republicat

Cetăţean străin. Săvârşirea unei infracţiuni. Prescripţia răspunderii penale.

de

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 22. 04. 2004, reclamantul ST a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea pentru Străini, anularea măsurilor luate de această autoritate publică şi suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea pe fond a cauzei.

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ  şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1384 din 31 mai 2004 a respins acţiunea formulată de reclamant.

Instanţa de fond a reţinut că suspendarea executării măsurii de returnare cu interdicţie de intrare în România  pe o perioadă de 10 ani, este inadmisibilă  în raport cu dispoziţiile  art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002 şi nefondată faţă  de dispoziţiile art. 9 din Legea  nr. 29/1990, în vigoare la acea dată.

Instanţa a mai reţinut că deşi, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru faptele reclamantului, măsura de siguranţă a expulzării, aplicată prin sentinţa penală nr. 998 din  30 iulie 2001 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, nu este supusă acestei prescripţii.

Pe cale de consecinţă instanţa a apreciat că măsura interdicţiei de intrare în România este legală întrucât  dispoziţiile art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în 2004, nu prevede  posibilitatea diminuării duratei în raport cu vinovăţia făptuitorului sau gradul de pericol social, or modalitatea de  executare, ci stabileşte numai o interdicţie egală cu pedeapsa pronunţată, dar nu mai  mică de 10 ani, pentru străini care au comis  fapte penale.

Cum de altfel împotriva reclamantului a fost dispusă, prin sentinţa civilă nr. 982  din 4.05. 2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia  contencios administrativ  şi măsura luării în custodie publică, în vederea expulzării, instanţa a apreciat şi în acest context netemeinicia acţiunii reclamantului, având în vedere că prin adresa contestată s-a luat o măsură  mult mai blândă decât cea aplicată  prin hotărârile judecătoreşti menţionate.

În raport cu aceste considerente instanţa de fond a apreciat  că reclamantului îi sunt aplicabile dispoziţiilor art. 90 raportat la art. 134 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată în 2004, privind regimul străinilor în România şi nu prevederile Legii nr. 46/1991 referitoare la statutul şi regimul refugiaţilor.

Reclamantul a declarat recurs, susţinând că instanţa de fond a ignorat faptul că este de origine palestiniană, iar returnarea sa îi pune viaţa în pericol, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 89 alin. (1) lit. e) din O.U.G.  nr. 194/2002.

Mai susţine că, prin adresa nr. 12684/TDA/2 din 02.12.2005 emisă de Autoritatea pentru Străini, i s-a comunicat că beneficiază de statutul de tolerat, fiind scos din Centrul de cazare Otopeni, unde fusese plasat ca urmare a luării măsurii de punere sub custodie.

În ceea ce priveşte măsura expulzării, luată împotriva sa ca măsură de siguranţă, recurentul – reclamant precizează că prin decizia penală nr. 1923 din 28 noiembrie 2005 pronunţată la  Curtea de Apel Bucureşti, i s-a admis contestaţia la executare şi a fost înlăturată executarea măsurii expulzării ce fusese luată prin sentinţa penală nr. 998 30.07.2001 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, definitivă prin decizia sentinţei nr. 2143/5 .11. 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că obiectul acţiunii cu care fusese investită l-a constituit cererea de anulare a actului administrativ prin care Autoritatea pentru Străini a luat împotriva recurentului  cetăţean străin ele două măsuri: măsura returnării şi măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, ca urmare a faptului că acesta locuia ilegal şi comisese infracţiuni pe teritoriul României.

În ceea ce priveşte măsura returnării, soluţia Curţii de apel este irevocabilă, astfel că recursul este inadmisibil.

Astfel, potrivit prevederilor art. 861 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, introdus prin art. I pct. 38 din Legea nr. 482/2004, „Decizia de returnare poate fi atacată de străinul împotriva căruia s-a dispus, în termen de trei zile  de la data comunicării, la Curtea de apel competentă teritorial. Instanţa se va pronunţa în termen de trei zile de la data primirii cererii. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă”.

Este adevărat că, ulterior, prin art. I pct. 74 din Legea nr. 56/2007 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 .03.2007, art. 861  din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, a fost abrogat, dar conţinutul textului abrogat se regăseşte integral la art. 82 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194 /2002, republicată, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.

Or, potrivit art.II alin. (2) din Legea nr. 56/2007, toate situaţiile aflate în curs de rezolvare la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluţionate potrivit prevederilor O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta lege.

Deci, în privinţa măsurii returnării recurentului – reclamant, soluţia Curţii de apel rămâne irevocabilă, iar recursul este inadmisibil, fiind incidente prevederile art. 82 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007.

În ceea ce priveşte măsura interdicţiei de intrare în România pentru o perioadă de 10 ani, recursul este neîntemeiat.

Astfel, este necontestat că recurentul – reclamant a comis pe teritoriul României mai multe infracţiuni pentru care  a fost condamnat, iar prin decizia  penală nr. 243/5.11.2002  a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat că, între timp, intervenise prescripţia răspunderii penale.

Or, potrivit prevederilor art. 102 alin. (41) şi art. 101 alin. (2) cu referire la art. 8 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 194/ 2002, republicată, modificată şi completată prin Legea nr. 56/2007, împotriva cetăţenilor străini care au săvârşit infracţiuni pe teritoriul României, Autoritatea competentă poate dispune măsura interzicerii intrării în România pe o perioadă determinată.

Împrejurarea că, în cazul recurentului – reclamant, a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunilor respective, nu împiedică incidenţa prevederilor legale citate mai sus, acesta necerând continuarea procesului penal potrivit art. 13 Cod proc.pen. acceptând beneficiul  prescripţiei şi recunoscând, o dată în plus, săvârşirea infracţiunilor pentru comiterea cărora fusese iniţial condamnat.

În concluzie, hotărârea recurată fiind legală şi temeinică,  recursul a fost respins.

Excepţie de neconstituţionalitate. Soluţionare odată cu fondul. Inadmisibilitate.

de

Notă: Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a fost republicată în M.Of. 643 din 16/07/2004

Prin cererea înregistrată sub nr.2899/2004 la Curtea de  Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Institutul Academic „TE”, a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul General al Guvernului – Guvernul României, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa instanţa să constate refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a elibera acordul pentru denumirea societăţii, potrivit dispoziţiile Legii nr.183 privind aprobarea O.G. nr.15/2003 pentru completarea Legii nr.26/1990, privind registrul comerţului – art.39 alin. (1).

Reclamantul a susţinut în motivarea acţiunii că pârâtul în mod nejustificat nu i-a eliberat avizul solicitat, înregistrat la 4 iunie 2004, deşi a depus documentaţia necesară.

În şedinţa publică din 2 noiembrie 2006, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990, astfel cum au fost modificate prin dispoziţiile art.II alin.(3 ) şi (4) din O.G. nr.72/2004.

S-au administrat probatorii cu acte şi în urma analizării acestora, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pronunţat sentinţa civilă nr.2705 din 2 noiembrie 2006, prin care a respins ca neîntemeiate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, considerând că nefiind întrunite condiţiile prevăzute de 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr.47/1992 republicată, cât şi acţiunea formulată de reclamant.

S-a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu fondul cauzei, aşa cum a fost aceasta formulată, şi faptul că prin Decizia nr.188 din 31 martie 2005 Curtea Constituţională s-ar fi pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate  invocată, prin respingerea ei. Pe fondul  cauzei, instanţa a reţinut că acţiunea reclamantului nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea nr.29/1990 şi anume condiţia existenţei unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri privind un drept recunoscut de lege, întrucât răspunsul emis la 23 iulie 2004 ce a fost contestat ca fiind nejustificat, este unul legal, pentru că reclamantul nu se încadrează în dispoziţiile art.2 din Legea nr.88/1993, nefiind o instituţie de învăţământ superior.

S-a reţinut de către instanţa de fond că reclamantul este o societate comercială înfiinţată şi înregistrată la Registrul Comerţului, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art.39 alin. (2), (3) şi (5) din Legea nr.26/1990 în sensul ca acordarea denumirii de „institut” sau „academie”, nu poate fi avizată unei firme comerciale, aceste denumiri fiind de natură a crea confuzie cu denumirea unor instituţii publice.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că s-a dat o rezolvare greşită cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului respingând această cerere în mod nelegal şi soluţionând-o în acelaşi timp cu fondul cauzei,  încălcându-se astfel dispoziţiile Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Recurentul critică soluţia primei instanţe şi sub aspectul soluţionării nelegale a fondului cauzei, soluţia fiind pronunţată fără a se analiza şi a se ţine seama de probele administrate instanţa considerând în mod eronat că refuzul de eliberare a avizului solicitat este unul legal.

Prin cerere separată reclamantul a declarat recurs şi împotriva încheierii de şedinţă din 2 noiembrie 2006, dar de fapt aceasta face corp comun cu sentinţa pronunţată şi recurată, fiind practicaua hotărârii.

Intimatul Guvernul României – Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, susţinând legalitatea şi temeinicia hotărârii instanţei de fond şi solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale aplicabile, Curtea l-a admis pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Din cuprinsul sentinţei recurate, mai precis din practicaua acesteia, rezultă că recurentul-reclamant înainte de a pune concluzii pe fondul cauzei a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.39, art.II alineatele (3) şi (4) din O.G.nr.72 din 27 august 2004, astfel cum  a fost modificat prin Legea nr.519 din 26 noiembrie 2004, socotind că de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea acestui text de lege depinde modul de soluţionare a fondului cauzei.

Soluţionând cererea reclamantei-recurente de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, odată cu fondul cauzei, instanţa de fond a încălcat  dispoziţiile Legii nr.47/1992, republicată în condiţiile în care rezolvarea dată a fost aceea de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instituie calea de atac a recursului împotriva încheierilor prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a se decide asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de judecată „în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”.

Aşadar, până la soluţionarea irevocabilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale (în cazul în care aceasta a fost respinsă la fond), instanţa fondului nu poate soluţiona cauza pe fondul ei.

În plus, trebuie dată eficienţa textului de lege sus-menţionat – art.29 alin. (6) din Legea nr.47/1992, republicată care se referă în mod expres la încheierile prin care este respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi împotriva cărora exista calea de atac a recursului.

Deci, instanţa de fond, avea obligaţia legală de a pronunţa mai întâi o încheiere, prin  care să arate considerentele pentru care a procedat la respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, temeinicia şi legalitatea acesteia fiind supusă controlului judiciar la instanţa imediat superioară.

Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate este de fapt un incident procedural, acesta urmând a fi dezbătut în contradictoriu cu toate părţile din  proces.

Or, prima instanţă avea obligaţia să ceară recurentei-reclamante (care a invocat oral excepţia)  să-şi motiveze în scris excepţia de neconstituţionalitate, aceasta urmând a fi comunicată părţii adverse pentru a-şi exprima punctul său de vedere cu privire la admisibilitatea sesizării Curţii Constituţionale.

Trecând la soluţionarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cerere ce a fost respinsă, prima instanţă a încălcat grav formele de procedură şi dispoziţiile legale în  materie, prevăzute de Legea nr.47/1992, republicată, astfel încât soluţia pronunţată este nelegală şi netemeinică.

Avocat. Refuzul primirii în profesie cu scutire de examen. Daune morale

de

Prin sentinţa civilă nr.618 pronunţată la data de 13 iunie 2002 în dosarul nr.804/2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ a admis acţiunea formulată de reclamantul T.R. în contradictoriu cu Uniunea Avocaţilor din România şi:

– a anulat decizia nr.8763/23 martie 2002 emisă de Consiliul Uniunii, precum şi decizia nr.1287/14 decembrie 2001 emisă de Comisia permanentă;

– a obligat Uniunea Avocaţilor din România să emită o decizie pentru primirea reclamantului în profesia de avocat cu scutire de examen;

– a obligat pârâta la plata sumei de 100 milioane daune morale.

Curtea de apel a reţinut că actele administrative emise de Comisia permanentă şi Consiliul  Uniunii Avocaţilor din România sunt nelegale şi netemeinicie, reclamantul îndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, republicată şi având avizul favorabil al Baroului Bucureşti, pentru a putea fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.

Cu referire la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a reţinut că obligarea uniunii pârâte se justifică deoarece soluţionarea cererii reclamantului s-a făcut cu o mare întârziere.

Impotriva acestei soluţii a formulat recurs Uniunea Avocaţilor din România, susţinând că actele administrative atacate sunt legale şi temeinice, intimatul reclamant neîndeplinind condiţiile cerute de art.16 alin.(2) lit.6) din Legea nr.51/1995, republicată.

Recursul este întemeiat pentru motivele care vor fi prezentate în continuare.

La data de 28 mai 2000, intimatul reclamant s-a adresat Baroului Bucureşti, care, la data de 11 octombrie 2001, a avizat favorabil primirea acestuia în profesia de avocat cu scutire de examen, constatând îndeplinirea condiţiilor legale şi statutare.

Prin decizia nr.1287/14 decembrie 2001, Comisia permanentă a Uniunii Avovocaţilor din România a respins cererea de acordare a scutirii de examen pentru primirea în profesia de avocat a intimatului – reclamant, cu motivarea că nu îndeplineşte condiţia cerută de art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, neîndeplinind funcţiile de jurisconsult şi /sau consilier juridic cel puţin 10 ani.

Consiliul Uniunii Avocaţilor din România, prin decizia nr.8763/23 martie 2002, a respins contestaţia formulată împotriva deciziei nr.1287/14 decembrie 2001, cu aceeaşi motivare.

Din probele administrate în cauză, rezultă că intimatul reclamant, absolvent al Facultăţii de Drept Bucureşti în anul 1975,  după ce a îndeplinit alte funcţii, începând cu 01 aprilie 1991 a îndeplinit funcţiile de jurisconsult şi consilier juridic, astfel că, la data formulării cererii, îndeplinea cerinţa de a fi activat cel puţin 10 ani în aceste funcţii.

Astfel fiind, în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe ale Uniunii Avocaţilor din România că intimatul reclamant nu ar fi îndeplinit condiţia de vechime în cele două funcţii, potrivit prevederilor art.16 alin.(2) lit.b) din Legea nr.51/1995, republicată, actele administrative emise fiind netemeinice şi nelegale.

Dar, soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală în ceea ce priveşte obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata sumei de 100 milioane lei cu titlu  de daune morale.

Potrivit prevederilor art.11 alin.2 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute. Dar, acestea vor putea fi acordate numai dacă şi în măsura în care au fost dovedite.

Or,  instanţa de fond a dispus obligarea Uniunii Avocaţilor din România la plata unor daune morale fără ca în cauză să fi existat probe în privinţa existenţei acestora, a unor suferinţe morale care să fi fost produse ca urmare a soluţionării nefavorabile a cererii de primire în profesia de avocat cu scutire de examen.

Dimpotrivă, din probele existente, cât şi din propriile susţineri, a rezultat că intimatul – reclamant, în perioada soluţionării cererii, cât şi ulterior, a continuat să-şi desfăşoare activitatea în condiţii şi cu rezultate similare cu acelea din perioada anterioară.

Deci, cum în cauză nu există dovezii cu privire la existenţa unor suferinţe morale şi a unor daune morale care să fi fost produse împotriva intimatului reclamant, instanţa de fond nu avea temei legal pentru obligarea uniunii recurente la plata vreunei sumei cu titlu de daune morale.

Din acest punct de vedere recursul fiind întemeiat a fost admis, sentinţa atacată a fost  modificată în sensul înlăturării obligării la plata sumei 100 milioane lei cu titlu de daune morale,   menţinându-se celelalte dispoziţii.

Competenţă materială. Refuzul nejustificat de a actualiza pensia de serviciu a unui magistrat.

de

Prin acţiunea înregistrată la 5 decembrie 2002, reclamanta RF a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lîngă Curtea Supremă de Justiţie să procedeze la actualizarea pensiei sale de serviciu, în temeiul art.103 alin.1 şi 5 din Legea 92/1992 republicată, H. G. nr.403/2001 şi O.U.G. nr.187/2001, prin includerea în indemnizaţia lunară de încadrare a adaosului de 20% pentru vechimea în magistratură, a sporului de 15% pentru condiţii deosebite de muncă şi a creşterilor salariale acordate în anul 2002 personalului din sectorul bugetar. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului să întocmească  şi să comunice la  Casa Naţională de Pensii actul privind cuantumul actualizat al pensiei de serviciu, pentru a se proceda la plata diferenţei de drepturi băneşti cuvenite.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă materială, excepţie care a fost admisă şi prin sentinţa civilă nr.24/14 ianuarie 2002, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamantei este supusă jurisdicţiei speciale a asigurărilor sociale instituită prin art.154-159 din Legea nr.19/2000 şi potrivit căreia, tribunalul este competent să judece litigiul în primă instanţă.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărîrii  în baza art.304 pct.3 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând că s-a solicitat acordarea drepturilor de pensie, deşi obiectul acţiunii l-a constituit refuzul nejustificat al unei autorităţi publice centrale de a întocmi actul privind cuantumul actualizat al pensiei sale de serviciu.

Acţiunea recurentei-reclamante are ca obiect recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei sale de serviciu în raport cu nivelul salariilor de bază ale magistraţilor în activitate, drept prevăzut de art.103 alin.5 din Legea nr92/1992 republicată şi obligarea intimatului – pârât la întocmirea actului administrativ privind cuantumul actualizat al pensiei, pentru a fi comunicat Casei Naţionale de Pensii.

Astfel formulată, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art.1 şi art.11 din Legea nr.29/1990, în baza cărora, în cazul constatării unui refuz nejustificat al intimatului-pârât de a rezolva petiţia referitoare la un drept recunoscut de lege recurentei-reclamante, urmează ca instanţa de judecată să se pronunţe asupra obligaţiei de a întocmi actul administrativ solicitat cu privire la indemnizaţia lunară de încadrare, sporurile şi creşterile salariale ale magistraţilor în activitate, ca elemente necesare actualizării pensiei de serviciu.

De altfel, intimatul-pârât nu are atribuţii în domeniul stabilirii şi plăţii pensiilor, cum eronat a reţinut instanţa de fond ca temei pentru aplicarea dispoziţiilor art.154-159 din Legea nr.19/2000 referitoare la asigurările sociale.

În consecinţă, instanţa de contencios administrativ a fost legal învestită să judece pricina şi hotărârea de declinare a competenţei a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă materială prevăzute de art.6 din Legea nr.29/1990 şi art.3 pct.1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Curtea a admis recursul, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Magistraţi. Pensie. Vechime în magistratură. Principiul neretroactivităţii legii. Discriminare.

de

Prin acţiunea înregistrată la 13 octombrie 2000 şi precizată cu cererea depusă la 11 decembrie 2000, reclamantul G.Ş. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând să fie anulată adresa nr. 85/DS/G/27 ianuarie 2000, să i se recunoască vechimea în magistratură pentru perioada 16 noiembrie 1960 – 1 mai 1997 şi să i se elibereze adeverinţă pentru pensia de serviciu în vederea actualizării pensiei sale în raport cu salariul de bază şi drepturile magistraţilor în activitate.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 1 mai 1997 s-a pensionat conform Legii nr. 3/1977 pentru munca depusă şi limită de vârstă, dar pentru perioadele în care a îndeplinit funcţia de consilier juridic are dreptul la pensie de serviciu în condiţiile Legii nr. 92/1992. Reclamantul a învederat că prin adresa contestată, pârâtul a refuzat să-i recunoască vechimea în magistratură pentru activitatea desfăşurată timp de 36 de ani în profesiuni juridice, vătămând dreptul său la stabilirea pensiei de serviciu.

Curtea de Apel Alba – Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând că reclamantul a avut funcţia de judecător numai 9 ani şi că nu îndeplineşte condiţia unei vechimi de cel puţin 25 de ani în magistratură pentru a beneficia de prevederile art. 103 din Legea nr. 92/1992 republicată privind pensia de serviciu a magistraţilor.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii ca nelegală şi netemeinică.

În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile art.44 din Legea nr. 92/1992 republicată, care prevăd expres că şi perioadele în care s-au exercitat alte funcţii juridice decât cele de judecător sau de procuror constituie vechime în magistratură.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, s-a susţinut că instanţa de fond a motivat eronat soluţia dată pe principiul neretroactivităţii legii şi a reţinut că, de pensia de serviciu nu pot beneficia decât magistraţii aflaţi în activitate la data intrării în vigoare a Legii nr. 142/1997 şi cei reîncadraţi după pensionare. Recurentul a învederat că interpretarea instanţei de fond este în contradicţie cu decizia nr.88/1 iunie 1999 în care Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 103 alin. 5 din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul la actualizarea pensiilor în raport cu salariile de bază ale magistraţilor în activitate nu este recunoscut tuturor categoriilor de magistraţi pensionari.

În ultimul motiv de recurs, recurentul a criticat tratamentul discriminatoriu care i-a fost aplicat în privinţa  dreptului la pensie, motivând că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 26 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice.

Recursul este nefondat.

În baza deciziei nr. 139945/25 aprilie 1997, recurentul beneficiază de pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă stabilită de Oficiul de pensii al judeţului Alba în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Cererea recurentului de recunoştere a dreptului la pensia de serviciu şi la actualizarea cuantumului acesteia în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate a fost corect respinsă de instanţa de fond, constatându-se că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 92/1992 pentru acordarea acestei categorii de pensie.

Conform art. 103 alin. 1 din Legea nr. 92/1992 republicată, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 142/1997, pensia de serviciu se acordă magistraţilor cu o vechime de cel puţin 25 de ani în magistratură.

Recurentul nu îndeplineşte această condiţie, întrucât a exercitat funcţia de judecător numai 9 ani şi, până la data pensionării, a exercitat alte funcţii juridice care nu sunt asimilate funcţiei de magistrat. Deşi aceste ultime funcţii sunt printre cele enumerate în art. 44 din Legea nr. 92/1992 republicată, ca reprezentând vechime în magistratură, activitatea desfăşurată de recurent în perioadele respective nu este asimilată funcţiei de magistrat, aşa cum a fost definită în art. 42 din aceeaşi lege. Conform prevederilor legale  sus-menţionate, au calitatea de magistrat şi fac parte din corpul magistraţilor judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă aceasta, precum şi magistraţii asistenţi ai Curţii Supreme de Justiţie.

În consecinţă, printr-o corectă interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 92/1992, instanţa de fond a stabilit că recurentul nu este în drept să beneficieze de pensia de serviciu a magistraţilor şi că vechimea pentru perioadele lucrate în funcţia de judecător şi în alte funcţii juridice nu poate fi valorificată decât prin calcularea pensiei care i-a fost deja acordată în condiţiile Legii nr. 3/1977.

Curtea constată că este nefondată şi susţinerea recurentului privind recunoaşterea dreptului la actualizarea pensiei de serviciu şi pentru persoanele pensionate anterior modificării şi completării Legii nr. 92/1992 prin Legea nr. 142/1997. Cum recurentul nu este titular al dreptului la pensie de serviciu, apare ca lipsită de temei legal cererea sa de a se actualiza pensia sa, calculată în sistemul prevăzut de Legea nr. 3/1977, dar în raport de condiţiile reglementate prin Legea nr. 92/1992 pentru altă categorie de pensie, respectiv în funcţie de veniturile magistraţilor în activitate.

Ultima critică din recurs este de asemenea nefondată, întrucât recurentul nu îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea pensiei de serviciu şi deci calcularea pensiei sale în baza Legii nr. 3/1997 nu reprezintă o discriminare faţă de magistraţii pensionaţi. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă uniformitate, astfel încât la situaţii diferite se justifică instituirea unui tratament juridic diferenţiat.

Faţă de considerentele expuse, Curtea a respins recursul ca nefondat.