AVOCAT-DIVORT – PROCEDURA-DE-DIVORT-ROMANIA
Pe cale administrativă poate fi soluţionat divorţul prin acord, indiferent de durata căsătoriei, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: soţii îşi exprimă liber şi neviciat consimţământul, în faţa ofiţerului de stare civilă de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor, nu au copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Cererea de divorţ se depune de soţi împreună iar după un termen de gândire de 30 de zile de la înregistrarea cererii, soţii se prezintă personal şi, dacă ambii stăruie să divorţeze, ofiţerul de stare civilă eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
Prin procedura notarială pot fi soluţionate: divorţul prin acord al soţilor care nu au copii minori, dacă soţii convin asupra tuturor aspectelor – numele de familie pe care să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii, stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Competent este notarul de la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor. Şi în acest caz niciunul dintre soţi nu trebuie să fie pus sub interdicţie iar consimţământul trebuie să fie liber şi neviciat. După un termen de gândire de 30 de zile, soţii se prezintă personal şi, dacă stăruie să divorţeze, notarul public eliberează certificatul de divorţ fără vreo menţiune cu privire la culpa soţilor.
În instanţele de judecată pot fi soluţionate cererile de divorţ pentru oricare dintre motivele arătate, dacă soţii se adresează direct instanţei sau dacă divorţul administrativ sau notarial a fost respins. Competentă este instanţa de tutelă iar până la înfiinţarea sa, competenţa aparţine judecătoriei.
Soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească. Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ. Despăgubirile pot fi cerute distinct de dreptul la prestaţia compensatorie.
Prestaţia compensatorie: în cazul în care căsătoria a durat cel puţin 20 de ani iar divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.
Soţul care solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi pensie de întreţinere. Prestaţia compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.
Prestaţia compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului (beneficiul adus de folosirea unui bun) asupra unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.
Exercitarea autorităţii părinteşti după divorţ.
În limbaj comun se foloseşte sintagma ‘custodia copiilor’, termen împrumutat din alte sisteme de drept, care nu se suprapune identic exercitării autorităţii părinteşti după divorţ.
O noutate din noul Cod Civil este exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.
Regula este aceea că, după divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi (în limbaj obişnuit ‘custodie comună’).
Există şi situaţii în care instanţa de judecată hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinţi (părinte custodian). În această situaţie, celălalt părinte (părinte necustodian) păstrează dreptul de a veghea asupra modului în care copilul este crescut şi educat, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
În mod cu totul şi cu totul excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o altă familie ori persoană sau într-o instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi îndatoririle care le revin părinţilor cu privire la persoana copilului. În acest caz, instanţa stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de părinţi în comun sau de unul dintre ei.
Părinţii se pot înţelege asupra locuinţei copilului după divorţ, în caz contrar, instanţa de tutelă stabilind, odată cu pronunţarea divorţului, ca locuinţa copilului minor să fie la părintele cu care locuieşte în mod statornic (părinte rezident). Dacă până la divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte locuinţa la unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
Părinţii se pot înţelege cu privire la contribuţia lor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, înţelegere de care poate lua act notarul în cazul divorţului notarial sau instanţa de tutelă, prin hotărârea de divorţ.
În caz de neînţelegere, instanţa de tutelă stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Întreţinerea datorată de părinte se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.