spunderea

Prin Sentinţa nr. 43 din 17 mai 2007 a Curţii de Apel Târgu Mureş – Secţia Comercială, de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul DC în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Administraţiei şi Internelor, respectiv Unitatea Militară 0251 Bucureşti, instanţa dispunând anularea Hotărârii nr. 155403/9.08.2005 emisă de Comisia de Soluţionare a contestaţiilor din cadrul UM 0251 Bucureşti precum şi a Hotărârii nr. 47/20.09.2006 emisă de Comisia de Jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul MAI. Totodată instanţa a admis contestaţia formulată de reclamant împotriva deciziei de imputare nr.155099 din 4 iulie 2007 cu consecinţa exonerării reclamantului de la plata sumei de 4.424,90 lei.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, că prin decizia nr. 155098/4.07.2006 reclamantului i s-a imputat suma de 4.424,90 lei, reprezentând drepturi salariale achitate angajatului PC, ca urmare a anulării deciziei de reziliere a contractului de muncă, decizie semnată de către reclamant în calitate de comandant al UM CJT Târgu-Mureş.

Instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina reclamantului reaua-credinţă la momentul la care aceasta a dispus desfacerea contractului de muncă al angajatului, având în vedere atribuţiile pe care le avea în calitate de comandant al unităţii militare şi conţinutul rapoartelor înaintate de către cei împuterniciţi cu cercetarea disciplinară.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen pârâtul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA).

În motivarea cererii, recurenta arată că nu se poate reţine că reclamantul ar fi săvârşit faptele fără vinovăţie, întrucât era obligat să cunoască normele legale care reglementează domeniul în care îşi desfăşura activitatea, iar potrivit art.2 din O.G.nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, această răspundere e angajată pentru pagubele provocate de militari din vina acestora, fără ca textul să distingă dacă fapta a fost săvârşită cu sau fără intenţie.

Consideră recurenta că interpretarea contrară, în cazul faptelor săvârşite din culpă de un militar, ar face imposibilă recuperarea de către instituţie a prejudiciului astfel creat.

Recursul este fondat.

Atât Hotărârea nr.155403 din 9 august 2006 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din U.M. 0251 Bucureşti, cât şi hotărârea nr.47 din 20 septembrie 2006 a Comisiei de Jurisdicţie a Imputaţiilor din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (actualul MIRA) au fost emise cu respectarea condiţiilor de formă legale şi sunt întemeiate pe dovezi asupra vinovăţiei reclamantului.

Instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile O.G.nr.121/1998, considerând că răspunderea materială a militarilor poate fi angajată numai în situaţia în care paguba a fost produsă cu rea-credinţă.

În realitate, legiuitorul prevede vinovăţia fără a distinge asupra săvârşirii faptei din culpă ori cu intenţie.

În speţă, lipsa relei-credinţe nu-l poate exonera pe reclamant de răspundere, câtă vreme textul legal nu are în vedere asemenea excepţii.

Recursul a fost astfel admis.

Reclamantul MI a chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând anularea hotărârii nr.43 din 26 septembrie 2002 a Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul acestui minister, precum şi a hotărârii nr.386 din 29 iulie 2002 a Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Direcţiei audit intern a aceluiaşi minister, prin care a fost respinsă contestaţia pe care a formulat-o împotriva deciziei de imputare nr.12/0/130.343 din 27 iunie 2002, emise de pârât în sarcina reclamantului pentru suma de 1.272.600 lei, reprezentând cota-parte dintr-un prejudiciu total de 4.735.700 lei. Totodată, reclamantul a solicitat anularea deciziei de imputare sus-menţionate, prin care a fost stabilită în sarcina sa răspunderea materială pentru un prejudiciu reprezentând curse efectuate în interes personal cu autoturismul de serviciu al unităţii operative la care acesta activează .

Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti, apreciind că litigiul dintre părţi este un litigiu de muncă, respectiv un conflict de drepturi, în reglementarea art.5 din Legea nr.168/1999, iar competenţa de soluţionare revine tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul unităţii emitente a deciziei de imputare, conform art.72 al aceleiaşi legi. În aprecierea instanţei, împrejurarea că O. G. nr.121/1998 a instituit căi de atac administrative împotriva deciziilor de imputare emise în sarcina militarilor, obligatoriu de parcurs, nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze acţiunea.

La rândul său, Tribunalul Municipiului Bucureşti, Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi litigii de muncă, a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Timişoara, reţinându-se următoarele:

– contestatorul a epuizat căile de atac împotriva deciziei de imputare, aşa cum acestea sunt prevăzute de O.G. nr.121/1998, iar potrivit art.43 din aceeaşi ordonanţă s-a adresat instanţei judecătoreşti competente să soluţioneze acţiunea pe care a formulat-o împotriva hotărârii Comisei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne;

– hotărârea Comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor este un act administrativ cu caracter jurisdicţional emis de un organ al autorităţii administraţiei centrale, iar competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva acestei hotărâri, revine curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul.

Constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, în sensul prevederilor art.20 pct.2 din C. proc. civ., Curtea urmează să stabilească instanţa competentă să soluţioneze cauza în raport cu obiectul real al acţiunii formulate de reclamant şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.

Răspunderea materială a militarilor este reglementată de O.G. nr.121 din 28 august 1998, iar art.30 din această ordonanţă instituie pentru persoana care contestă decizia de imputare prin care a fost obligată la repararea prejudiciului, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în prima fază, sunt soluţionate de comandantul, respectiv şeful care a emis decizia de imputare sau de o Comisie de soluţionare a contestaţiei, numită de acesta, iar în cea de-a două fază, de către comisia de jurisdicţie a imputaţiilor a cărei hotărâre este definitivă.

Potrivit reglementării art.43 din ordonanţa sus-menţionată, în situaţia în care, după epuizarea căilor de atac administrative, persoana obligată la repararea prejudiciului consideră că a fost lezată într-un drept al său legitim, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, potrivit legii.

Prin urmare, însăşi reglementarea specifică răspunderii materiale a militarilor conferă hotărârii comisiei de jurisdicţie a imputaţiilor din cadrul Ministerului de Interne caracterul de act administrativ-jurisdicţional de autoritate emis de un organ al administraţiei publice centrale.

Competenţa de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea unui aemenea act, revine potrivit Legii nr.29/1990, instanţei de contencios administrativ.

Conform art.3 alin.(1) din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cererilor în materie de contencios administrativ, privind actele autorităţilor publice centrale, aparţine curţii de apel.

Cât priveşte competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ, aceasta aparţine, conform reglementării art.6 din Legea nr.29/1990, curţii de apel în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, care, în cazul de faţă, este Curtea de Apel Timişoara.

Pentru considerentele arătate, Curtea a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamantul MI, în favoarea Curţii de Apel Timişoara