Acţiune în pretenţii. Autorizaţie emisă în vederea participării la licitaţie. Natura juridică – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

–          contract de concesiune comercială exclusivă

–          răspundere contractuală

C. civ., art. 969

Înscrisul eliberat la cererea unei societăţi, în scopul explicit al asigurării îndeplinirii condiţiei de participare a acesteia la procedurile de achiziţii publice, reprezintă o specie particulară de convenţie care creează anumite obligaţii părţilor, dar care nu valorează contract, deoarece nu orice convenţie reprezintă un contract, ci mai degrabă un acord de principiu pentru încheierea în viitor a unui contract de furnizare de produse în ipoteza în care respectiva societate ar fi câştigat licitaţia.

Ca urmare a pierderii licitaţiei, această obligaţie nu mai subzistă pentru niciuna dintre părţi şi, de aceea, convenţia părţilor nu poate valora contract de furnizare, cu atât mai puţin contract de concesiune exclusivă pentru a fi antrenată răspunderea contractuală, acţiunea prin care societatea beneficiară a autorizaţiei urmăreşte obligarea societăţii emitente la profitul pe care l-ar fi obţinut dacă ar fi câştigat licitaţia fiind nefondată.

 Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 398 din 5 februarie 2013

 Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

 1. Obiectul cauzei şi hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş ca primă instanţă.

1.1.Prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 15 iunie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei K.L., persoană juridică din Regatul Unit, la plata sumei de 248.230 Euro, reprezentând prejudiciu material şi moral produs urmare conduitei pârâtei în raporturile comerciale derulate între cele două părţi în perioada 2008 – 2010, raporturi care prezintă particularităţile unui  contract de concesiune comercială exclusivă.

Potrivit reclamantei, în scopul procedurii licitaţiei de atribuire a contractului de achiziţie publică fluide degivrante pentru suprafeţele portante ale aeronavelor, organizate de Aeroportul Internaţional T.V. Timişoara, la data de 11 noiembrie 2008 pârâta a eliberat în favoarea reclamantei documentul intitulat ,,autorizaţie” prin care autoriza ,,doar  distribuitorul SC S. SRL să distribuie produsele ce făceau obiectul licitaţiei, garantând,  totodată, calitatea şi performanţa  produselor oferite.

În acelaşi scop, a susţinut reclamanta, la data de 21 ianuarie 2010, pârâta a emis autorizaţia către Aeroportul Internaţional Ş.M. Suceava, autoritatea contractantă care a organizat licitaţia de atribuire a contractului de furnizare produse lichid degivrant, document prin care autoriza doar distribuitorul SC S. SRL să distribuie produsele menţionate în cererea de ofertă.

Reclamanta a precizat că, deşi la prima licitaţie a fost declarată câştigătoare o altă societate participantă, SC K. SRL, contractul de achiziţie  încheiat cu aceasta a fost reziliat, pentru ca ulterior să fie repus în funcţiune, SC K. SRL livrând de la acel moment Aeroportului  Internaţional T.V. lichid achiziţionat direct de la pârâtă.

În ce priveşte licitaţia organizată de Aeroportul Internaţional Ş.M. Suceava, reclamanta a arătat că aceasta a fost câştigată de aceeaşi societate SC K. SRL care a oferit tot produse K.

 Reclamanta a susţinut că pârâta şi-a încălcat obligaţia de a-i asigura exclusivitatea în furnizarea produselor la care se referă ,,autorizaţiile”, ceea ce i-a produs un prejudiciu material şi moral a cărui contravaloare o solicită prin acţiune.

1.2. Prin sentinţa nr. 833 din 8 aprilie 2011, Tribunalul Timiş a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă, reţinând în sprijinul hotărârii adoptate următoarele:

Înscrisurile de care se prevalează reclamanta în dovedirea raporturilor contractuale stabilite cu societatea pârâtă, respectiv cele două autorizaţii, deşi emană de la pârâtă, sunt destinate unei autorităţi, nu cuprind clauze legate de obligaţiile celor două părţi sau preţul ce ar trebui achitat de reclamantă şi nu pot impune concluzia concretizării unei manifestări de voinţă contractuală.

Conţinutul înscrisurilor intitulate ,,Autorizaţie” asigură, pentru reclamanta participantă la procedura de achiziţie publică, condiţia impusă prin Anunţul de participare nr. 66864 din 28 octombrie 2008, respectiv obligaţia participantului de a prezenta autorizaţia de la producător/furnizor pentru livrarea produselor.

În acest context, prima instanţă a apreciat că autorizaţiile emise de pârâtă şi adresate autorităţilor contractante nu pot produce decât efecte ce ţin de asigurarea pentru reclamantă a îndeplinirii condiţiilor formale pentru înscrierea şi participarea la licitaţie, fără a putea fi calificate ca materializând raporturi contractuale ulterioare între cele două părţi, cu o  clauză de exclusivitate, a cărei încălcare să o îndreptăţească pe reclamantă să pretindă şi să obţină repararea prejudiciului cauzat.

Concluzionând, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că pârâta şi-a asumat obligaţii contractuale în sensul celor pretinse, asimilate unui contract de concesiune cu clauză de exclusivitate, contract complex, care presupune participarea a două părţi, concedentul şi concesionarul, prin care concedentul vinde concesionarului o marfă, însoţită de dreptul exclusiv al concesionarului de recomercializare pe o anumită piaţă, în schimbul unui preţ, ca element esenţial al acordului de voinţă.

2. Apelul.

Împotriva sentinţei fondului a declarat apel reclamanta, a cărei denumire s-a schimbat în SC M.E. SRL potrivit dovezilor depuse în faţa  instanţei de apel, intimata K.L. formulând cerere de aderare la apel numai sub aspectul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă, respectiv onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 54/A din 27 februarie 2012, Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă, legal investită cu soluţionarea căii de atac, a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa primei instanţe şi pe fond a admis în parte acţiunea introductivă, în sensul obligării  pârâtei la plata sumei de 123.230 Euro către reclamantă, reprezentând despăgubiri civile.

Apelul declarat de pârâta K.L. a fost respins.

Examinând  criticile formulate de reclamană în cadrul motivelor de apel, critici care au vizat interpretarea eronată a stării de fapt şi, pe cale  de consecinţă, a raportului juridic impus de o analiză corectă a înscrisurilor administrate în cauză instanţa de apel a constatat următoarele:

Menţiunea din cuprinsul celor două acte datate 11 noiembrie 2008 şi 21 ianuarie 2010, emanând de la pârâtă, prin care autoriza ,,numai” pe reclamantă, în calitate de furnizor al produselor, face dovada exclusivităţii.

Totodată, instanţa de control judiciar a constatat că înscrisurile nu conţin nicio condiţionare sau limitare în timp, pentru a impune concluzia pârâtei că au fost date numai pentru ca reclamanta să poată participa la licitaţie.

Sub un alt aspect, instanţa a reţinut că după pierderea de către reclamantă a licitaţiilor, pârâta a primit comenzi de produse de degivrare  de la alte societăţi comerciale, care au câştigat procedurile în cauză, şi, cu toate că pârâta nu poate fi făcută răspunzătoare pentru pierderea de către reclamantă a licitaţiilor în cauză, organizate de cele două aeroporturi,  prejudiciile reclamate prin acţiune sunt întemeiate în parte.

Instanţa şi-a întemeiat acest raţionament pe dispoziţiile legii care reglementează licitaţiile organizate în domeniul achiziţiilor publice, respectiv art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 potrivit cărora oferta clasată pe locul al doilea era declarată câştigătoare în situaţia în care  câştigătorul iniţial nu putea să-şi îndeplinească contractul iniţial, şi, pe cale de consecinţă, dacă pârâta şi-ar fi respectat obligaţiile asumate prin cele două autorizaţii şi nu ar fi furnizat acelaşi tip de lichide şi participantei clasate pe locul 1, reclamantei i-ar fi revenit livrarea de produse. Ca urmare, pârâta fiind în culpă pentru încălcarea obligaţiilor asumate datorează reclamantei suma de 123.230 Euro reprezentând profitul pe care aceasta l-ar fi realizat din contractele de achiziţie  publică.

În ce priveşte prejudiciul de imagine solicitat, instanţa de apel a apreciat că în cauză reclamanta nu a depus dovezi concludente din care să rezulte că, urmare conduitei pârâtei, i-a fost afectată în mod serios reputaţia şi imaginea, motiv pentru care despăgubirile în cuantum de 125.000 Euro au fost respinse.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de pârâtă, faţă de soluţia adoptată pe apelul principal în sensul schimbării sentinţei şi pe fond admiterea în parte a acţiunii, instanţa de apel a constatat că nu se mai impune acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de pârâtă în primă instanţă, aceasta fiind partea căzută în pretenţii.

3. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal,  reclamanta SC M.E. SRL la data de 20 aprilie 2012 şi pârâta K.L. la data de 25 aprilie 2012.

3.1. Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată sub aspectul respingerii daunelor morale cuantificate la 125.000 Euro susţinând că imaginea sa a fost grav afectată de conduita ilicită a pârâtei care a pus-o în imposibilitate de a mai participa la licitaţii publice, datorită rupturii produse în parteneriatul cu pârâta, exclusiv din culpa  acesteia.

Potrivit recurentei, reputaţia sa şi prestigiul câştigate pe parcursul a zece ani de funcţionare pe piaţa românească au fost afectate,   prejudiciul moral suferit, astfel cum a fost cuantificat, fiind dovedit în cauză.

În drept, recurenta şi-a întemeiat criticile formulate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. solicitând  modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii în totalitate a acţiunii introductive.

3.2. Recurenta-pârâtă K.L. a solicitat prin cererea de recurs modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului reclamantei şi menţinerii sentinţei fondului, cu obligarea reclamantei la plata diferenţei dintre cheltuielile judiciare admise de prima instanţă şi cele efectiv  suportate în această fază procesuală.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în sinteză, că decizia recurată a fost dată pe baza interpretării distorsionate şi contrare oricăror exigenţe de interpretare cu consecinţa denaturării raporturilor juridice dintre părţi şi a actelor deduse judecăţii, ajungându-se ca în mod nelegal şi contrar legii să fie obligată la achitarea  beneficiului nerealizat de către reclamanta din livrarea unor produse ce au făcut obiectul unor proceduri de achiziţie publică, în condiţiile în care  reclamanta nu a avut în nici un moment dreptul de a livra aceste produse autorităţilor contractante, din motive ce nu sunt imputabile societăţii K.L.

3.3. Potrivit recurentei, cele două autorizaţii nu fac dovada  încheierii unor contracte de concesiune exclusivă, interpretarea reclamantei în sensul că părţile ar fi încheiat astfel de contracte, interpretare la care instanţa de apel a achiesat, în mod eronat, se bazează efectiv pe un singur cuvânt menţionat în cuprinsul lor ,,only” („doar” în traducerea în limba română).

Or, a susţinut recurenta, părţile au confirmat prin procesul-verbal de conciliere că cele două autorizaţii au fost emise la cererea reclamantei pentru a fi utilizate în procedura de achiziţie publică, ele neconţinând niciun alt element care ar putea induce ideea de distribuitor preferat şi aceasta deoarece contractul de concesiune exclusivă trebuie să cuprindă intenţia explicită de a acorda exclusivitatea, indicarea precisă a ariei geografice pe care ea operează, limitarea în timp şi contraprestaţia specifică a concesionarului.

Subsumat acestui argument, recurenta-pârâtă a arătat că niciunul din principiile de interpretare a convenţiilor, potrivit art. 977-985 din vechiul Cod civil, nu permit susţinerea tezei interpretative a reclamantei, împărtăşită de instanţa de apel, singura concluzie este cea potrivit căreia respectivele documente au fost emise în beneficiul reclamantei, nu şi a altor persoane, în sensul că nicio altă persoană nu ar putea să le utilizeze pentru a dovedi îndeplinirea condiţiei de participare la licitaţie.

3.4. Referitor la obligaţiile asumate prin emiterea celor două autorizaţii recurenta a susţinut că nu şi-a încălcat aceste obligaţii,  respectiv de a nu  emite autorizaţii similare altor societăţi furnizoare care intenţionau să participe la licitaţii, de a garanta calitatea produselor şi, în măsura în care reclamanta ar fi câştigat  licitaţia, de a-şi onora obligaţia de livrare a produselor care ar face obiectul unui contract de furnizare încheiat cu aceasta.

În acest sens, recurenta a arătat că în probatoriul administrat nu există niciun document care să ateste încălcarea obligaţiilor sale. Ulterior pierderii licitaţiei de către reclamantă efectele celor două autorizaţii au  încetat, iar interpretarea instanţei de apel în sensul că subzista obligaţia  negativă a societăţii de a nu livra produsele sale câştigătorilor licitaţiilor este absurdă, faţă de faptul că  fiind o societate comercială urmăreşte în  mod firesc îndeplinirea obiectului de activitate şi vânzarea produselor.

3.5. Sub un ultim aspect, recurenta a arătat că  nu are nicio culpă pentru eşecul reclamantei în procedurile de achiziţie publică, întrucât  reclamanta şi-a constituit singură ofertele şi nu a contestat rezultatul licitaţiilor şi, în atare condiţii, a imputa societăţii faptul că a onorat  comenzi de produse specifice provenite de la alţi comercianţi reprezintă un comportament  abuziv.

4. Înalta Curte,  verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, a constatat următoarele:

4.1. Din considerentele ce ţin de o anumită coerenţă a  raţionamentului logico-juridic şi având în vedere motivele de recurs  formulate de cele două părţi, respectiv faptul că recurenta-pârâtă pune în discuţie, prin criticile formulate, fondul raporturilor dintre părţi sub aspectul naturii juridice şi al efectelor produse de cele două autorizaţii, Curtea va lua în examinare, mai întâi, recursul declarat de recurenta-pârâtă K.L.

4.2. Recursul este fondat.

Concluzia trasă de instanţa de apel potrivit căreia menţiunea din cuprinsul actului, respectiv autorizarea numai a reclamantei să furnizeze produsul respectiv, valorează exclusivitate, şi, prin urmare, între părţi s-a încheiat un contract de concesiune exclusivă, aşa cum pretinde  reclamanta, este fundamental greşită.

Sub un prim aspect Curtea observă că argumentarea, în sine, întemeiată exclusiv pe prezenţa unui singur cuvânt, fără nicio referire la împrejurările de fapt în care au fost emise cele două documente, la elementele care definesc clauza de exclusivitate, apare în bună măsură ca o simplă afirmaţie şi prin urmare fără fundament juridic.

Altfel spus, nu se poate conferi acestui unic cuvânt înţelesul legal care să determine calificarea raporturilor dintre părţi ca fiind de concesiune exclusivă.

Chestiunea de a şti dacă cele două documente, intitulate – Autorizaţii – emise de pârâtă şi adresate celor două autorităţi Aeroportul Timişoara şi Aeroportul Suceava, ca organizatoare ale licitaţiilor, reprezintă un contract de concesiune exclusivă încheiat între reclamantă şi pârâtă impune nu numai o analiză strict gramaticală a textului ruptă de contextul faptic în care au fost emise cele două documente şi de semnificaţia juridică a noţiunii de exclusivitate.

Sub acest aspect, Curtea reţine ca relevantă împrejurarea confirmată explicit în procesul-verbal de conciliere încheiat de cele două părţi la 11 martie 2010 că ,,cele două autorizaţii sunt emise pentru licitaţiile respective, neexistând nicio divergenţă cu privire la scopul emiterii lor”.

Prin urmare, emiterea autorizaţiilor a avut ca scop îndeplinirea pentru reclamantă a condiţiilor cerute de autorităţile contractante în vederea înscrierii şi participării la licitaţii, iar utilizarea sintagmei ,,autorizează numai pe SC S. SRL” în acest context, semnifică faptul că  cele două autorizaţii sunt date numai în beneficiul reclamantei pentru licitaţiile respective, aşa cum de altfel se menţionează expres în autorizaţie pentru Aeroportul Ş.M. Suceava indicându-se numărul achiziţiei publice organizate de această entitate juridică.

Aşa fiind, Curtea constată că nu există nici un  temei legal pentru a reţine că cele două autorizaţii fac dovada unui raport de concesiune exclusivă acordată reclamantei, deoarece exclusivitatea fiind o limitare a principiului libertăţii contractuale nu se prezumă, nu poate fi generală şi nici perpetuă şi, totodată, impune existenţa unei contraprestaţii în favoarea  concedentului.

Or, niciuna din aceste condiţii esenţiale ale clauzei de exclusivitate, aşa cum au fost definite în doctrină şi statuate în practica judiciară nu rezultă din cuprinsul celor două documente.

Altfel spus, eliberarea celor două autorizaţii de către pârâtă, la cererea reclamantei, în scopul explicit al asigurării îndeplinirii condiţiei de participare a reclamantei la procedurile de achiziţii publice respective, reprezintă o convenţie, un acord de voinţă care creează anumite obligaţii, dar care nu este un contract de concesiune, deoarece nu conţine elementele esenţiale pentru încheierea sa valabilă.

În opinia Curţii, cele două autorizaţii reprezintă o specie particulară de convenţie care creează anumite obligaţii părţilor, dar care nu valorează contract deoarece nu orice convenţie reprezintă un contract, ci mai degrabă un acord de principiu pentru încheierea în viitor a unui contract de furnizare de produse în ipoteza în care reclamanta ar fi câştigat licitaţiile.

În cadrul acestei convenţii, pârâta şi-a asumat obligaţia de a nu emite autorizaţii similare altor societăţi furnizoare care intenţionau să participe la licitaţii, – în acest sens fiind utilizată sintagma numai -, obligaţie  îndeplinită, precum şi obligaţia de a garanta calitatea şi livrarea produselor, obligaţie îndeplinită.

În ce priveşte obligaţia de a contracta livrarea produselor, obligaţie asumată de ambele părţi, aceasta era condiţionată de câştigarea procedurilor de licitaţie de către reclamantă.

Urmare pierderii licitaţiei de către reclamantă această obligaţie nu mai subzistă pentru niciuna dintre părţi – şi de aceea – convenţia părţilor nu poate valora contract de furnizare, cu atât mai puţin contract de concesiune exclusivă pentru a antrena răspunderea contractuală în sensul solicitat de reclamantă şi încuviinţat în parte de  instanţa de apel – respectiv obligarea pârâtei la profitul pe care reclamanta l-ar fi obţinut dacă  ar fi câştigat licitaţia.

Or, şi sub acest aspect, Curtea constată că raţionamentul  instanţei de apel este nu numai contradictoriu dar şi profund viciat faţă de temeiul de drept invocat, respectiv dispoziţiile art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la achiziţiile publice.

În acest sens, Curtea observă că instanţa de apel a statuat că pârâta nu are nicio culpă în pierderea licitaţiilor de către reclamantă, respectiv clasarea reclamantei pe locul II şi, prin urmare, nerealizarea  profitului s-a datorat în exclusivitate reclamantei a cărei ofertă s-a clasat pe locul II.

Construcţia juridică expusă în considerentele deciziei potrivit căreia după încheierea contractului de achiziţie publică cu câştigătoarea licitaţiei – K. – , respectiv după rezilierea acestui contract de autoritatea contractantă şi după repunerea lui în funcţiune, pârâta nu ar fi trebuit  să-i livreze acesteia produsele K., astfel că reclamantei, clasată pe locul II, i-ar fi revenit livrarea acestor produse, este una ipotetică, şi fără un fundament legal şi factual.

Probele administrate relevă incontestabil că reclamanta nu a contestat procedura licitaţiei publice şi nu a făcut niciun demers la autorităţile contractante pentru ca, după rezilierea contractului încheiat cu K., să fie declarată câştigătoare oferta sa clasată pe locul II.

Dispoziţiile art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 pe care instanţa de apel îşi întemeiază raţionamentul au în vedere situaţia în care ,,nu se  poate încheia  contractul cu ofertantul a cărui ofertă  a fost  stabilită ca fiind câştigătoare datorită faptului că ofertantul este împiedicat  de forţa majoră sau caz fortuit.

Or, în cauză, contractul de achiziţie publică s-a încheiat cu ofertantul a cărui ofertă a fost declarată câştigătoare, iar împrejurările reţinute de instanţă sunt intervenite în cursul executării acestui contract.

Distinct de acestea, argumentul instanţei de apel întemeiat pe aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (11) din O.U.G. nr. 34/2006 se converteşte într-o veritabilă soluţie cu privire procedurile de achiziţii publice derulate care, – chiar dacă este ipotetică – excede competenţei sale materiale faţă de natura comercială a litigiului şi cadrul procesual  stabilit prin cererea introductivă.

Astfel spus, în absenţa oricărui demers sau contestaţii din partea reclamantei adresate autorităţii contractante pentru a fi declarată câştigătoare oferta sa clasată pe locul doi potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006, valorificarea drepturilor conferite de legislaţia specială, pentru prima dată, în prezentul litigiu şi în acest cadru procesual nu are temei legal şi nu putea fi primită de instanţa de apel.

Aşa fiind, Curtea găseşte întemeiate motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi pct. 9 C. proc. civ. constând în denaturarea convenţiei dintre părţi prin schimbarea naturii sale juridice atribuindu-i-se efectele unui contract de concesiune exclusivă ale cărui elemente nu rezultă din înţelesul legal al celor două documente, şi obligarea pârâtei la plata unui prejudiciu în absenţa oricărui temei legal.

În consecinţă, Curtea, în temeiul art. 312 alin. (2) şi alin. (3) C. proc. civ., a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă şi a modificat în parte decizia atacată în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanta SC M.E. SRL împotriva sentinţei fondului.

Soluţia în apelul declarat de pârâta K.L. împotriva sentinţei fondului pe aspectul acordării în integralitate a cheltuielilor de judecată efectuate  cu ocazia fondului, de respingere ca nefondat, a fost menţinută, constatând că prima instanţă, în temeiul art. 274 alin. 3 C. proc. civ., a redus motivat cuantumul onorariului de avocat solicitat de pârâtă, dezlegarea dată nefiind susceptibilă de critică de nelegalitate.

În raport de modificarea în parte a deciziei instanţei de apel, reclamanta a fost obligată la plata sumei de 5.000 lei către pârâtă, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel acesta a fost respins ca nefondat pentru considerentele mai sus înfăţişate ce stau la baza admiterii recursului recurentei-pârâte.