Răspunderea solidară a administratorului pentru obligaţiile de plată restante ale societăţii declarate insolvabile. Condiţia privitoare la reaua-credinţă. – Jurisprudenta ICCJ 2014
Faptul că o persoană a avut calitatea de asociat şi administrator al unei societăţi declarate insolvabilă, într-o perioadă în care din patrimoniul acesteia au fost înstrăinate o parte din bunuri, fără a se face dovada că sumele obţinute din aceste operaţiuni au fost folosite pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul acestei societăţi, face să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art.27 alin.2 lit. b) din O.G. nr.92/2003 privitoare la angajarea răspunderii solidare a administratorului societăţii debitoare.
Răspunderea solidară astfel angajată trebuie stabilită doar pentru perioada cât persoana în cauză a avut calitatea de asociat, administrator al societăţii debitoare şi numai în limita bunurilor astfel valorificate. Condiţia privitoare la reaua-credinţă este în acest caz îndeplinită, reaua-credinţă rezultând tocmai din înstrăinarea respectivelor bunuri fără ca sumele obţinute să revină societăţii căreia îi aparţineau pentru stingerea obligaţiilor fiscale.
Decizia nr. 2964 din 7 martie 2013
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 iulie 2011, reclamantul CI a chemat în judecată organul fiscal X, solicitând instanţei anularea Dispoziţiei nr.6591/22.02.2011 şi a Deciziei nr.33/ 03.01.2011 emise de pârât.
În motivarea acţiunii, a arătat reclamantul că, la data de 03.01.2011 pârâtul a emis Decizia nr. 33 pentru atragerea răspunderii solidare conform art.27 şi 28 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru suma de 1.213.179 Ron asupra numiţilor CI, MG, CL şi GM.
A mai arătat reclamantul că împotriva acestei decizii a formulat contestaţie la data de 03.02.2011, apreciind-o lovită de nulitate, întrucât de la data descărcării sale de gestiune, prin contractul de cesiune părţi sociale nr. 1/ 22.02.2010 şi prin procesele verbale din data de 20.04.2010 şi din data de 04.03.2010, urmare a revocării sale din funcţia de administrator al societăţii, nu mai avea nicio responsabilitate cu privire la administrarea societăţii, neputând fi tras la răspundere cu privire la datoriile societăţii.
A susţinut, de asemenea, că pentru a exista răspunderea solidară cu debitorul a asociaţilor trebuie să se dovedească reaua credinţă a sa în înstrăinarea activelor societăţii, împrejurare neprobată de către organul fiscal.
Mai mult decât atât, a arătat că şi-a încetat calitatea de asociat la data de 22.02.2010, în timp ce în decizia contestată , pârâtul a reţinut că bunurile din patrimoniul debitoarei au fost înstrăinate în perioada 10.02.2009 – 22.06.2010.
A invocat în cererea introductivă de instanţă dispoziţiile art.87 alin.3 coroborat cu art.225 alin.(l) din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, republicata, cu modificările si completările ulterioare, potrivit cărora cedentul rămâne răspunzător faţă de terţi numai pentru operaţiunile făcute de societate, până la data rămânerii definitive a hotărârii de retragere, dispoziţii omise de către organul fiscal.
A susţinut reclamantul că Dispoziţia nr.6591/22.02.2011 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr.33/ 03.01.2011 pentru atragerea răspunderii solidare conform art.27 si 28 din O.G. nr.92/2003 este lovită de nulitate absolută întrucât organul fiscal emitent a modificat temeiul de drept din s-a invoca un alt temei de drept, respectiv art.27 alin.2 lit.c) şi d) din Codul de procedură fiscală, în loc de art. 27 alin.1 lit. b), articol care nu i se aplica, întrucât nu avea calitatea de terţ poprit.
Un alt motiv de nelegalitate al dispoziţiei atacate, apreciază reclamantul că îl constituie încălcarea dispoziţiilor art. 211 alin.4 Cod procedură fiscală, in condiţiile in care actul nu prevede calea de atac şi termenul de exercitare a acesteia fiind menţionată in mod greşit şi instanţa in faţa căreia se atacă, tribunalul, deşi valoarea sumei imputate atrăgea competenţa curţii de apel.
Concluzionând, a considerat reclamantul că organul fiscal a încălcat principiile de conduită fiscală, respectiv art.6 C.p.fisc. – exercitarea dreptului de apreciere şi art.12 Cp.fisc. – buna – credinţă.
Prin Sentinţa nr. 631 din 2 decembrie 2011 a Curţii de Apel Craiova – Secţia contencios administrativ şi fiscal s-a admis contestaţia formulată de reclamant şi a fost anulată Decizia nr.33 din 3 ianuarie 2011 şi Dispoziţia nr.6951 din 22 februarie 2011 emise de AFP Slatina.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că nu se poate reţine nulitatea deciziei contestate, întrucât lipsa menţiunilor cu privire la calea de atac şi la termenul de exercitate nu poate determina o vătămare a reclamantului în condiţiile în care competenţa este prevăzute de dispoziţii legale care se presupune a fi cunoscute de către toţi subiecţii de drept cărora li se adresează, inclusiv de către reclamant.
În ceea ce priveşte temeiul reţinut de către organul fiscal, respectiv art.27 alin.2 lit.b) din Codul de procedură fiscală, a constatat instanţa de fond că acesta este în concordanţă cu starea de fapt reţinută de organul fiscal, conform căreia din patrimoniul societăţii au fost înstrăinate un număr de şapte autoturisme, in evidenţele societăţii nefigurând mijloace de transport, faptă prin care s-a determinat insolvabilitatea societăţii.
A apreciat judecătorul fondului că prin Decizia nr. 6591 din data de 22.02.2011 prin care a fost soluţionată contestaţia reclamantului, organul de soluţionare a contestaţiei fiscal în mod nelegal a dat o altă încadrare juridică diferită de cea reţinută de organul fiscal prin decizia pentru angajarea răspunderii solidare nr. 33/2011, deşi acesta are doar obligaţia de a soluţiona contestaţia in raport de criticile formulate şi nu de a explica sau de a da lămuriri asupra actului administrativ contestat, astfel cum prevăd dispoziţiile art.213 Cod procedură fiscală.
Totodată, a arătat curtea de apel că, prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac conform art.213 alin. 3 din C.pr.fiscală., in speţă fiind schimbat temeiului juridic de la o singură ipoteză, respectiv art.27 alin. 2 lit. b) la două ipoteze juridice, respectiv art.27 alin. 2 lit.c) şi d), şi care nu au legătură cu starea de fapt reţinută.
S-a mai apreciat de către instanţa fondului că în ceea ce priveşte reaua – credinţă la înstrăinarea sau ascunderea a activelor debitorului, nici organul fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderi şi nici organul fiscal de soluţionare a contestaţiei nu reţin existenţa acesteia din partea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând ca temei legal dispoziţiile art.3041 din Codul de procedură civilă şi solicitând în principal, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă aduce, în esenţă, următoarele critici sentinţei recurate:
– în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu a fost dovedită reaua intenţie a contestatorului în provocarea insolvabilităţii persoanei juridice debitoare, S.C. EI SRL, întrucât organele fiscale au constatat că în perioada de la înfiinţare şi până la 25.05.2010, cât CIa fost asociat, au fost înstrăinate un autoturism S, un autoturism V şi trei autoturisme D din patrimoniul societăţii.
Înstrăinarea bunurilor anterior cesionării societăţii a rezultat din documentele contabile, iar reclamantul nu a făcut dovada că sumele obţinute din vânzarea acestor autoturisme au fost folosite pentru stingerea obligaţiilor fiscale şi nici în interesul societăţii, astfel că sunt incidente dispoziţiile art.27 alin.2 lit.b) din Codul de procedură fiscală.
– în mod greşit instanţa de fond a reţinut că prin soluţionarea contestaţiei s-a creat o situaţie juridică mai grea contestatorului, încălcându-se prevederile art.213 alin.3 din Codul de procedură fiscală, deşi în cuprinsul dispoziţiei au fost reluate toate aspectele menţionate şi de organul fiscal care a întocmit Decizia nr.33/2011.
Intimatul-reclamant CI a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinând legalitatea şi temeinicia sentinţei recurate sub toate aspectele reţinute şi criticate de recurentă, arătând în esenţă, că nu s-a dovedit reaua credinţă în atragerea răspunderii solidare dispuse de autorităţile pârâte, iar în soluţionarea contestaţiei a fost schimbat temeiul de drept.
De asemenea, se arată că în cuprinsul deciziilor contestate au fost reţinute ca fiind înstrăinate autoturisme a căror nominalizare nu este identică.
Soluţia instanţei de recurs
Înalta Curte, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale incidente, apreciază că acesta este fondat pentru considerentele şi în limitele ce urmează a fi expuse.
Se constată potrivit înscrisurilor de la dosar că, prin Decizia nr.33/2011 emisă pârât s-a decis angajarea răspunderii solidare pentru suma de 1.213.179 lei a următoarelor persoane: CI, MG, CL, GM, pentru obligaţiile de plată restante ale debitoarei declarată insolvabilă, S.C. EI SRL.
S-a reţinut că aceste persoane au provocat insolvabilitatea societăţii, intrând sub incidenţa art.27 alin.1 lit.b) din O.G. nr.92/ 2003, privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, reţinându-se ca temei de drept al deciziei dispoziţiile art.27 şi art.28 din acelaşi act normativ.
Contestaţia împotriva acestei decizii formulată de CI a fost soluţionată prin Dispoziţia nr.6591/ 22.02.2011 în sensul respingerii acesteia, fără a se constata că a fost schimbat temeiul de drept al antrenării răspunderii solidare reţinut prin Decizia nr.33/ 2011, cum eronat susţine intimatul-reclamant, întrucât referirile la dispoziţiile art.27 alin.2 lit.c) şi d) din O.G. nr.92/2003 din cuprinsul dispoziţiei menţionate, nu au legătură şi nici nu schimbă temeiul de drept al deciziei atacate.
Astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosarul cauzei, S.C. EI SRL figura cu mai multe autoturisme, dobândite în perioada 25.08.2005 – 4.02.2010, unele din acestea fiind radiate, astfel că nu mai figurează în evidenţe cu mijloace de transport iar societatea a fost notificată de autoritatea pârâtă să prezinte documentele justificative ale bunurilor precizate.
Urmare acestui fapt, a fost întocmit procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr.40749/ 22.11.2010.
Potrivit dispoziţiilor art.27 alin.2 lit.b) din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, „Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului”.
Faptul că intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat şi administrator al societăţii declarată insolvabilă, în această perioadă înstrăinându-se şi implicit radiindu-se o parte din autoturismele ce aparţineau S.C. EI SRL, fără a se face dovada că sumele obţinute din această operaţiune au fost folosite pentru stingerea obligaţiilor fiscale sau în interesul societăţii, conduce la concluzia că în mod corect s-a statuat de organele fiscale că intimatul-reclamant se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile legale anterior menţionate.
În concluzie, în mod corect s-a angajat răspunderea solidară a intimatul-reclamant prin dispoziţiile contestate, reaua credinţă rezultând din înstrăinarea autoturismelor fără ca sumele obţinute să revină societăţii căreia acesteia îi aparţineau pentru stingerea obligaţiilor fiscale
Însă, acestuia îi poate fi antrenată răspunderea solidară doar pentru perioada cât a avut calitatea de asociat, administrator al societăţii debitoare şi numai în limita bunurilor valorificate cu încălcarea dispoziţiilor menţionate anterior.
După cum se constată, la dosarul cauzei nu se află înscrisuri/ probe referitoare la aceste aspecte ce se impuneau a fi lămurite de către instanţa de fond, potrivit dispoziţiilor art.129 alin.(4) şi (5) din Codul de procedură civilă, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Prin urmare, faţă de considerentele expuse, în temeiul art.313 din Codul de procedură civilă, având în vedere interesele bunei administrări a justiţiei, instanţa de recurs a apreciat că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se stabili perioada în care intimatul-reclamant a avut calitatea de asociat, administrator al S.C. EI SRL şi care este valoarea bunurilor înstrăinate.