În acest context, conceptul rezidenței alternante, consacrat și aplicat deja cu succes la nivel european, se conturează din ce în ce mai mult și în România. Ca posibilă variantă de rezolvare a problemelor generate de divorț, în privința minorilor.

Cu toate acestea, rezidenţa alternantă, care presupune ca minorul să petreacă timp egal cu ambii părinții. Respectiv să locuiască în mod alternativ, câte o săptămână cu fiecare părinte, ridică mai multe probleme și întrebări. În primul rând, se pune întrebarea în ce măsură acest concept va fi acceptat de societatea noastră preponderent conservatoare. Incă tributară abordării generate de vechea legislație, anterioară adoptării noului Cod civil.  Potrivit acestei concepţii, în urma unui divorţ, copiii erau încredințați de regulă, mamei rolul celuilalt părinte – de regulă tatăl . Limitându-se la a fi plătitor de pensie de întreținere și la exercitarea legăturilor personale. În ce măsură și în ce condiții acest nou concept reprezintă o soluție viabilă sau, dimpotrivă, nu face decât să încurce și mai mult lucrurile? Rezidența alternantă poate fi o soluție doar când părinții au o bună comunicare sau, dimpotrivă. Poate fi cheia (re)găsirii acestei comunicări și atunci când pare că toate ușile s-au închis și nu mai există nicio speranță?

Plecând de la reglementarea și jurisprudența europeană în această materie, instanțele române au început să recunoască și să aplice soluţia rezidenței alternante . Chiar dacă aceasta nu este consacrată ca atare în legislația noastră.

Potrivit art. 400 Cod civil, în lipsa înțelegerii dintre părinți, sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește. O dată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic.  Așadar, locuința minorului este stabilită în mod obligatoriu la unul dintre părinți, copilul neputând avea decât o singură locuință.

Instanțele au considerat însă că

Atunci când s-a dispus exercitarea autorităţii părintești în comun de către ambii părinți. Este de esența unei asemenea exercitări implicarea efectivă în creșterea și educarea copilului, așadar acordarea unui timp egal cu ambii părinți. Iar nu doar participarea formală la procesul decizional legat de minori. Ca urmare, a început să fie acceptată varianta rezidenței alternante ca formă de  exercitare a legăturilor personale.

Rezidența alternantă este și o modalitate de a împiedica și descuraja alienarea parentală, considerată ca formă de abuz psihologic sever asupra copilului. Prin Dispoziţia nr. 2/2016 a Colegiului Psihologilor din România.

Totodată, se asigură aplicarea Rezoluţiei  nr. 2079/2015 a Consiliului Europei, care subliniază că părinţii sunt egali în privinţa împărţirii responsabilităţilor părinteşti. Iar rolul tatălui vis-a-vis de copiii săi, indiferent de vârsta acestora, chiar și atunci  . Când  copiii sunt foarte mici, trebuie să fie mai bine recunoscut şi pus în valoare corespunzător. Autoritatea părintească comună presupune că părinţii au anumite drepturi, obligaţii şi responsabilităţi faţă de copiii lor . Cu toate acestea taţii sunt uneori confruntaţi cu legi, practici jurisprudenţiale şi prejudecăţi .

Care le răpesc dreptul de a avea o relaţie susţinută cu copiii lor.

În această rezoluţie se arată  că respectul pentru viaţa de familie este un drept fundamental recunoscut de art. 8 . Al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în numeroase alte documente juridice internaţionale. Separarea părinte-copil are efecte iremediabile asupra relaţiei acestora. O asemenea separare ar trebui să fie dispusă exclusiv de o instanţă de judecată şi numai în împrejurări excepţionale. Care să implice riscuri grave la adresa interesului superior al copilului. Având în vedere aceste aspecte, se solicită tuturor statelor membre ale Consiliului Europei . Să semneze şi să ratifice Convenţiile Europene . Privind exercitarea Drepturilor Copiilor şi Convenţia asupra Relaţiilor Personale care privesc Copiii. Să se asigure că părinţii au drepturi egale şi să introducă în propria legislaţie principiul de reşedinţă alternantă în cazul separării părinţilor.

Noul Cod civil român

a consacrat regula exercițiului în comun a autorității părintești, exercitarea de către un singur părinte. Fiind excepția, numai atunci când există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului. În aceste condiții, reședința alternantă poate reprezenta ”vehiculul” acestui exercițiu în comun al autorității părintești. În caz contrar, acest exercițiu în comun al autorității părintești ar  rămâne doar o formă fără fond, o ”coajă” lipsită de conținut.

Ce spun psihologii în legătură cu reședința alternantă și efectele sale pe termen scurt, mediu și lung?

Unele opinii au fost în sensul că ar fi contrar interesului  minorului ca acesta să fie ”plimbat” între două locuințe, mai ales în primii ani  din viață, întrucât. Din punct de vedere psihologic, copilul are nevoia vitală  de  a stabili o legătură selectivă cu un adult care răspunde nevoilor sale și care este capabil să îi înțeleagă tensiunile și să i le aline. Nevoia de constanță implică atât persoana adultă cât și constanța locului. Dacă aceste condiții de stabilitate nu sunt respectate, copilul poate dezvolta un atașament perturbat, care generează un sentiment de insecuritate internă.

Dimpotrivă, în alte situații, psihologii au fost de părere că rezidența alternantă este în beneficiul

minorilor întrucât, ulterior despărțirii părinților. Este benefic pentru copii să se bucure de relațiile personale cu ambii părinți, cu aceeași frecvență. Tocmai în vederea depășirii, pe cât posibil, a inconvenientelor și neajunsurilor emoționale care apar odată cu pronunțarea divorțului. Desigur însă că este necesară crearea unui cadru care să confere stabilitate copilului, acesta nu trebuie să simtă că are două domicilii, că plimbă mereu o valiză și un ghiozdan. Este necesară îndeplinirea unor condiții minime care să asigure o rutină în viața copilului. Este de preferat ca locuințele părinților să fie cât de cât apropiate. Copilul să frecventeze aceeași școală, aceleași opționale, să aibă prieteni comuni și activități specifice cu fiecare părinte.

au început să împărtășească opinia că, atunci când aceste minime condiții sunt îndeplinite, rezidența alternantă este o soluție. Chiar o modalitate de restabilire a comunicării între părinți.

Printre primele hotărâri judecătorești care au recunoscut conceptul de rezidență alternantă regăsim sentinţa civilă nr. 4080/16.04.2013 a Judecătoriei sectorului 4. In cuprinsul căreia se reține că: „relaţia părinte-copil stă la baza dezvoltării acestuia ca individ. Această relaţie se poate hrăni în funcţie de cele două dimensiuni ale părinţilor: funcţiile de mamă şi tată. (…) . Orice măsură luată în ceea ce priveşte copilul, care nu ţine cont  de faptul că minorul are nevoie de ambii săi părinţi are un efect negativ direct asupra copilului.

Judecătoria Cornetu pronunță la rândul său o soluție novatoare (sentința nr. 7394/12.11.2013) . In sensul că dispune chiar pe cale de ordonanță președințială rezidența alternantă (două săptămâni cu mama și două săptămâni cu tatăl) în privința exercitării legăturilor personale până la soluționarea divorțului. În felul acesta s-a asigurat copilului maxim de timp petrecut cu fiecare dintre cei doi părinți, pe perioada care se scurge. Intre data începerii procesului de divorț și data soluționării sale definitive.

Tribunalul București, prin decizia civilă nr. 2914/A din 15.09.2017 a stabilit rezidența alternantă ca modalitate de exercitare a legăturilor personale (o săptămână alternativ cu fiecare dintre părinți) .  Reținând că aceasta se impune tocmai ca modalitate de restabilire a comunicării între părinți, între aceștia existând o stare de tensiune și de conflict care afectează echilibrul emoțional al minorelor.