sentin

Reclamantul PI a chemat în judecată la data de 17.04.2006 pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu aceasta, să se dispună reanalizarea deciziei sale de pensionare nr.117584/2006.

Prin sentinţa civilă nr.4605/15.05.2006 Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în aplicarea art.137 din C.proc.civ. şi art.155 lit.f) din Legea nr.19/2000, dispoziţii legale raportate la obiectul cererii de chemare în judecată.

Tribunalul Constanţa – Secţia Civilă şi Asigurări Sociale prin sentinţa civilă nr.310/2006, a declinat şi el, competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ, reţinut că la termenul din 11.09.2006 reclamantul a renunţat la capătul de cerere privind recalcularea pensiei pentru limita de vârstă, menţinându-şi al doilea capăt de cerere din acţiune privind modificarea cuantumului de la 237 lei la 236 lei – pensie primită în temeiul Legii nr.189/2000, reţinând, că instanţa a rămas investită cu soluţionarea capătului de cerere privind drepturile de pensie ale reclamantului conform Legii nr.189/2000, deci, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.7 pct.4 din Legea nr.189/2000, potrivit cărora, împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la Curtea de Apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ.

Prin sentinţa civilă nr.258/CA din 5 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanţa – Secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă şi Asigurări Sociale şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, înaintând dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În motivarea soluţiei, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că potrivit art.7 alin. (1) din Legea nr.189/2000 „Stabilirea şi plata drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se fac de direcţia generală de muncă şi protecţie socială teritorială. Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.1 se înfiinţează, în cadrul fiecărei direcţii generale de muncă şi protecţie socială teritoriale, o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult 3 membri”.

Potrivit art.7 alin. 3 „Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii în termen de cel mult 30 de zile de la sesizare, printr-o hotărâre motivată”, iar alin. (4) prevede că „împotriva hotărârii persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit legii contenciosului administrativ nr.29/1990”.

A constatat instanţa că din aceste dispoziţii legale rezultă că pe calea contenciosului administrativ pot fi judecate doar contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de comisia alcătuită conform Legii nr.189/2000 şi care stabileşte dacă persoana, cetăţean român, a avut de suferit în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6.09.1940 până la 6.03.1945, pentru una din situaţiile prevăzute la lit.„a-f” din art.1 din lege, cuantumul indemnizaţiei fiind cel prevăzut de legiuitor, cu modificările în timp, datorate indexărilor potrivit art.4 din lege.

A mai reţinut Curtea de Apel Constanţa că potrivit art.155 lit.f) din Legea nr.19/2000, „Tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:(…) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale”.

A concluzionat instanţa că din aceste dispoziţii legale speciale rezultă că, potrivit Legii nr.189/2000, Curtea de apel judecă numai contestaţiile formulate împotriva hotărârilor emise pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.1 din lege, respectiv, dacă persoana are sau nu dreptul de a fi încadrată în categoria persoanelor care beneficiază de indemnizaţiile prevăzute de art.2 din lege, precum şi eventual, data de la care acestea se acordă.

În schimb, arată Curtea de apel, „modul de plată a indemnizaţiilor” se soluţionează în primă instanţă de către tribunal, conform art.155 lit.f) iar‚ cum litigiul din cauză este cu referire la cuantumul indemnizaţiei stabilite deja în baza Legii nr.189/2000, în favoarea reclamantului prin hotărârea Casei Judeţene de Pensii Constanţa nr.1869/21.01.2003, hotărâre necontestată de către reclamant, competenţa de soluţionare a acesteia aparţine Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă şi Asigurări Sociale.

Analizând conflictul negativ de competenţă ivit potrivit art.20 pct.2 C. proc.civ. Înalta Curte constată că instanţa căreia îi revine competenţa materială de soluţionare a cauzei de faţă este tribunalul.

Actul pe care reclamantul l-a contestat prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată şi precizată, este decizia nr.117584/2006, privind recalcularea pensiei din sistemul public emis de Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.

Jurisdicţia asigurărilor sociale este reglementată de Capitolul 8 din Legea nr.19/2000 şi se realizează prin tribunale şi curţi în apel, conform art.154 din actul normativ menţionat.

În temeiul art.155 din Legea 19/2000, tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind:

a)modul de calcul şi de depunere a contribuţiei de asigurări sociale;

b)modul de stabilire a majorărilor de întârziere;

c)înregistrarea, evidenţa şi certificarea contribuţiei de asigurări sociale;

d)deciziile de pensionare;

e)refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;

f)modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale;

g)plângerile împotriva proceselor – verbale de contravenţii încheiate conform prezentei legi;

h)contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită, dispuse în baza prezentei legi.

Împrejurarea că decizia de recalculare a pensiei a fost contestată numai parţial, în ceea ce priveşte indemnizaţia care i se cuvine reclamantului ca beneficiar al O.G. nr.105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.189/2000, nu atrage incidenţa art.7 alin.4 din acest act normativ.

Potrivit art.7 alin.1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările ulterioare, stabilirea şi plata drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă se fac de casa judeţeană de pensii sau, după caz, de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti. Pentru stabilirea situaţiilor prevăzute la art.1 se înfiinţează, în cadrul fiecărei direcţii, case judeţene de pensii sau, după caz, în cadrul Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti, o comisie alcătuită din preşedinte şi cel mult 3 membri.

Comisia este obligată să se pronunţe asupra cererii printr-o hotărâre motivată, împotriva căreia persoana interesată poate face contestaţie la curtea de apel, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit legii contenciosului administrativ (art.7 alin.3 şi 4).

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că în competenţa curţii de apel intră numai soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor prin care se stabileşte dacă persoana în cauză se încadrează în categoriile de persoane persecutate din motive etnice prevăzute în art.1 din O.G. nr.105/1999, pentru a beneficia de drepturile prevăzute de acest act normativ, iar nu şi cererile privind modul de calcul şi de plată al indemnizaţiilor, acestea din urmă încadrându-se în prevederile art.155 lit.f) din Legea nr.19/2000.

În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art.22 alin. (5) C.proc.civ, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa – Secţia Civilă şi de Asigurări Sociale.

Prin sentinţa civilă nr. 2087 din 3 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul TG în contradictoriu cu pârâţii Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989,

” S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. şi S.N. Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A., prin care solicita obligarea primului pârât să-i predea documentele ce-i asigură, pentru anul 2006 şi, respectiv, pentru anii 2006-2007, exercitarea drepturilor conferite de art. 5 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 341/2004, obligarea celorlalţi doi pârâţi să-i predea aceste documente şi obligarea pârâţilor vinovaţi de nepredarea documentelor la plata de despăgubiri pentru împiedicarea exercitării dreptului legal menţionat, începând cu luna martie 2006 şi până la data predării documentelor respective, cuantumul acestor despăgubiri fiind precizat la 20 RON/lună, în cazul călătoriei cu metroul, şi la 2400 RON/an, în cazul călătoriei pe cale ferată, precum şi obligarea pârâţilor la plata de penalităţi pe zi de întârziere, în cuantum de 100 RON, cu plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, că nu există nici o dispoziţie legală care să permită expedierea prin poştă a documentelor solicitate de reclamant, o asemenea operaţiune fiind, de altfel, supusă riscului pierderii documentelor sau ajungerii lor în posesia altei persoane, revenind reclamantului obligaţia de a se prezenta la sediul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, în timpul programului cu publicul, pentru a primi documentele solicitate, ceea ce, însă, acesta nu a făcut.

Reclamantul a declarat recurs, arătând că judecătorul fondului nu şi-a motivat în drept soluţia, limitându-se la un simplu raţionament ce se plasează însă în afara chestiunilor legale ce ar fi trebuit analizate, întrucât nu s-a solicitat de către reclamant expedierea prin poştă a documentelor de transport gratuite.

Recurentul a arătat că instanţa de fond deşi trebuia să oblige autorităţile pârâte la predarea documentelor de transport gratuite, a reţinut culpa sa, deşi nu este stipulată în lege obligaţia de prezentare a beneficiarului la sediul pârâţilor pentru a intra în posesia documentelor de transport ce i se cuvin.

În fine, recurentul-reclamant, învederând că a dovedit în susţinerea acţiunii sale că are calitatea de beneficiar al dreptului conferit prin art.5 lit.k din Legea nr.341/2004, şi că nu i s-a răspuns petiţiei din data de 8.05.2005, a precizat că la mijlocul lunii decembrie 2006, Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 i-a înmânat documentele solicitate, necesare transportului gratuit pe linia ferată şi metrou aferente anului 2006. Drept urmare, recurentul şi-a restrâns şi precizat ulterior recursul de faţă ca şi acţiunea iniţială în sensul expres menţionat în partea introductivă a prezentei hotărâri.

Recursul este fondat.

Recurentul-reclamant, deţinător al unui certificat eliberat la data de 23.12.2005, ce confirmă titlul de „Luptător pentru victoria revoluţiei române din decembrie 1989 – Luptător rănit şi reţinut”, beneficiază de drepturile conferite de Legea nr.341/2004, astfel cum o atestă chiar acest document, incluzând transportul urban gratuit cu mijloacele de transpot în comun şi, anual, 12 călătorii gratuite pe calea ferată, la clasa I dus-întors cu toate categoriile de trenuri de călători (art.5 alin.1 lit.k din Legea nr.341/2004).

Rezultă totodată, incontestabil, că urmare a demersurilor întreprinse de recurentul-reclamant în vederea obţinerii documentelor care să-i permită transportul gratuit cu trenul şi metroul şi a răspunsurilor primite de la intimaţii S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. şi S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A., prin care i s-a comunicat că respectivele documente se distribuie numai de intimata Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, acesta s-a adresat la data de 8.05.2006 intimatei cu aceeaşi solicitare, la care însă, nu a mai primit nici un răspuns.

Înalta Curte apreciază că în sensul Legii nr.554/2004, recurentul-reclamant a dovedit vătămarea ce i-a fost produsă în dreptul său legal conferit de Legea nr.341/2004 prin nesoluţionarea de către autoritatea competentă respectiv intimata – pârâtă Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, a solicitărilor sale legitime, cu atât mai mult cu cât, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, nu se poate stabili o culpă în sarcina recurentului-reclamant prin simplul fapt al neprezentării la sediul autorităţilor emitente, pentru înmânarea documentelor solicitate, câtă vreme o astfel de obligaţie şi/sau procedură nu este legal prevăzută.

Apărarea intimatei în sensul postării pe site-ul autorităţii a informaţiilor necesare pentru emiterea acestor documente nu prezintă, în opinia Înaltei Curţi, relevanţă din perspectiva prevederilor Legii nr.554/2004, refuzul de soluţionare a solicitării recurentului – reclamant apărând astfel ca total nejustificat.

În fine, pe acest ultim aspect Înalta Curte nu poate să nu reţină că şi împrejurarea survenită ulterior pronunţării hotărârii atacate, constând în predarea către recurent a documentelor solicitate, necesare transportului gratuit pe calea ferată şi cu metroul pentru anul 2006, de către reprezentantul Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, efectuată prin intermediul executorului judecătoresc, la sediul acestuia, reprezintă un argument în plus în sensul celor arătate, respectiv a inexistenţei unei obligaţiii legale prevăzute în sarcina solicitantului, care să poată paraliza sau măcar justifica atitudinea pasivă a autorităţii competente să emită documentele de transport.

Reţinând aşadar vătămarea produsă recurentului-reclamant, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004, Înalta Curte, urmare a admiterii recursului şi a modificării hotărârii atacate, a admis în parte acţiunea restrânsă a reclamantului-recurent, respectiv în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, potrivit art.18 alin. (3) din Legea nr.554/2004, în cuantumul solicitat şi în mod obiectiv cuantificat de recurentul – reclamant şi care, de altfel nici nu a fost contestat, de intimaţii-pârâţi.

Cum din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat nici o culpă din partea intimatelor pârâte S.C. „METROREX CFR CĂLĂTORI” – S.A. şi S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A. în ceea ce priveşte nesoluţionarea solicitărilor legitime formulate de recurentul-reclamant TG, în condiţiile în care nu le revin competenţe în emiterea unor astfel de documente, Înalta Curte a dispus numai obligarea pârâtei-intimate la plata despăgubirilor către acesta, în cuantum de 180 lei reprezentând contravaloare călătorii metrou şi la 617 lei contravaloare călătorii pe calea ferată. Totodată a respins ca neîntemeiate celelalte cereri ale recurentului faţă de celelalte două pârâte – intimate, cu aplicarea art.274 – 276 Cod procedură civilă în acelaşi sens.