terenul

Proprietate. Competenţa de soluţionare şi termenul de exercitare a acţiunii pentru anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate eliberat conform H.G. nr.834/1991

de

Reclamanţii P.T. şi P.M. au solicitat să se constate nulitatea absolută a certificatului  de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.2176 eliberat la 20.01.1999 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei în favoarea  SC ”F” SA  pentru terenul în suprafaţă de 17.789,50 mp, reprezentând pct.4 „Ferma Traian” din comuna Săbăoani, judeţul Neamţ.

In motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că terenul în suprafaţă de 17.789, 50 mp este proprietatea lor, fiind dobândit prin moştenire de la tatăl lor, A.P. şi că, prin încălcarea Legii nr.15/1990 şi a Hotărârii Guvernului nr.834/1991, a fost inclus în suprafaţa totală de teren pentru care s-a întocmit certificatul de proprietate contestat în cauză.

Pârâţii Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi SC ”F” SA   au invocat excepţiile de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ şi de tardivitate a acţiunii formulate de reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr.6/22.01.2002, Curtea de Apel Bacău – Secţia  comercială şi de contencios administrativ a respins excepţia de necompetenţă materială, reţinându-se că certificatul de atestare a dreptului  de proprietate este un act administrativ emis de o autoritate  a administraţiei publice centrale, fiind supus cenzurii instanţei de contencios administrativ conform art.3 pct.1 Cod procedură civilă.

Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă excepţia de tardivitate şi a fost respinsă acţiunea ca tardivă, cu motivarea că reclamanţii nu s-au adresat instanţei de judecată în termen de 30 de zile de la primirea răspunsului comunicat cu adresa nr.107809/3.08.1999 în procedura administrativă şi nici în termenul de 1 an, care a început să curgă de la data de 18.05.1999, când au luat cunoştinţă de certificatului de atestare emis pentru SC „F” SA.

Impotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii.

In primul motiv de casare, recurenţii au invocat necompetenţa materială a instanţei de contencios administrativ, susţinând că actul de proprietate contestat a intrat în circuitul civil şi competenţa de judeca acţiunea în anulare aparţine instanţei de drept comun.

Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenţii au criticat soluţia de admitere  a  excepţiei  de  tardivitate, motivând că în aplicarea prevederilor art.5 din Legea nr.29/1990, instanţa de fond nu a avut în vedere că termenele de 30 de zile şi respectiv, de 1 an, se calculează de la comunicarea actului administrativ, iar o asemenea comunicare nu a existat.

Recursul nu este fondat.

Certificatul de atestare a dreptului  de proprietate a fost emis în cadrul procedurii speciale reglementate  în Hotărârea Guvernului nr.834/1991, fiind întocmit de Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care funcţionează ca autoritate a administraţiei publice centrale.

Instanţa de fond a stabilit judicios că acest certificat reprezintă un act administrativ supus controlului judecătoresc în condiţiile Legii nr.29/1990 şi faţă de natura juridică a actului contestat, a respins corect excepţia de necompetenţă materială.

Recurenţii nu au contestat că, la data de 5.08.1999 li s-a comunicat cu adresa nr.107809/1999 răspuns la plângerea prealabilă şi nici faptul că, la data de 18.05.1999, au luat cunoştinţă de certificatul de atestare a dreptului de proprietate depus de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999 al Tribunalului Neamţ şi în care recurenţii au avut calitatea de intimaţi intervenienţi.

Faţă de aceste date, acţiunea înregistrată la 19.09.2000 a fost corect respinsă ca tardivă, fiind formulată după împlinirea termenelor prevăzute de Legea nr.29/1990 pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ.

Imprejurarea că actul contestat nu a fost comunicat recurenţilor este lipsit de relevanţă în cauză, deoarece aceştia au calitatea de terţi şi ministerul intimat nu avea obligaţia legală să le comunice actul administrativ individual întocmit unei alte persoane, astfel încât termenul de sesizare a instanţei a început să curgă de la data când recurenţii au cunoscut atât existenţa, cât şi conţinutul actului, având posibilitatea să aprecieze dacă le-a fost vătămat un drept recunoscut de lege şi dacă se adresează justiţiei pentru recunoaşterea dreptului încălcat.

Independent de faptul că, la data de 8.02.1999 certificatul de atestare a dreptului de proprietate a devenit opozabil erga omnes prin efectul transcrierii sub nr.520/1999 în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni al Judecătoriei Roman, se reţine că cel târziu, la data de 18.05.1999, recurenţii au luat cunoştinţă de acest act, care le-a fost prezentat de SC ”F” SA în dosarul nr.1202/CA/1999.

Or, sesizarea instanţei de judecată a avut loc după împlinirea termenului de 1 an prevăzut de art.5 alin.final din Legea nr.29/1990, ceea ce a avut consecinţa stingerii dreptului recurenţilor reclamanţi la acţiune în sens material.

In consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

Conflict negativ de competenţă. Plângere împotriva actului administrativ prin care s-a refuzat atribuirea unui teren

de

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta AM a solicitat obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să emită o hotărâre prin care să-i atribuie în proprietate terenul în suprafaţă de 234 m.p., situat în Bucureşti.

Reclamanta a arătat că suprafaţa de teren solicitată este aferentă construcţiei proprietatea sa şi că pârâtul a refuzat nejustificat să-i atribuie dreptul de proprietate, respingând cererea sa formulată în baza Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Judecătoria sectorului 1 a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale, excepţie care a fost admisă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, cu motivarea că răspunsul negativ comunicat reclamantei reprezintă un act administrativ de autoritate, asupra căruia este competentă să se pronunţe instanţa de contencios administrativ.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 şi pentru rezolvarea conflictului de competenţă astfel ivit, a dispus trimiterea dosarului la Curtea Supremă de Justiţie.

Hotărând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr.29/1990, întrucât acţiunea reclamantei are ca obiect atribuirea în proprietate a terenului aferent construcţiei proprietatea sa, în temeiul Legii nr.18/1991 şi art.1075 din C. civ.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că sunt aplicabile normele de competenţă materială prevăzute de art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., potrivit cărora Judecătoria sectorului 1 este competentă să judece litigiul.

Învestită în rezolvarea prezentului conflict negativ de competenţă, ivit în condiţiile art.20 pct.2 C. proc. civ., Curtea va stabili competenţa în favoarea Judecătoriei sectorului 1, pentru următoarele considerente:

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti de a întocmi propunerea şi documentaţia pentru atribuirea în proprietate a suprafeţei de 234 m.p., teren aferent construcţiei proprietatea reclamantei şi aflat în folosinţa acesteia în baza contractului de închiriere încheiat la 13.01.2003.

Cererea astfel formulată are ca temei juridic prevederile art.36 alin.3 şi alin.6 din Legea nr.18/1991 republicată, precum şi dispoziţiile art.1075 din C. civ. pentru acordarea de daune, în cazul neexecutării obligaţiei de către pârât.

Legea nr.18/1991 republicată prevede în art.53 alin.1 şi art.54 că se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul împotriva oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap.III al legii privind terenurile proprietate de stat.

Faţă de obiectul şi cauza juridică a acţiunii formulate de reclamantă, se constată că sunt incidente normele de competenţă materială cuprinse în Legea nr.18/1991, ca lege specială.

În consecinţă, aplicând dispoziţiile art.1 pct.1 şi pct.3 din C. proc. civ., Curtea a stabilit că Judecătoria sectorului 1 Bucureşti este competentă să se pronunţe în primă instanţa în litigiul dintre reclamanta AM şi pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti.