Decăderea constituie o sancţiune care determină stingerea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.29
În conformitate cu dispoziţiile art. 103 Codul de procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei
Sancţiunea decăderii nu este numai expres prevăzută, ci poate apărea şi virtual, prin norme care fixează termenul, ca în cazul art. 38 alin. 1 Codul de procedură civilă.
Din acest considerent doctrina precizează că toate termenele, legale imperative sunt prezumate a fi statornicite sub sancţiunea decăderii.
Condiţiile esenţiale ale decăderii rezultă din chiar conţinutul art. 103 alin. 1 Codul de procedură civilă şi pot fi enunţate sintetic astfel:
– existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului în interiorul acelui termen;
– neexercitarea dreptului procedural înăuntrul acelui termen imperativ, legal;
– să nu existe o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.
Chiar dacă elementul timp este de esenţa decăderii, s-a observat în mod judicios în doctrină că sancţiunea intervine şi atunci când anumite acte trebuie făcute într-o anumită ordine (de ex.: în materia probelor).
În ceea ce priveşte mijlocul prin care se va invoca decăderea, sunt incidente elementele circumscrise nulităţii. Aşadar, în cursul procesului, decăderea este invocată pe cale de excepţie, cu distincţia de condiţii între excepţia absolută şi cea relativă şi ţinând cont de regula că sarcina probei revine celui care invocă excepţia. În acest sens, dacă norma încălcată este imperativă, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, pe când, în cazul încălcării unei norme dispozitive, numai partea interesată poate invoca decăderea.
Aceeaşi distincţie se impune în privinţa momentului în care este invocată decăderea: dacă priveşte o normă imperativă, decăderea poate fi invocată în orice moment procesual, dar dacă priveşte o normă dispozitivă, termenul limită îl reprezintă primul termen de judecată ce urmează termenului la care partea a luat cunoştinţă de motivul decăderii.
Dacă procesul s-a soluţionat în primă instanţă, decăderea poate fi invocată pe calea apelului iar dacă se soluţionează şi apelul, decăderea poate fi invocată pe calea recursului. Şi în acest caz, ca şi în materia nulităţii, se impune precizarea că, dacă decăderea priveşte o normă dispozitivă va putea fi invocată prin intermediul cererii de apel, respectiv de recurs, numai dacă a fost invocată în cursul judecăţii pe cale de excepţie.
Din însăşi definiţia decăderii rezultă ca efect al său, stingerea unui drept procedural ori, altfel spus, stingerea posibilităţii de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.
Trebuie subliniat că sancţiunea nu aduce atingere dreptului subiectiv ce se valorifică pe cale de acţiune dar poate duce indirect la pierderea dreptului la acţiune, în componenţa sa, dreptul de a obţine condamnarea pârâtului.
Tot în cuprinsul art. 103 Codul de procedură civilă este prevăzută o cauză de înlăturare a efectelor decăderii, şi anume instituţia repunerii în termen. Aceasta presupune ca partea interesată să facă dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească respectivul act de procedură în termen. După cum legea nu distinge, apreciem că instituţia repunerii în termen este compatibilă oricărui act ce
trebuie exercitat într-un termen, pentru care, în caz contrar se aplică sancţiunea decăderii.
Odată cu cererea de repunere în termen se arată şi motivele împiedicării iar un nou termen de 15 zile va curge de la data încetării împiedicării pentru a se efectua respectivul act de procedură (art. 103 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Cererea de repunere în termen se soluţionează de instanţa competentă să efectueze actul de procedură ori să judece calea de atac şi se va pronunţa fie prin încheiere, fie prin hotărâre, după caz.
Dat fiind că atât nulitatea, cât şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care determină ineficacitatea actului nul, respectiv tardiv, cât şi faptul că atât decăderea cât şi prescripţia au ca efect stingerea drepturilor ce nu au fost exercitate în timpul prevăzut de lege, între cele trei instituţii se pot stabili anumite raporturi.
Pe de o parte există asemănări între nulitate şi decădere dar şi deosebiri de regim juridic între acestea.
Condiţiile esenţiale ale decăderii rezultă din chiar conţinutul art. 103 alin. 1 Codul de procedură civilă şi pot fi enunţate sintetic astfel:
– existenţa unui termen imperativ care să impună obligaţia exercitării dreptului în interiorul acelui termen;
– neexercitarea dreptului procedural înăuntrul acelui termen imperativ, legal;
– să nu existe o derogare expresă de la sancţiunea decăderii.
Chiar dacă elementul timp este de esenţa decăderii, s-a observat în mod judicios în doctrină că sancţiunea intervine şi atunci când anumite acte trebuie făcute într-o anumită ordine (de ex.: în materia probelor).
În ceea ce priveşte mijlocul prin care se va invoca decăderea, sunt incidente elementele circumscrise nulităţii. Aşadar, în cursul procesului, decăderea este invocată pe cale de excepţie, cu distincţia de condiţii între excepţia absolută şi cea relativă şi ţinând cont de regula că sarcina probei revine celui care invocă excepţia. În acest sens, dacă norma încălcată este imperativă, decăderea poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, pe când, în cazul încălcării unei norme dispozitive, numai partea interesată poate invoca decăderea.
Aceeaşi distincţie se impune în privinţa momentului în care este invocată decăderea: dacă priveşte o normă imperativă, decăderea poate fi invocată în orice moment procesual, dar dacă priveşte o normă dispozitivă, termenul limită îl reprezintă primul termen de judecată ce urmează termenului la care partea a luat cunoştinţă de motivul decăderii.
Dacă procesul s-a soluţionat în primă instanţă, decăderea poate fi invocată pe calea apelului iar dacă se soluţionează şi apelul, decăderea poate fi invocată pe calea recursului. Şi în acest caz, ca şi în materia nulităţii, se impune precizarea că, dacă decăderea priveşte o normă dispozitivă va putea fi invocată prin intermediul cererii de apel, respectiv de recurs, numai dacă a fost invocată în cursul judecăţii pe cale de excepţie.
Din însăşi definiţia decăderii rezultă ca efect al său, stingerea unui drept procedural ori, altfel spus, stingerea posibilităţii de punere în valoare a dreptului neexercitat în termenul legal.
Trebuie subliniat că sancţiunea nu aduce atingere dreptului subiectiv ce se valorifică pe cale de acţiune dar poate duce indirect la pierderea dreptului la acţiune, în componenţa sa, dreptul de a obţine condamnarea pârâtului.
Tot în cuprinsul art. 103 Codul de procedură civilă este prevăzută o cauză de înlăturare a efectelor decăderii, şi anume instituţia repunerii în termen. Aceasta presupune ca partea interesată să facă dovada că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei să săvârşească respectivul act de procedură în termen. După cum legea nu distinge, apreciem că instituţia repunerii în termen este compatibilă oricărui act ce
trebuie exercitat într-un termen, pentru care, în caz contrar se aplică sancţiunea decăderii.
Odată cu cererea de repunere în termen se arată şi motivele împiedicării iar un nou termen de 15 zile va curge de la data încetării împiedicării pentru a se efectua respectivul act de procedură (art. 103 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Cererea de repunere în termen se soluţionează de instanţa competentă să efectueze actul de procedură ori să judece calea de atac şi se va pronunţa fie prin încheiere, fie prin hotărâre, după caz.
Dat fiind că atât nulitatea, cât şi decăderea sunt sancţiuni procedurale care determină ineficacitatea actului nul, respectiv tardiv, cât şi faptul că atât decăderea cât şi prescripţia au ca efect stingerea drepturilor ce nu au fost exercitate în timpul prevăzut de lege, între cele trei instituţii se pot stabili anumite raporturi.
Pe de o parte există asemănări între nulitate şi decădere dar şi deosebiri de regim juridic între acestea.
Art. 248(1) – Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de UN AN.
dar:Contestatia in anulare Art.319
(2)Contestaţia se poate face oricând înainte de începutul executării silite, iar în timpul ei, până la împlinirea termenului stabilit la art. 401 alin. (1) lit. b) sau c). Împotriva hotărâri- lor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă dehotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
In ambele articole de lege termenul este de UN AN.
Cu toate acestea contestatia este respinsa ca tardiva,termenul de 15 zile fiind considerat imperativ, desi exista sintagma ” poate fi” ce presupune alternativa.
Am vreo sansa intr-o actiune de revizuire?