Sursa primară a ordinii juridice comunitare o constituia (şi o constituie) Tratatele Europene şi protocoalele anexe, stabilite în baza acordurilor dintre statele membre.
Fundamentale pentru CEGA, CEE şi CEEA sunt, deci, Tratatul de la Paris şi Tratatele de la Roma prin care se decidea apariţia celor trei Comunităţi. Fundamentale sunt, de asemenea, diversele documente care figurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate. O relevanţă specială în acest sens, o are Protocolul de la Bruxelles, din 17 aprilie 1957, referitor la Curtea de Justiţie.
Diversele protocoale şi acorduri anexe au, deci, caracter de „surse comune” pentru cele trei comunităţi. Printre documentele ce au contribuit la îmbogăţirea dreptului comunitar, altele decât Tratatele constitutive, aici vom aminti:
Acordul semnat la Roma simultan cu semnarea Tratatelor constitutive, referitor la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene, precum şi cu „Tratatul de Fuziune al instituţiilor”, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965; „Tratatul de la Luxembourg”, din 22 aprilie 1970 care a modificat procedura, dar şi „forţa” bugetar-financiară a Comunităţilor, substituind „contribuţia statelor” printr-un „sistem de resurse proprii”, înţeles ca mijloc de finanţare a bugetului comunitar;
„Actul Unic European”, semnat la Luxembourg, la 17 februarie 1986 şi la Haga la 28 februarie 19865, ce includea, în Titlul II, diverse modificări ale conţinutului Tratatelor, iar în Titlurile I şi III se făceau referiri la Consiliul European şi la Cooperarea Politică Europeană;
Acordurile din 22 ianuarie 1972 referitoare la condiţiile de aderare şi modificările aduse Tratatelor constitutive ca urmare a integrării Marii Britanii, Irlandei şi Danemarcei în Comunităţile Europene,Tratatul de la 28 mai 1979 referitor la încorporarea Greciei în Comunitate” şi „Tratatul din 12 iunie 1985 referitor la aderarea Spaniei şi Portugaliei”7.
Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut primară” o ordinii juridice comunitare. Aceasta nu însemnă că statele membre nu mai aveau la îndemână şi posibilitatea de a semna, între ele, acorduri, în principiu, chiar Tratatele prevedeau această posibili” ţaţe, statele membre putând realiza acorduri, în sectoare prestabilite.
Mai important, rămânea faptul că, statele membre îşi puteau încheia acordurile în forme simplificate şi nesupuse ratificării, prin intermediul activităţilor şi a înţelegerilor pe care le făceau reprezentanţii în Consiliu, în fine, statele membre puteau să depăşească eventualele lacune ale Tratatelor, în scopul dezvoltării, în forme comunitare, a politicilor comune în sectoarele văzute în Tratate.
La început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea parte a dreptului comunitar în care: se definesc Comunităţile Europene; se enunţă obiectivele acestora; se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiective; se stabilesc competenţele materiale şi formale ale instituţiilor, în scopul realizării obiectivelor.
Majoritatea deciziilor juridice care formează Dreptul primar nu reprezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre, cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor şi în modificările ulterioare.
De aceea, se poate afirma că Dreptul primar nu era al Comunităţilor europene, ci referitor la Comunităţile Europene.
Dimpotrivă, dreptul derivat, fiind rezultatul deciziilor adoptate de instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor acestora , se poate defini ca drept al comunităţilor europene.
Într-o ordine cronologică, aceasta este lista actelor juridice care formează dreptul primar
1. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului semnat la Paris, la 18 aprilie 1951
2. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene, semnat la Roma la 25 martie 1957
3. Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, semnat la Roma, la 25 martie 1957
4. Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene semnată la Roma, la 25 martie 1957. În baza acestei convenţii şi având drept scop evitarea unei multiplicări excesive a instituţiilor, se decide ca Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie ale CEE şi CEEA (ce se creau la acel moment) să fie aceleaşi cu cele deja existente pentru CECA astfel încât Adunarea şi Curtea celor trei comunităţi să fie comune chiar dacă restul instituţiilor rămâneau separate.
5. Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a comunităţilor Europene”, din 1967 şi „Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965.
Respectivul tratat, cunoscut drept „Tratatul de Fuziune” stabilea că atât Consiliul va fi comun celor trei Comunităţi funcţionând ca şi „Consiliul Comunităţilor Europene”, precum şi Comisia, care va fi de asemenea comună celor trei comunităţi, absorbind competenţe ale „înaltei Autorităţi” a CECA, dar şi pe cele ale Comisiei CEE şi ale Comisiei CEEA şi devenind, astfel, Comisia Comunităţilor Europene.
Prin aceasta se termină procesul de simplificare instituţională, început prin Convenţia de la Roma din 25 martie 1957, astfel încât, deşi rămân toate cele trei Comunităţi, instituţiile acestora -Consiliul, Comisie, Adunare şi Curte — vor fi comune celor trei comunităţi (ceea ce va face să existe patru instituţii comunitare în loc de 12, câte ar fi rezultat dacă nu se realiza fuziunea).
6. „Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi a Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene”, semnat la Luxembourg, la 21 aprilie 1970. Această decizie, modifică redactarea iniţială a tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene stabilind, ca mijloc de finanţare a activităţilor comunitare, un sistem de resurse proprii bazat, fundamental, pe drepturile de vamă şi alte taxe pe comerţul exterior.
7. „Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei, Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord”, semnat la 22 ianuarie 1972. Acest tratat nu a presupus modificări în articularea tratatelor constitutive a Comunităţilor Europene, dar le-a precizat în vederea adaptării compoziţiei instituţiilor comunitare la noua situaţie creată de aderarea unor noi state.
8. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de Investiţii”, semnat la 10 iulie 1975. Acest tratat nu a introdus nici o altă modificare în redactarea tratatelor constitutive în afara celei din titlu.
9. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor ce instituie Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor Europene, semnat la 22 iulie 1975. Acest tratat a modificat serios (întărindu-le) competenţele Parlamentului European în sfera bugetară cât şi sistemul de resurse proprii comunităţilor (aşa cum se stabilise prin Decizia din 21 aprilie 1970) incluzându-se, între acestea, şi posibilitatea „recoltării” unui procent din baza TVA — iniţial 1% — a fiecărui stat membru.
10. Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară prin sufragiu universal direct, semnată la 20 septembrie 1976. Această decizie a modificat redactarea tratatelor constitutive deoarece membrii Parlamentului European nu mai erau desemnaţi de către parlamentele naţionale.
11. Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, semnat la Atena la 28 mai 1979. Acest tratat nu a presupus modificări în „articularea” tratatelor constitutive, în afara celor rezultate din necesitatea adaptării componentelor instituţiilor comunitare la noua situaţie creată prin aderarea Greciei.
12. Tratatul prin care se modifică tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene în ceea ce priveşte Groenlanda, în esenţă, prin acesta se codifică încetarea aplicării tratatelor constitutive în cazul Groenlandei.
13.Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la Comunităţile Europene, semnat al Lisabona şi Madrid la 12 iunie 1985. Acest tratat nu a modificat dreptul primar, în afara modificărilor ce decurg din adaptarea compoziţiei instituţiilor comunitare la situaţia după aderarea noilor membrii.
14. Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European, semnat în 1986, la Luxembourg de către Germania, Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie, Danemarca, Grecia şi Italia. A modificat redactarea unor articole ale tratatului constitutiv , în scopul „punerii în operă” a Pieţei Unice, începând cu l ianuarie 1993.
15. Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii al Comunităţii Europene, 24 iunie 1988, prin care se modifică sistemul de resurse proprii stabilit prin Decizia de la 7 mai 1985.
16. Tratatul Uniunii Europene”, semnat la Maastricht la 7 februarie 1992.
Prin acest tratat s-a creat Uniunea Europeană şi s-a modificat redactarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene astfel încât să poată fi implementată Uniunea Economică şi Monetară.
17. Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la Comunităţile Europene, semnat la Corfu, la 24 iunie 1994.
Acest tratat a însemnat, în fapt, adaptarea articolelor Tratatului Uniunii şi a celor trei Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene la situaţia creată de aderarea noilor membrii.
18. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii a Comunităţilor Europene, 31 octombrie 1994, prin care s-a modificat sistemul de resurse proprii conform Deciziei din 24 iunie 1988.
19. „Tratatul de la Amsterdam, din 2 octombrie 1997 prin care se modifică Tratatul Uniunii Europene şi tratatele constitutive ale fiecăreia din cele trei comunităţi europene.
20. „Tratatul de la Nisa, convenit de către şefii de state şi guverne cu ocazia Consiliului European de la Nisa, decembrie 2000.