Acţiune în pretenţii având ca obiect un drept de creanţă care îşi are izvorul în lege. Instanţa competentă să soluţioneze litigiul – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

–          competenţă materială

–          izvorul dreptului de creanţă

–          prezumţie de comercialitate

Legea nr. 554/2004, art. 2 pct. 1 lit. c)

Legea nr. 210/2003

C. com.,art. 4, art. 8, art. 56

Stabilirea naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice aplicabile raporturilor dintre părţi, în funcţie de izvorul dreptului de creanţă dedus judecăţii.

Astfel, în cazul unui litigiu ce vizează o operaţiune care se referă la raporturi născute în regim de putere publică, în care dreptul de creanţă dedus judecăţii nu izvorăşte dintr-un contract, ci din lege, competenţa de soluţionare a litigiului va aparţine instanţei de contencios administrativ.

Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 347 din 31 ianuarie 2013

Notă: În decizie a fost avută în vedere forma Codului comercial în vigoare la data învestirii instanţei cu cererea de chemare în judecată

Prin sentinţa comercială nr. 7566 din 01.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a fost admisă cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR” Călători SA în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, obligând pârâtul să plătească reclamantei suma de 18.502.583,66 lei reprezentând dobânda legală; a fost admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, obligând pe acesta la plata sumei de 18.502.583,66 lei către pârât; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta a emis în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008 permise de călătorie pe căile ferate române în interes personal pentru salariaţii prevăzuţi la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 210/2003 şi pentru pensionarii şi membrii  lor de familie prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din acelaşi  act normativ.

După întocmirea deconturilor pentru permisele astfel eliberate reclamanta a emis către pârâtă facturi fiscale.

Pârâtul a achitat facturile fiscale cu întârziere, după cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamantă la dosarul cauzei, emiterea facturilor, data achitării acestora şi modul de calcul al dobânzii legale prezentate de reclamantă nefiind contestate de pârât în prezenta cauză, apărările acestuia fiind legate de punerea la dispoziţie a sumelor ce trebuiau plătite de către chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.

Conform art. 6 alin. (2) şi art. 122 alin. (2) din Legea nr. 210/2003, contravaloarea permiselor de călătorie pe calea ferată de care beneficiază persoanele prevăzute la art. 2 alin. (1) şi a pensionarilor şi membrilor lor de familie prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din aceeaşi lege se suportă din bugetul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii.

Având în vedere că pârâtul a achitat cu întârziere sumele pe care era obligat să le plătească în temeiul dispoziţiilor legale anterior menţionate, acesta datorează reclamantei dobânda legală aferentă calculată conform art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000, faţă de dispoziţiile art. 43 C. com.,  respectiv 18.502.583,66 lei.

Pentru considerentele de fapt şi de drept reţinute, instanţa a admis cererea principală astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei 18.502.583,66 lei reprezentând dobândă legală.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie instanţa a apreciat că aceasta este întemeiată.

Ministerul Finanţelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, iar faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu cele ale art. 3 lit. e) şi f) din H.G.  34/2009  acesta asigură sursa de finanţare pentru aplicarea legislaţiei privind facilităţile acordate anumitor categorii sociale pe calea ferată, pârâtul fiind creditat la capitolul 68.01 în acest scop. Întârzierea la plată a sumelor datorate de pârât reclamantei a intervenit din cauza atitudinii chematului în garanţie, care nu a pus la dispoziţia pârâtului la timp sumele datorate, astfel încât chematul în garanţie este chemat să suporte urmarea plăţilor cu întârziere, respectiv contravaloarea dobânzii legale  datorate.

Pentru aceste motive, cererea de chemare în garanţie a fost admisă, chematul în garanţie a fost obligat la plata către pârât a sumei de 18.502.583,66 lei dobândă legală.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât pârâta, cât şi chemata în garanţie.

Apelul declarat de către pârâtă vizează şi încheierea din data de 13.04.2011 prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale.

Verificând legalitatea sentinţei atacate în raport de primul motiv de apel cererea apelantului-pârât Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, referitor la necompetenţa materială a primei instanţe, Curtea a reţinut următoarele:

Reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata sumei de 18.502.583,66 lei reprezentând debit şi dobânda legală, creanţe datorate pentru neplata şi pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de către reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă O.G. nr. 112/1999 aprobată prin Legea nr. 210/2003, act administrativ ce constituie izvorul dreptului de creanţă dedus judecăţii.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Raporturile juridice deduse judecăţii nu au caracter comercial, reclamanta considerându-se vătămată în drepturile sale prin neexecutarea de către pârâtă a unui act administrativ – O.G. nr. 112/1999, respectiv prin refuzul de plată şi plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din aceeaşi lege, este asimilată refuzului nejustificat de a soluţiona o cerere şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii.

În raport de prevederile art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, este evident că reclamanta trebuia să se adreseze instanţei de contencios administrativ, în calitatea sa de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

În cauză nu este aplicabilă prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. întrucât raporturile juridice dintre părţi nu sunt specifice dreptului privat, ci dreptului public, atâta timp cât drepturile şi obligaţiile părţilor s-au născut din emiterea unui act normativ, în regim de putere publică, este evident că aceste raporturi nu pot fi calificate ca fapte subiective de comerţ.

Sursa de finanţare a pretenţiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat, astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 8 din Codul comercial ce exclude statul şi organele sale din sfera  raporturilor comerciale.

În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 101 din 2 martie 2012, a admis apelurile formulate de apelanţii Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi Ministerul Finanţelor Publice; a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs recurenta a arătat că instanţa de apel a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru achitarea cu întârziere a facturilor fiscale aferente serviciilor de transport pe calea ferată prestate de subscrisa beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999.

Deconturile între reclamantă şi pârâtă au fost plătite cu întârziere, criticile recurentei fiind în legătură cu faptul că dobânzile au fost calculate în conformitate cu prevederile art. 43 C. com. coroborate cu art. 2 şi 3 din O.G. nr. 9/2000.

În ceea ce priveşte art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 584/1998 privind înfiinţarea Societăţii Naţionale de Transport Feroviar de Călători CFR SA, potrivit căreia subscrisa este o societate comercială pe acţiuni, cu capital integral de stat şi are ca obiect principal de activitate transportul feroviar de călători.

Potrivit art. 3 pct. 13 C. com. sunt considerate fapte de comerţ întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apă sau pe uscat, iar comercialitatea acestor acte rezultă din lege. De asemenea, potrivit art. 4 C. com., se socotesc ,,ca fapte de comerţ celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă din însuşi actul”.

De altfel, litigiul dedus judecăţii, a arătat recurenta, nu este unul de natură contencioasă, fiind un litigiu evaluabil în bani, vizând pretenţii comerciale izvorâte din contractul de transport.

Art. 1 din Legea nr. 554/2004 reglementează subiectele de sezină a instanţei de judecată, dar în speţa dedusă judecăţii reclamanta nu este o persoană vătămată de către o autoritate publică într-un drept sau interes legitim printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.

În susţinerea calităţii de comerciant recurenta a invocat şi prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 coroborat cu art. 7 C. com.

În consecinţă, recurenta a considerat greşit că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că sursa de finanţare a pretenţiilor solicitate de către reclamantă este bugetul de stat astfel încât comercialitatea acestora este exclusă, aspect evidenţiat şi prin dispoziţiile art. 8 C. com. ce exclude statul şi organele sale din sfera raporturilor comerciale.

Faptul că, contravaloarea permiselor de călătorie este reglementată de Legea nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 nu schimbă natura raportului juridic dedus judecăţii, care rămâne comercial.

            Comercialitatea litigiului rezultă şi din contractele de transport încheiate între reclamantă şi beneficiarii Legii nr. 210/2003, şi nu dintr-un contract de transport încheiat între subscrisa şi pârâtă.

S-a mai reţinut că prevederile art. 8 C. com. au fost greşit interpretate, în acest sens instanţa de apel nu a ţinut cont de pretenţiile reclamantei care nu se întemeiază pe un act administrativ emis de o autoritate publică şi nici pe un contract administrativ. Deci, natura litigiului este dată de obiectul acţiunii, care este o dobândă penalizatoare produsă de o datorie comercială exigibilă.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare împotriva cererii de recurs, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod întemeiat instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

Examinând cererea de recurs prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente :

Prealabil examinării criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte face precizarea că acţiunea de faţă a fost introdusă pe rolul instanţelor judecătoreşti la data de 22 iunie 2010, deci anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, fiind supusă legilor în vigoare la data formulării acţiunii, fiind incidente şi dispoziţiile din Codul comercial, referitoare la prezumţia de comercialitate.

Trecând la analiza cererii de recurs, Înalta Curte arată că acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători SA a avut ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii la plata unei creanţe reprezentând debit şi dobânda legală aferentă acesteia, pentru plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată prestate de către reclamantă beneficiarilor Legii nr. 210/2003 pentru aprobarea O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de serviciu şi în interes personal pe căile ferate române în perioada ianuarie 2007 – decembrie 2008.

Pornind de la obiectul acţiunii este de observat că raportul juridic dedus judecăţii nu este comercial, iar prezenţa în litigiu a unei societăţi comerciale nu este de natură să atragă competenţa instanţei comerciale, întrucât reglementările comerciale nu sunt rezervate persoanelor, ci actelor şi faptelor de comerţ. Cu alte cuvinte, se urmăreşte comercialitatea raportului juridic în raport de criteriul obiectiv, şi nu de cel subiectiv care este dat de calitatea persoanei.

În speţa de faţă s-a pus în discuţie refuzul de plată şi plata cu întârziere a serviciilor de transport pe calea ferată beneficiarilor actului normativ reprezentat de O.G. nr. 112/1999.

Potrivit art. 2 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt asimilate actelor administrative în sensul prezentei legi şi drepturile şi obligaţiile născute din emiterea actului normativ sus evocat, în regim de putere publică.

Revenind la criticile formulate de către recurentă, prin care a susţinut prezenţa în cauză  a unui comerciant, care desfăşoară fapte de comerţ, fiind supus normelor de drept comun în materie comercială, acestea nu sunt de natură a atrage prezumţia de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. şi aplicarea prevederilor art. 56 C. com.

Acest criteriu subiectiv susţinut de către recurentă nu poate fi reţinut, litigiul de faţă vizând o operaţiune care se referă la raporturi născute în regim de putere publică.

Argumentul instanţei de apel în ceea ce priveşte sursa de finanţare a pretenţiilor, aceasta fiind bugetul de stat care exclude comercialitatea pretenţiilor este corect, trimiterea la dispoziţiile art. 8 C. com. excluzând statul şi organele sale din sfera raporturilor comerciale.

Criticile recurentei prin care se susţine că natura litigiului este determinată de obiectul prezentei acţiuni care priveşte o datorie comercială devenită exigibilă sunt de asemenea nefondate.

Astfel, stabilirea naturii juridice a unui litigiu are în vedere normele juridice aplicabile raporturilor dintre părţi, în funcţie de izvorul dreptului de creanţă dedus judecăţii.

În speţa de faţă, dreptul patrimonial pretins de reclamantă nu s-a născut în temeiul unui contract, izvorul dreptului de creanţă îl constituie legea, respectiv Legea nr. 210/2003.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a stabilit în mod corect natura litigiului şi competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea litigiului de faţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul reclamantei ca nefondat.