Acţiune în răspundere civilă pentru repararea daunelor cauzate prin acte de concurenţă neloială. Termenul de prescripţie aplicabil – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţie extinctivă

Index alfabetic: acţiunea în răspundere civilă

–          acte de concurenţă neloială

–          prescripţia dreptului material la acţiune

 

Legea nr.11/1991, art. 12

Din economia dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991 reiese faptul că dreptul la acţiune în concurenţă neloială se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

Termenul de 3 ani instituit în teza finală a art. 12 din Legea nr. 11/1991 nu are natura unui termen de prescripţie, ci este un termen de decădere în cadrul căruia păgubitul trebuie să facă demersuri pentru identificarea persoanei care a cauzat dauna.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1198 din 21 martie 2013

 

Prin sentinţa civilă nr. 6334 din 21 noiembrie 2011, Tribunalul Maramureş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Z.V. şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta SC E. România SRL prin lichidator P.G. IPURL, în contradictoriu cu pârâtul Z.V. De asemenea, s-a respins cererea pârâtului de obligare, în numele reclamantei, a administratorului special D.R. la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a invocat drept temei al acţiunii sale art. 9 din Legea nr. 11/1991 potrivit căruia, dacă vreuna dintre faptele prevăzute de art. 4 sau 5 cauzează daune patrimoniale sau morale, cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei competente cu acţiune în răspundere civilă corespunzătoare.

Prescripţia dreptului la acţiunea în răspundere civilă pentru repararea daunelor cauzate prin acte de concurenţă neloială începe să curgă de la data de la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei (art. 12 din Legea nr. 11/1991).

Faptele de concurenţă neloială imputate pârâtului s-au desfăşurat în timp, cel mai târziu până la data de 23 mai 2007, când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, prin decizia nr. 1977 din 23 mai 2007, pronunţată, a menţinut decizia nr. 143 din 3 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj.

Prin decizia nr. 143 din 3 octombrie 2006 a Curţii de Apel Cluj s-au menţinut statuările din sentinţa nr. 940 din 28 septembrie 2005 a Tribunalului Maramureş, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a dispus, în temeiul art. 222 lit. c) raportat la art. 82 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, excluderea pârâtului din societatea reclamantă pentru desfăşurarea de activităţi de concurenţă neloială prin intermediul unei persoane interpuse.

În speţă, termenul de introducere a acţiunii este de 1 an, iar nu de 3 ani întrucât reclamanta, încă de la data introducerii acţiunii ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la 13 iulie 2004 (data poştei), cunoştea dauna şi pe cel care a cauzat-o (momentul subiectiv).

Cu atât mai mult, acest moment subiectiv de cunoaştere a daunei şi a persoanei vinovate este realizat la data de 23 mai 2007 când soluţia de excludere a pârâtului pentru fapte ilicite de concurenţă neloială a rămas irevocabilă.

Reclamanta a introdus prezenta acţiune la data de 14 august 2008, după expirarea termenului de prescripţie de 1 an.

Tribunalul a reţinut că prevederile art. 82, respectiv art. 224 din Legea nr. 31/1990 nu exclud aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 11/1991, referitoare la termenul de prescripţie şi la momentul curgerii acestuia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Z.V. solicitând admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării reclamantei la plata contravalorii onorariului avocaţial în fond pentru întreaga sumă solicitată, iar în numele SC E. România SRL pe fostul administrator special D.R. care s-a obligat la plata acestora.

De asemenea, împotriva acestei sentinţe a declarat apel şi SC E. România SRL solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii introductive aşa cum a fost, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 77 din 28 mai 2012, Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins ambele apeluri.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamanta a cunoscut cel mai târziu de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de excludere faptele şi persoana vinovată, iar ulterior acestui moment nu au intervenit alte fapte de concurenţă, astfel că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că este aplicabil termenul de un an de prescripţie al acţiunii în răspundere iar acesta începe să curgă de la data de 23 mai 2007.

Curtea nu neagă faptul că obligaţia de neconcurenţă este analizată ca o obligaţie negativă continuă (sau succesivă), iar nu ca o obligaţie instantanee, cu consecinţa că termenul de prescripţie pentru daunele produse prin concurenţa neloială începe să curgă pe măsura desfăşurării faptelor de concurenţă neloială, pentru fiecare activitate cauzatoare de prejudicii născându-se un termen distinct de prescripţie, însă, în speţă nu s-a făcut dovada săvârşirii faptelor de concurenţă neloială ulterior pronunţării hotărârii irevocabile în dosarul nr. xx725/33/2005, adică până la data de 23 mai 2007.

Cât priveşte apelul declarat de către pârâtul Z.V., Curtea a reţinut că, în speţă, partea căzută în pretenţii este reclamanta SC E. România SRL, astfel că doar aceasta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Cum pârâtul a solicitat obligarea altei persoane decât cea căzută în pretenţii, Curtea a constatat că soluţia de respingere a acestei cereri este fondată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC E. România SRL, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece în speţă este operabil termenul de 3 ani.

Astfel, instanţa de apel face o confuzie întrucât reclamanta nu cunoştea dauna şi chiar în cuprinsul acţiunii introductive de instanţă a precizat faptul că, întinderea prejudiciului cauzat de pârât nu poate fi evaluat de către reclamantă, urmând a se preciza acest element ulterior administrării probaţiunii necesare, motiv pentru care trebuie înlăturate argumentele instanţei referitoare la aplicabilitatea termenului de prescripţie de 1 an.

Temeiul legal al acţiunii este reprezentat de prevederile art. 82 şi 224 din Legea nr. 31/1990, pe lângă dispoziţiile din legea specială nr. 11/1991.

Catalogând astfel cadrul legal şi răspunderea de tip delictual, termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubiri este de 3 ani, şi începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a statuat irevocabil cine e persoana vinovată şi de ce anume se face vinovată, respectiv de la data de 23 mai 2007.

Sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi, pe cale de consecinţă, schimbarea în tot a sentinţei civile a Tribunalului Maramureş în sensul admiterii acţiunii introductive de instanţă.

În cauză, intimatul-pârât Z.V. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat că acesta este nefondat şi l-a respins pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr.11/1991, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă pentru repararea daunelor cauzate prin acte de concurenţă neloială începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

Curtea de apel a reţinut în mod corect faptul că obligaţia de neconcurenţă este o obligaţie negativă continuă (sau succesivă), iar nu o obligaţie instantanee, cu consecinţa că termenul de prescripţie pentru daunele produse prin concurenţă neloială începe să curgă pe măsura desfăşurării faptelor de concurenţă neloială, pentru fiecare activitate cauzatoare de prejudicii născându-se un termen distinct de prescripţie.

În cauză nu s-a făcut dovada săvârşirii faptelor de concurenţă neloială ulterior pronunţării hotărârii irevocabile, respectiv decizia nr. 1977 din 23 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială.

Aşa fiind, dreptul la acţiune în concurenţă neloială consacrat de lege se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

Faptul că legea dispune „nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei” nu înseamnă că termenul de prescripţie este de 3 ani şi nu de 1 an, cum în mod corect a reţinut Curtea de apel.

Acest termen de 3 ani are în vedere faptul că în măsura în care păgubitul cunoaşte dauna şi pe cel care a cauzat-o după 3 ani de la data săvârşirii faptei, atunci dreptul la acţiune este prescris.

În cauză, în mod corect s-a reţinut că dreptul la acţiune este prescris, însăşi reclamanta-recurentă arătând că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost săvârşită de pârâtul intimat în perioada în care era asociat şi administrator al societăţii recurente, constând în acte de concurenţă neloială.

Acesta a fost de altfel şi motivul excluderii pârâtului-intimat din societate şi revocării calităţii de administrator.

Prin decizia irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de la 23 mai 2007 s-a stabilit că pârâtul-intimat se face vinovat de săvârşirea faptei ilicite de concurenţă neloială.

Aşa fiind, în mod corect s-a reţinut că dreptul la acţiune al recurentei-reclamante este prescris, iar criticile de nelegalitate ale acesteia nu pot fi primite.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.