Statutul

OUG nr. 153/2008, Ordonanta de urgenta pentru modificarea si completarea Legii nr. 360/2002 privind Statutul politistului

de

Avand in vedere faptul ca politistii sunt functionari publici cu statut special, conferit, potrivit legii, de indatoririle si riscurile deosebite implicate de exercitarea atributiilor de serviciu privind apararea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanei, a proprietatii private si publice, prevenirea si descoperirea infractiunilor, respectarea ordinii si linistii publice, tinand cont de faptul ca in ultima perioada a crescut in mod semnificativ numarul politistilor actionati in instanta ca urmare a savarsirii unor fapte pe timpul si in legatura cu exercitarea acestor atributii, situatie care conduce la aparitia unei stari necorespunzatoare asupra moralului colectiv, caracterizata prin nesiguranta si neincredere manifestate in aplicarea imediata si neconditionata a prevederilor legale in vigoare, datorita dobandirii calitatii de partener de dialog social cu Ministerul Internelor si Reformei Administrative a unor organizatii sindicale, constatate prin hotarari judecatoresti drept reprezentative, in scopul evitarii disfunctionalitatilor care apar in indeplinirea atributiilor functionale ale Ministerului Internelor si Reformei Administrative, tinand seama de faptul ca toate aceste elemente vizeaza direct interesul public si constituie situatii extraordinare a caror reglementare nu poate fi amanata, necesitand adoptarea de masuri imediate, in temeiul art. 115 alin. (4) din Constitutia Romaniei, republicata, Guvernul Romaniei adopta prezenta ordonanta de urgenta.

Articol unic
Legea nr. 360/2002 privind Statutul politistului, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, cu modificarile si completarile ulterioare, se modifica si se completeaza dupa cum urmeaza:
1. La articolul 22, alineatul (8) se modifica si va avea urmatorul cuprins:
„(8) In situatii temeinic justificate, altele decat cele prevazute la art. 65, stabilite prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative, politistii pot fi pusi la dispozitia unitatii pe o perioada de cel mult 6 luni, timp in care vor beneficia de drepturile banesti avute, cu exceptia indemnizatiei de comanda, dupa caz.”
2. La articolul 28 alineatul (1), literele m) si o) se modifica si vor avea urmatorul cuprins:
„m) asigurarea despagubirilor de viata, sanatate si bunuri, in conditiile stabilite prin hotarare a Guvernului;
………………………………………………………………………………………………………
o) suportarea de catre unitate a sumelor necesare asigurarii asistentei juridice a politistului, pentru fapte savarsite de acesta in exercitarea, potrivit legii, a atributiilor de serviciu, in conditiile stabilite prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative;”.
3. La articolul 42, dupa litera d) se introduce o noua litera, litera e), cu urmatorul cuprins:
„e) sa informeze de indata structura de resurse umane a unitatii din care face parte despre dobandirea calitatii procesuale de invinuit sau inculpat, precum si despre masurile procesuale penale dispuse ori hotararile penale pronuntate impotriva sa.”
4. La articolul 48, dupa alineatul (1) se introduc doua noi alineate, alineatele (2) si (3), cu urmatorul cuprins:
„(2) Perioada in care raporturile de serviciu ale politistilor sunt suspendate potrivit prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul functionarilor publici, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale art. 11 alin. (1) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 constituie vechime in serviciu. Pentru aceasta perioada functiile de conducere din organizatia sindicala se echivaleaza cu functiile prevazute in legislatia privind salarizarea politistilor, in vederea stabilirii salariului de baza brut care se ia in considerare la stabilirea drepturilor de pensie ca politist.
(3) Echivalarea functiilor potrivit alin. (2) se face prin ordin al ministrului internelor si reformei administrative, la propunerea organizatiei sindicale si cu avizul Ministerului Muncii, Familiei si Egalitatii de Sanse.”

Act al Uniunii Avocaţilor din România referitor la refuzul primirii în profesia de avocat a pensionarului

de

Reclamanta B.A. a chemat în judecată Uniunea  Avocaţilor din România, solicitând  anularea deciziilor nr.8581 din 15 decembrie 2001 şi 1096 din 13 iunie 2001 şi obligarea pârâtei de a o primi în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că actele administrative contestate sunt nelegale, argumentele invocate de pârâtă în justificarea refuzului fiind neîntemeiate.

Astfel, avizul negativ al Baroului de Avocaţi Constanţa nu constituie un impediment pentru primirea în profesia de avocat, acest aviz având  doar un caracter consultativ.

Nici cel de-al doilea motiv nu poate justifica poziţia pârâtei, limitarea dreptului de a cere primirea în profesia de avocat în raport de  vârsta de pensionare, prevăzută de  art.28 pct.9 din Statutul profesiei de avocat  contravenind dispoziţiilor Legii nr.51/1995, legislaţiei în materie de pensie de asigurări sociale şi de  asemenea, prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la muncă.

Ulterior reclamanta şi-a completat acţiunea  solicitând şi anularea deciziei nr.8774 din 23 martie 2002 prin care pârâta a respins cererea de reexaminare a hotărârii anterioare nr.8581 din 15 decembrie 2001.

Prin sentinţa civilă nr.69 din 23 mai 2002,  Curtea de Apel Constanţa – Secţia contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată.

Împotriva sentinţei reclamanta a declarat recurs, care este fondat.

Curtea reţine că au fost greşit interpretate prevederile art.16  alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora, la cerere, poate fi primit în profesie cu scutire de examen, cel care, anterior sau la data primirii, a îndeplinit funcţia de judecător, procuror, notar, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puţin 10 ani.

Instanţa de fond şi-a însuşit  punctul de vedere al pârâtei în sensul că textul susmenţionat, fiind o excepţie de la regula primirii în profesia de avocat pe bază de examen, consacrată de art.16 alin.1 din lege, lasă organelor de conducere ale Uniunii Avocaţilor dreptul de a aprecia în ce măsură este posibilă primirea cu scutire de examen,  chiar dacă sunt  îndeplinite cerinţele legii.

Această interpretare contravine prevederilor legale care garantează dreptul la muncă şi posibilitatea legală a cumulării pensiei cu venitul realizat dintr-o activitate profesională.

Organele de conducere ale pârâtei,  comisia permanentă şi consiliul uniunii, constatând că sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de Legea nr.51/1995, nu pot  refuza cererile pe motive de  oportunitate, pe baza unor criterii arbitrare şi discreţionare, acordând scutirea de examen doar unor persoane agreate, fiindcă s-ar  încălca principiul constituţional al egalităţii în faţa legii.

Reclamanta  întruneşte atât cerinţele generale pentru a profesa avocatura, cât şi condiţiile speciale impuse de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995, pentru a putea fi primită în profesie cu scutire de examen: a absolvit Facultatea de Drept în anul 1960, a lucrat în  calitate de consilier juridic o perioadă mai mare de 10 ani, pensionându-se în anul 1990, după care a fost reîncadrată ca jurisconsult până în anul 2000, nu posedă antecedente penale şi este aptă din punct de vedere medical să exercite profesia dorită.

Nu are suport legal susţinerea pârâtei în sensul că legislaţia  pensiilor avocaţiale şi Statutul profesiei de avocat exclud de la beneficiul exercitării  profesiei de  avocat persoanele pensionate din alte sisteme de asigurări sociale, şi deci reclamanta, pensionară din sistemul asigurărilor sociale de stat, nu poate fi primită în profesie.  Dispoziţiile art.28 alin.9 din Statutul profesiei de avocat, prevăd  că persoana poate solicita primirea în profesia de avocat cu cel puţin 5 ani anterior împlinirii vârstei de pensionare în sistemul de pensii şi asigurări sociale din care face parte.

Aceste dispoziţii, adoptate de altfel, după depunerea de către  reclamantă a cererii de primire în profesia de avocat, instituie criterii suplimentare, adăugând condiţii care nu sunt prevăzute de Legea nr.51/1995, astfel încât nu pot justifica respingerea solicitării de primire în  profesie cu scutire de examen.

În consecinţă, constatând că reclamanta întruneşte condiţiile şi criteriile cuprinse în Legea privind organizarea şi exercitarea avocaturii, s-a admis recursul,

s-a casat sentinţa şi, pe fond s-a admis acţiunea.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Primirea în profesie fără examen. Art.16 din Legea nr.51/1995

de

Reclamantul N. V.a chemat în judecată pe pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Consiliul Baroului Avocaţilor Alba, solicitând obligarea pârâtei Uniunea Avocaţilor să emită decizie de primire a sa în profesia de avocat cu scutire de examen.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, prin actele contestate i-a fost încălcat dreptul de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, deşi a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute în Legea nr.51/1995 pentru exercitarea acestei profesii. Reclamantul a susţinut că refuzul pârâţilor s-a întemeiat nejustificat pe rezultatele unui test organizat cu încălcarea prevederilor art.28-31 din Statutul profesiei de avocat.

Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială şi de contencios administrativ a admis acţiunea, reţinând că reclamantul îndeplineşte atât condiţiile generale stabilite de art.11 din Legea nr.51/1995, cât şi condiţiile speciale prevăzute de art.16 alin.2 din aceeaşi lege pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, întrucât are o vechime de peste 15 ani în funcţia de consilier juridic, iar aprecierea probităţii şi competenţei sale profesionale de către Baroul Alba nu a avut un caracter obiectiv, fiind contrară prevederilor art.32 din Statutul profesiei de avocat.

Împotriva acestei sentinţe şi în termen legal, au declarat recurs pârâţii Uniunea Avocaţilor din România şi Baroul Alba, susţinând că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art.16 alin.2 din Legea nr.51/1995, care nu prevăd un drept, ci numai o posibilitate pentru anumite categorii de persoane de a fi primite în profesie cu scutire de examen, iar organele competente să decidă pentru fiecare caz în parte sunt Comisia Permanentă şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România. Recurenţii au arătat că intimatul nu a primit aviz favorabil de scutire de examen, pentru că nu a dovedit minimul de cunoştinţe necesare exercitării profesiei cu ocazia testului organizat la 22.05.2001, în conformitate cu dispoziţiile art.32 din Statutul profesiei de avocat, asigurându-se egalitatea de şanse a celor înscrişi şi transparenţa rezultatelor.

Recurenţii au mai susţinut că deciziile contestate de intimat nu sunt supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, nefiind acte emise de autorităţi administrative şi au invocat necompetenţa materială a instanţei de fond, cu motivarea că, potrivit art.3 pct.1 Cod procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.138/2000, competentă să judece cauza este Curtea de Apel Bucureşti, deoarece deciziile contestate au fost emise de organele de lucru ale Uniunii Avocaţilor, respectiv de Comisia Permanentă şi de Consiliul Uniunii.

Recursul este nefondat.

Intimatul îndeplineşte atât condiţiile legale, cât şi condiţiile statutare pentru a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen, astfel că instanţa de fond a apreciat judicios că este nejustificat refuzul manifestat de recurenţi în conţinutul celor două decizii contestate.

Motivarea acestor decizii prin rezultatele obţinute de intimat la testul organizat în data de 22 mai 2001 s-a dovedit a fi lipsită de temei legal, pentru că în cazul primirii în profesia de avocat cu scutire de examen, legea şi statutul profesiei de avocat nu prevăd ca o condiţie prealabilă promovarea unui test de verificare a cunoştinţelor profesionale.

Scutirea de examen a fost recunoscută numai anumitor categorii de persoane, în considerarea calificării profesionale dobândite prin exercitarea timp de cel puţin 10 ani a uneia sau a unora din profesiile juridice expres şi limitativ prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr.51/1995 republicată.

Pentru aceste categorii de persoane, primirea în profesie cu scutire de examen se soluţionează individual, cu avizul consultativ al baroului, întocmit după depunerea raportului asupra condiţiilor de primire în profesie şi verificarea cunoştinţelor referitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, conform art.65 alin.2 lit.d din Legea nr.51/1995 republicată, art.32 şi 52 din Statutul profesiei de avocat.

În cauză, se constată că, subiectele testului organizat de recurenţi la 22 mai 2001 nu se încadrează tematicii prevăzute de art.32 din Statut pentru verificarea cunoştinţelor numai cu privire la reglementarea profesiei de avocat şi a reprezentat în realitate un sistem de control al pregătirii profesionale similar unui examen.

Din acest punct de vedere, apare ca nefondată susţinerea din recurs privind lipsa unui drept recunoscut de lege intimatului care să fi fost vătămat prin organizarea testului din 22 mai 2001 şi prin deciziile de respingere a cererii de primire în profesie cu scutire de examen motivate pe rezultatele obţinute la test.

Îndeplinind condiţia de a fi exercitat timp de cel puţin 10 ani una din profesiile juridice prevăzute de art.16 alin.2 lit.b din Legea nr. 51/1995 republicată, intimatul este titularul dreptului de a solicita primirea în profesie cu scutire de examen, iar soluţia dată cererii sale de organele de conducere ale profesiei trebuie întemeiată pe criterii obiective şi nu poate fi rezultatul exercitării discreţionare de către acestea a dreptului lor de a decide.

Cea de-a doua critică privind inadmisibilitatea acţiunii este de asemenea nefondată, întrucât recurenţii au calitatea de organisme profesionale, constituite în vederea aplicării şi executării Legii nr. 51/1995 şi îndeplinesc un serviciu public, astfel încât actele pe care le întocmesc pentru asigurarea acestui serviciu public, pot fi contestate în justiţie, în condiţiile prevăzute de lege.

Deciziile prin care recurenţii au respins cererea intimatului de primire în profesie cu scutire de examen au fost emise în exercitarea acestor atribuţii legale, reprezentând acte administrative de autoritate, a căror legalitate poate fi examinată pe calea controlului judecătoresc reglementat de Legea nr.29/1990. În consecinţă, pronunţându-se asupra acţiunii în anularea celor două decizii, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin ultimul motiv de casare, invocând competenţa Curţii de Apel Bucureşti, recurenţii au susţinut încălcarea normelor de competenţă teritorială şi nu a celor de competenţă materială cuprinse  în art.3 pct.1 Cod procedură civilă, cum greşit au indicat în recurs.

Şi această critică se dovedeşte a fi neîntemeiată faţă de dispoziţiile art.6 din Legea nr.29/1990, care prevăd că judecarea acţiunilor în contencios administrativ este de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. Cum domiciliul intimatului este în oraşul Baia de Arieş, judeţul Alba, litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de Curtea de Apel Alba-Iulia cu respectarea normelor de competenţă materială şi teritorială pentru acţiunile în contencios administrativ.

Faţă de considerentele expuse,  recursul a fost respins ca nefondat.

Funcţionar public. Calitate în raport cu Legea nr.188/1999

de

Reclamanta S.I. a chemat în judecată pe pârâţii Banca Naţională a României şi pe guvernatorul acesteia pentru a se dispune anularea Ordinului nr.636/2000 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în baza  art.130 lit. a din Codul muncii.

In motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că a fost eliberată din funcţia de şef birou la Direcţia Decontări Bancare prin pretinsa  reorganizare a activităţii de plăţi şi decontări bancare ca urmare a unor represalii asupra personalului din această direcţie care s-au opus la executarea unor dispoziţii ilegale.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.139/2001, a admis acţiunea şi a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia de şef birou la  serviciul viramente din cadrul Oficiului Central de  Plăţi şi Decontări Bancare.

Instanţa de fond a reţinut  calitatea de funcţionar public a reclamantei, faptul că nu a avut loc o reorganizare efectivă şi că nu i s-a oferit un loc de muncă corespunzător.

Impotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Banca Naţională a României.

In motivarea recursului, recurenta – pârâtă a susţinut  în principal că instanţa competentă în soluţionarea cauzei nu este Curtea de Apel Bucureşti ci Tribunalul Bucureşti, dată fiind natura litigiului, respectiv litigiu  de muncă.

Recursul este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art.3 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici „funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite de autoritatea sau instituţia  publică  în  temeiul legii, în scopul realizării competenţelor sale. Funcţiile publice  sunt prevăzute în anexa la prezenta lege. Anexa poate fi completată prin Hotărârea Guvernului”.

In Legea nr.188/1999 nu există nici o menţiune cu privire la Banca Naţională a României, iar potrivit dispoziţiilor art.35 alin.3 din Legea nr.101/1998 privind  Statutul BNR, salariaţii  băncii sunt angajaţi în baza unui  contract individual de muncă, în timp ce funcţionarii publici îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de autoritate, respectiv ordin sau dispoziţie de numire în funcţia publică.

De altfel, Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, are personalitate juridică, iar statutul său este  aprobat printr-o lege specială – Legea nr.101/1998. La elaborarea  Statutului Băncii Naţionale a României   s-a    avut    în   vedere  independenţa  instituţională  şi financiară

băncii centrale în raport cu celelalte instituţii ale statului, aceasta  independenţă fiind o cerinţă obligatorie prevăzută de Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi prin dispoziţiile  Tratatului de la Maastricht vizând politica economică şi monetară.

Rezultă aşadar că  Banca Naţională a României  nu este prevăzută în anexa la Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, iar salariaţii săi nu sunt funcţionari publici, nefiind numiţi în funcţia publică în conformitate cu prevederile Statutului funcţionarilor publici.

Aşa fiind, cauza dedusă  judecăţii este un litigiu de muncă , în legătură cu  încetarea contractului  individual de muncă, astfel cum este definit în prevederile art.67 lit.a din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

In consecinţă, recursul a fost admis, sentinţa  casată şi cauza  trimisă spre soluţionare instanţei competente material conform dispoziţiilor art.2 lit.b1  Cod procedură civilă, respectiv Tribunalul Bucureşti.

Act al Uniunii Avocaţilor din România. Desemnarea avocaţilor ca apărători din oficiu

de

Reclamantul  M.A.K. a chemat în judecată Baroul de avocaţi al judeţului Mureş şi Consiliul Uniunii Avocaţilor din România solicitând a fi obligată să-i repartizeze cauze  din oficiu.

Curtea de Apel Târgu-Mureş, Secţia comercială şi de contencios administrativ a respins acţiunea ca nefondată. S-a reţinut că reclamantului nu i s-a încălcat un drept prevăzut de lege în conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr.29/1990.

Impotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs, susţinând că Baroul nu are un drept exclusiv de a refuza solicitarea clienţilor, a reprezentanţilor Parchetelor sau a instanţelor, în sensul desemnării sale ca apărător din oficiu în anumite dosare.

Recursul este nefondat.

In conformitate cu dispoziţiile art.103 din Statutul profesiei de avocat, Baroul are dreptul să desemneze avocaţi din oficiu, cu precădere pe cei stagiari sau tineri. Cum Baroul de avocaţi Mureş nu avea obligaţia legală de a-l desemna pe reclamant (care este avocat pensionar) să acorde asistenţă juridică din oficiu, în mod corect, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Din cuprinsul dispoziţiilor legale nu rezultă că Baroul trebuie să se supună solicitării  clienţilor, reprezentanţilor Parchetului sau instanţelor de judecată de a fi desemnat  un anumit avocat  (respectiv recurentul) pentru a acorda într-o anumită cauză asistenţă juridică din oficiu.

In prezent, recurentul a fost suspendat din exercitarea activităţii de avocat, astfel încât nu mai poate  susţine acţiunea (inclusiv recursul ) formulată în considerarea calităţii de avocat.

Având în vedere considerentele de mai sus, recursul a fost respins ca nefondat.