Aplicarea legilor de procedură civilă în timp, spaţiu şi asupra persoanelor
aplicarea legilor de procedură civilă asupra persoanelor, principiu ce determină sfera de acţiune a normelor de drept procesual civil cu privire la părţi şi ceilalţi participanţi în instanţă. A.l.p.c.a.p. se întemeiază pe principiul constituţional al deplinei egalităţi în faţa legilor a tuturor cetăţenilor, fără nicio deosebire de naţionalitate, rasă, sex sau religie. Principiul egalităţii părţilor în faţa instanţelor judecătoreşti este aplicabil atât cetăţenilor români, cât şi persoanelor fizice ori juridice străine; legislaţia nu cunoaşte restricţii procesuale pentru unele persoane şi nici privilegii pentru altele.
aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu, principiu care desemnează acţiunea normelor procesuale sub aspect teritorial.
A.l.p.c.s. este guvernată de principiul teritorialităţii, în sensul că legile române se aplică pe întreg cuprinsul patriei noastre. Aplicarea principiului enunţat (ce decurge din suveranitatea şi independenţa statului) determină următoarele consecinţe: a) legile de procedură civilă se aplică doar proceselor ce se soluţionează în România; b) soluţionarea litigiilor cu un element de extraneitate, de o instanţă română, se face după legea forului (lex fori); c) efectuarea unei comisii rogatorii în ţara noastră se face întotdeauna după legea română; d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate, în principiu, pe teritoriul României doar după verificarea condiţiilor de regularitate internaţională a acestora, de către instanţa română care acordă exequafur-ul. Legislaţia noastră procesuală se caracterizează prin aceea că ea are un caracter unitar, fiind aplicabilă pe întreg teritoriul ţării. De aceea, în principiu, nu pot să apară conflicte de legi interpro-vinciale; în mod excepţional asemenea conflicte ar putea privi aplicarea unor dispoziţii legale privitoare la evidenţa funciară; aceste posibile conflicte se vor rezolva după principiul locus regit actum [sin. conflictul legilor de procedură în spaţiu; v. şi locus regit actum].
aplicarea legilor de procedură civilă în timp, principiu care guvernează acţiunea normelor de drept procesual civil într-o perioadă de timp determinată. Legile de procedură civilă produc efectele în
vederea cărora au fost edictate de la data intrării în vigoare şi până la abrogare; între cele două momente legea va reglementa toate situaţiile ce se ivesc (tempus regit actum). în virtutea principiului neretroac-tivităţii, care se aplică şi în materie procedurală, toate actele şi faptele juridice ce se produc între momentul intrării în vigoare şi cel al abrogării unei legi vor fi guvernate de aceasta. Actele şi faptele ce prezintă relevanţă sub aspect procedural se pot prelungi însă şi după abrogarea unei legi; în asemenea împrejurări, „conflictul legilor în timp” se soluţionează potrivit principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi; ultimul act normativ va guverna atât procesele în curs de judecată, cât şi cele născute din fapte anterioare noii legi, dar care au fost promovate după apariţia acesteia. Principiul enunţat se întemeiază pe ideea că cel din urmă act normativ urmăreşte să asigure o mai bună judecată, fapt ce impune aplicarea lui imediată; legea nouă nu aduce însă atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în vigoare. A.l.p.c.t. prezintă anumite particularităţi, îndeosebi în ceea ce priveşte normele de competenţă şi cele de procedură propriu-zisă. A) Conflictele dintre legile de competenţă se soluţionează diferit, în funcţie de situaţia ce se poate ivi în practică, după cum urmează: a) când legea nouă desfiinţează complet o instanţă de judecată, dosarele în curs se vor trimite din oficiu instanţei nou create; dacă legea nu indică instanţa care ia locul organului judiciar desfiinţat, cauzele respective vor trece în competenţa judecătoriei (aceasta având plenitudine de competenţă); b) când legea nouă reduce competenţa unei categorii de instanţe şi o măreşte pe a alteia, se aplică regula păstrării competenţei instanţei mai întâi sesizate. B) Conflictele dintre legile de procedură propriu-zisă se soluţionează, de regulă, în temeiul principiului imediatei aplicări a legii noi. Principiul enunţat prezintă însă şi unele aspecte derogatorii. Astfel, în domeniul probaţiunii se face distincţie între: a) dispoziţiile legale privitoare la administrarea dovezilor, situaţie în care se va aplica întotdeauna legea nouă; b) dispoziţiile legale privind admisibilitatea probelor, împrejurare în care soluţia diferă după cum ne aflăm în prezenţa unor probe preconstituite sau a unor dovezi nepreconstituite; în prima ipoteză se va aplica, de regulă, legea în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv; dimpotrivă, dacă partea nu urmăreşte valorificarea unor probe preconstituite, se va aplica legea în vigoare la data administrării lor. Căile de atac sunt guvernate de legea în vigoare la data pronunţării hotărârii judecătoreşti atacate. Termenele de procedură sunt supuse legii în vigoare la data când acestea au început să curgă [sin. conflictul legilor de procedură civilă în timp].