerii de competenţă a instanţelor engleze.

Dispoziţiile art. 23 din Condiţiile Generale GAFTA reglementează, printre altele, voinţa părţilor cu privire la alegerea competenţei instanţelor de judecată engleze care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001 cu privire la competenţa exclusivă.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că Regulamentul Roma I nu este aplicabil în speţă. Acest regulament se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în condiţiile în care există un conflict de legi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din acest regulament sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 9 din regulament invocate de recurentă cu privire la normele de aplicare imediată, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acest text se referă la normele imperative adoptate într-un anumit stat membru „a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică”.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.

 

Regulile de Arbitraj GAFTA. Clauză atributivă de competenţă. Consecinţe– Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Funcţionarea societăţilor

Index alfabetic: acţiune în constatare

–          dreptul de retragere din societate

–          divizare

–          aprobare de principiu

Legea nr. 31/1990, art. 134

Potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (1) lit. d)  din Legea nr. 31/1990, acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect fuziunea sau divizarea societăţii.

Nu sunt îndeplinite condiţiile de retragere din societate prevăzute în mod expres de art. 134 în situaţia în care divizarea a fost aprobată de principiu de către acţionari, deoarece această aprobare nu echivalează cu o votare în favoarea unei hotărâri de divizare a societăţii.

 

Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 2052 din 23 mai 2013

 

Notă : În decizie a fost avută în vedere forma Legii nr. 31/1990 aflată în vigoare la 21 mai 2010.

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, la data de 21 octombrie 2010 sub nr. xx902/3/2010, reclamantele A.I. şi A.E.S. au chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce  se va pronunţa să se constate că acestea şi-au exercitat în conformitate cu art. 134 lit.”d” dreptul de retragere din societate şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată pârâta să cumpere acţiunile pe care acestea le deţin la pârâtă, ca urmare a exercitării dreptului lor de retragere din această societate, la preţul stabilit în urma expertizării de către un expert independent autorizat; să fie obligată pârâta să facă cuvenitele demersuri pentru înregistrarea retragerii acestora din societate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 134  din Legea nr. 31/1990.

            Pârâta a formulat întâmpinare prin care a fost invocată nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 720³ alin. (1) lit. d) C. proc. civ., respectiv cererea nu cuprinde şi probele pe care se întemeiază. De asemenea, a invocat neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzută de art. 720¹ C. proc. civ., pârâta precizând că acţiunea are caracter pecuniar, aspect ce trebuie apreciat şi în lumina deciziei nr. 32/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

            Prin întâmpinare a fost invocată şi excepţia lipsei de interes, pârâta arătând că prin hotărârea AGEA din 21 mai 2010 s-a votat numai divizarea de principiu, fără ca acţionarii să decidă şi demararea efectivă a procesului de divizare.

            Cu privire la fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea cererii.

            La data de 11 ianuarie 2012 instanţa a luat act de faptul că pârâta a înţeles să renunţe la invocarea excepţiei prematurităţii şi a dispus unirea excepţiei lipsei de interes cu fondul cauzei pentru motivele arătate în cuprinsul încheierii de şedinţă întocmită la acea dată.

            La acelaşi termen de judecată pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii motivată de împrejurarea că art. 134 din Legea nr. 31/1990 prevede o procedură specială de evaluare a acţiunilor, iar expertul este numit de directorul Registrului Comerţului, iar nu de instanţă.

De asemenea, pârâta a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor raportată, de asemenea, la art. 134 alin. (1) din lege, apreciind că  se poate constata o veritabilă prerogativă intuitu personae de solicitare a evaluării societăţii.

            Prin sentinţa civilă nr. 766 din 20 ianuarie 2012 instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi a respins cererea formulată de reclamantele A.I. şi A.E.S. în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA ca inadmisibilă. Totodată, a obligat reclamantele să plătească pârâtei suma de 21.443,57 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au declarat apel reclamantele A.I. şi A.E.S. solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul art. 297 alin. (1) teza 1, să anuleze hotărârea atacată şi rejudecând, să admită acţiunea astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 316/2012 din 4 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantele A.I. şi A.E.S. împotriva sentinţei civile nr. 766 din 20 ianuarie 2012 în contradictoriu cu intimata SC A.C. SA ca nefondată, apelantele au fost obligate la plata către intimată a sumei de 16.540,24 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

            Pentru a pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că din analiza hotărârii Adunării Generale Extraordinare nr. 2 din 21 mai 2010 s-a constatat că prin această hotărâre s-a votat aprobarea de principiu a divizării societăţii SC A.C. SA în termenii şi condiţiile care se vor agrea ulterior de către acţionari. În cauză nu s-a făcut nici măcar dovada existenţei vreunui proiect de divizare, care să fi fost adus la cunoştinţa acţionarilor, cu atât mai puţin a publicării lui în Monitorul Oficial.

            Mai mult, în adunarea generală din 27 iulie 2010 s-a votat împotriva divizării, astfel încât s-a revenit asupra propunerii de principiu referitoare la divizarea SC A.C. SA, potrivit celor consemnate în procesul-verbal depus în copie la filele 62-65 dosar de fond, votându-se şi împotriva împuternicirii Consiliului de Administraţie pentru întocmirea proiectului de divizare. Astfel că, faţă de dispoziţiile legale incidente în cauză şi conţinutul concret al hotărârii din 21.05.2010 în raport cu care apelantele au înţeles să-şi exercite dreptul de retragere, Curtea a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de retragere din societate prevăzute în mod expres de art. 134 din Legea nr. 31/1990 în cazul divizării societăţii.

            Împotriva deciziei civile nr. 316/2012 din 4 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, au declarat recurs A.I. şi A.E.S. invocând în mod generic dispoziţiile art. 304 pct. 4, 8, 9 C. proc. civ. arătând că soluţia este criticabilă, instanţa de apel interpretând actul dedus judecăţii (dreptul de retragere) îşi arogă prerogative cu putere legislativă adăugând la lege şi totodată, face şi o aplicare greşită a legii (art. 111 C. proc. civ. şi art. 134 din Legea nr. 31/1990).

            În motivarea cererii, recurentele au arătat că interpretarea făcută de instanţa de apel în ceea ce priveşte întrunirea condiţiilor pentru a putea fi exercitat dreptul de retragere este una eronată, care tinde să schimbe însăşi natura acestui drept.

Instanţa de apel tinde să adauge la lege, făcând o distincţie pe care legiuitorul nu a înţeles să o facă. Astfel, se apreciază că hotărârea AGEA nr. 2 din 21 mai 2010 nu poate constitui o hotărâre ce are ca obiect divizarea, în accepţiunea art. 134 întrucât în cadrul ei se face referire la „o divizare de principiu, şi în cauză „nu s-a făcut măcar dovada existenţei vreunui proiect de divizare …”.

Recurentele au mai arătat că, cu toate că legea nu condiţionează în nici un fel exercitarea dreptului de retragere de existenţa unui proiect de divizare, şi nici că hotărârea prin care se votează în sensul divizării să fie „dintre cele prevăzute de art. 246”, instanţa, cu de la sine putere, adaugă la lege şi apreciază în consecinţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a dreptului de retragere, astfel ca acţiunea să apară ca inadmisibilă.

Prin referirea la hotărârea AGEA din 27 iulie 2010, arată recurentele, instanţa de apel nu face altceva decât să valideze abuzul evident de drept făcut de intimata-pârâtă, în care se transpune abuzul de putere făcut de acţionarii majoritari.

Intimata SC A.C. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 4 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Literatura juridică a statuat că prin sintagma „depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti” se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa de judecată săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat decât cea judecătorească.

Faptul că instanţa de judecată a arătat că hotărârea din 21 mai 2010 nu este adoptată în condiţiile art. 246 din Legea nr. 31/1990, astfel încât de la data adoptării acesteia să se poată considera că a început să curgă momentul de la care poate fi exercitat dreptul de retragere, nu înseamnă că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, aceasta fiind interpretarea normei indicate în raport cu împrejurarea de fapt (AGA din 21 mai 2010).

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede că modificarea unei hotărâri se poate cere când instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Motivul de modificare priveşte situaţia în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, fiind vădit neîndoielnic, instanţa îi schimbă „natura” ori „înţelesul”. Aşadar, prin acest motiv nu se poate invoca interpretarea greşită a unui drept (dreptul de retragere) aşa cum susţin recurentele, ci un act juridic dedus judecăţii.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 134 din Legea nr. 31/1990 Înalta Curte a reţinut, de asemenea, că este neîntemeiat.

Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Doctrina a stabilit că este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii înseamnă că instanţa a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile speţei, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat în mod greşit.

Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de retragere din societate prevăzute în mod expres de art. 134 din Legea nr. 31/1990 în cazul divizării societăţii.

Este de reţinut că din conţinutul hotărârii AGEA nr. 2 din 21 mai 2010 rezultă fără echivoc că acţionarii au votat „aprobarea de principiu a divizării societăţii A.C. SA în termenii şi condiţiile care se vor agrea ulterior de către acţionari”.

Faţă de faptul că acţionarii au „aprobat de principiu divizarea” societăţii A.C. SA rezultă că votarea de principiu a unei măsuri nu produce efecte şi nu urmează a fi pusă în executare, astfel că aceasta nu prejudiciază persoanele interesate. Aşadar, atât timp cât nu s-a votat în mod definitiv divizarea societăţii este mai mult decât evident, că nici dreptul de retragere din societate nu poate fi exercitat deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 134 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 134 alin. (1) lit. d)  din Legea nr. 31/1990 (în forma aflată în vigoare la 21 mai 2010), acţionarii care nu au votat în favoarea unei hotărâri a adunării generale au dreptul de a se retrage din societate şi de a solicita cumpărarea acţiunilor lor de către societate, numai dacă respectiva hotărâre a adunării generale are ca obiect fuziunea sau divizarea societăţii.

Având în vedere dispoziţiile art. 134 din Legea nr. 31/1990 şi conţinutul hotărârii Adunării Generale Extraordinare nr. 2 din 21 mai 2010 în raport cu care recurentele au înţeles să-şi exercite dreptul de retragere din societate Înalta Curte a reţinut că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile legale menţionate.

Într-o altă exprimare, aprobarea de principiu a divizării nu echivalează cu o votare în favoarea unei hotărâri de divizare a societăţii astfel că intimata nu a fost supusă unui proces de divizare şi, în consecinţă, recurentele şi-au păstrat calitatea de acţionari. Mai mult, prin hotărârea AGEA din 27 iulie 2010 (în care s-a votat împotriva divizării) s-a revenit la propunerea de principiu referitoare la divizare, acest fapt având efectul de a confirma că intimata nu a fost supusă nici unui proces de divizare.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere munca îndeplinită de dl. avocat coroborată cu gradul de complexitate al cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a micşorat cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat de la 108.287,96 lei la 10.000 lei, astfel că recurentele vor fi obligate doar la plata acestei sume.