Acţiune în rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare. Termenul de prescripţie aplicabil în raport de calificarea naturii juridice a actului  – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: acţiune în rezoluţiune

–          contract de vânzare-cumpărare

–          excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

–          termen de prescripţie

Decretul nr. 167/1958, art. 7 alin. (2)

C. civ., art. 1368

În cazul unei acţiuni în rezoluţiunea unui act juridic denumit de părţi „contract de vânzare-cumpărare”, în care obligaţiile principale specifice unui astfel de act : plata preţului şi predarea bunurilor au fost executate, dar în care s-a prevăzut obligaţia vânzătorului de a se prezenta la notariat pentru autentificare, obligaţie esenţială şi de natură să conducă la rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare, incidenţa Decretului nr. 167/1958 se apreciază în raport de calificarea naturii juridice a actului dedus judecăţii.

Ca atare, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel, în considerarea conţinutului acestei clauze şi a prevederilor Decretului nr. 167/1958, dar şi a calificării actului juridic dedus judecăţii ca şi contract de vânzare-cumpărare este greşită deoarece, conform art. 1368 C. civ., acţiunea în rezoluţiunea vânzării este o acţiune reală, nu personal patrimonială aflată sub incidenţa Codului civil, nu a Decretului nr. 167/1958.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 260 din 29 ianuarie 2013

Notă: – În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

– Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripţia extinctivă, a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

 

Prin sentinţa civilă nr. 5447 din 21 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Sălaj s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta SC S. SRL şi s-a respins, în consecinţă, acţiunea formulată de reclamanta SC A.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL Zalău, având ca obiect rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale cu obligarea reclamantei la plata sumei de 3.981 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză termenul de prescripţie pentru acţiunea cu a cărei soluţionare a fost învestită este termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, iar acesta a început să curgă de la data de 17 septembrie 2006.

Aceasta, deoarece, conform art. 5 din contract, vânzătorul s-a obligat să se prezinte la notarul public pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică în termen de 3 zile de la achitarea integrală a preţului, la data şi ora comunicate de către cumpărător, între părţi încheindu-se contractul de vânzare-cumpărare nr. 1 din 1 septembrie 2006 având ca obiect două apartamente situate în Zalău, obligaţia de plată a preţului fiind executată, cu diferenţa din preţ plătită de reclamantă la data de 13 septembrie 2006.

În ceea ce priveşte scadenţa obligaţiei de prezentare la notar pentru încheierea contractului în formă autentică, aceasta, susţine instanţa, a fost clar determinată la momentul încheierii contractului în art. 5, respectiv 3 zile de la data achitării preţului, care, calculat pe zile libere potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ., ultima zi, scadenţa  obligaţiei este 17 septembrie 2006.

Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 46 din 13 martie 2012, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei, ca nefondat.

Examinând criticile apelantei cu privire la: greşita aplicare a prevederilor Decretului nr. 167/1958 deoarece acţiunea în rezoluţiune nu ar avea un obiect patrimonial în înţelesul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nefiind deci aplicabile prevederile art. 3 privind termenul general de prescripţie de 3 ani; repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea intimatei la restituirea preţului încasat şi momentul la care un eventual termen de prescripţie a început să curgă, data punerii în întârziere a pârâtei cu privire la executarea prestaţiei sale, respectiv 16 februarie 2011, ca şi neluarea în considerare a procesului-verbal de predare-primire încheiat la data de 15 mai 2008 prin care s-a procedat la predarea, respectiv primirea imobilului, instanţa de apel a constatat netemeinicia acestora.

Instanţa de apel a reţinut, raportându-se la criticile formulate, că în speţă dreptul subiectiv pretins de reclamanta-apelantă este un drept patrimonial, evaluabil în bani şi, prin urmare, acţiunea în rezoluţiune are un obiect patrimonial, împrejurare faţă de care sunt aplicabile regulile generale care reglementează prescripţia. Că acţiunea în rezoluţiunea unui act juridic fiind o acţiune personală prin care sunt ocrotite drepturile de creanţă, termenul general de prescripţie este cel stabilit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, adică termenul de 3 ani, care începe să curgă de la data când s-a născut dreptul la acţiune.

A mai apreciat instanţa de control judiciar că nu poate fi reţinută teza potrivit căreia doar la data de 16 februarie 2011 reclamanta-apelantă a cunoscut despre imposibilitatea perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică întrucât predarea-primirea imobilului ce a făcut obiectul antecontractului a avut loc la data înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare, în art. 4 şi 7, din adresa nr. 991 din 22 ianuarie 2007 rezultând că SC A.I. SRL era deja în posesia spaţiului la data de 21 ianuarie 2007 când s-a solicitat băncii ipotecare BRD aprobarea pentru realizarea unei investiţii la spaţiul ce a făcut obiectul antecontractului. Cele două societăţi, reclamanta şi pârâta aveau la acea dată un administrator comun, în persoana dlui C.Ş., situaţie perpetuată până la data de 14.10.2008, critica nefiind întemeiată.

În ce priveşte critica repunerii părţilor în situaţia anterioară, instanţa de apel a reţinut că aceasta este un efect al rezoluţiunii care se produce însă numai dacă se pronunţă rezoluţiunea contractului iar, în speţă, sentinţa nu a dispus asupra rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A.I. SRL Zalău solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru soluţionare pe fond.

Recurenta-reclamantă şi-a subsumat criticile motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii de instanţele judecătoreşti care l-au calificat drept contract de vânzare-cumpărare când în realitate este vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare încheiat la 10 septembrie 2006, (promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare), în temeiul căruia promitentei-vânzătoare îi incumbau, conform art. 5, următoarele obligaţii de a face:

a) obligaţia de a întreprinde toate demersurile şi formalităţile în vederea stingerii datoriilor pentru achitarea cărora fuseseră grevate imobilele respective, cu consecinţa radierii ipotecii, obligaţie de rezultat în absenţa căreia obligaţia de transmitere a proprietăţii devenea imposibil de executat;

b) obligaţia de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor in favoarea promitentei – cumpărătoare prin încheierea contractului de vânzare – cumpărare în formă autentică, obligaţie afectată de un termen suspensiv, devenind scadentă doar din momentul în care imobilele erau libere de orice sarcini, deoarece numai la acel moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare şi se putea transmite dreptul de proprietate.

A conchis recurenta-reclamantă, sub acest prim motiv de nelegalitate, că actul juridic încheiat de părţi are în realitate natura juridică a unei promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, că folosirea improprie a termenilor de către părţi nu trebuia să inducă însă în eroare instanţa de judecată, aceasta având obligaţia să dea calificarea juridică corectă raporturilor dintre părţi.

Cu privire la al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a criticat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 978 C. civ. şi a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958 privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi ale art. 16 şi 17 din acelaşi act normativ privind întreruperea prescripţiei extinctive, arătând că instanţa de apel nu a ţinut seama de existenţa termenului suspensiv care afecta scadenţa obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică, încălcând în felul acesta dispoziţiile legale referitoare la începerea curgerii termenului de prescripţie şi la întreruperea ei.

Raportat la art. 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a precizat că obligaţia promitentei-vânzătoare de a transmite dreptul de proprietate asupra imobilelor era afectată de un termen suspensiv, obligaţia devenind scadentă numai la momentul la care acest termen se împlinea, adică atunci când intimata-pârâtă, SC S. SRL îşi îndeplinea obligaţia constând în radierea ipotecii şi degrevarea imobilelor de sarcinile de care acestea erau ţinute, deoarece numai la acel moment se putea încheia contractul de vânzare-cumpărare şi se putea transmite dreptul de proprietate, context în care termenul de 3 zile stipulat de părţi în cuprinsul art. 5 din contract pentru îndeplinirea obligaţiei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare începea să curgă numai din momentul împlinirii termenului suspensiv.

A arătat recurenta că voinţa comună a părţilor a fost aceea ca plata integrală a preţului să fie doar o condiţie necesară, dar nu şi suficientă de transfer a dreptului de proprietate, acesta putându-se realiza în mod valabil şi efectiv numai în condiţiile în care promitenta-vânzătoare executa obligaţia de rezultat de care era ţinută, mai sus menţionată, constând în degrevarea de sarcini a imobilului.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă se raportează şi la procedurile de executare silită asupra imobilelor în cauză, arătând că actele de executare silită dovedesc culpa contractuală a intimatei-pârâte SC S. SRL care a demonstrat o conduită neonestă atât faţă de ea, recurenta-reclamantă, cât şi de un alt partener contractual al său, respectiv creditoarea sa BRD – GSG. Astfel, deşi a încasat integral preţul convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 septembrie 2006, aceasta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale asumate şi nu a achitat creditul, cu consecinţa degrevării imobilului de sarcini, nedepunând nicio diligenţă nici în privinţa respectării obligaţiilor sale contractuale asumate faţă de BRD – GSG, ajungând să fie executată silit prin vânzarea-imobilelor promise spre cumpărare recurentei-reclamante la un preţ subapreciat.

Termenul de prescripţie al dreptului de a solicita rezoluţiunea contractului a început să curgă de-abia la momentul la care a expirat termenul suspensiv, adică atunci când s-a constatat că obligaţia de transfer a dreptului de proprietate asupra imobilelor care era afectată de respectivul termen suspensiv a devenit imposibil de executat urmare a conduitei culpabile a promitentei-vânzătoare care nu şi-a îndeplinit nici măcar obligaţia de radiere a ipotecii, respectiv de la 16 februarie 2011 când promitenta – vânzătoare s-a prezentat la notar şi a arătat că este în imposibilitatea de a transfera dreptul de proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia promitentei-cumpărătoare un bun liber de orice sarcini, fapt ce ar fi presupus în prealabil achitarea creditului şi radierea ipotecii.

 A mai precizat recurenta-reclamantă că în speţă, oricum termenul de prescripţie nu s-a împlinit nici măcar raportat la data de 17 septembrie 2006 întrucât au fost săvârşite acte întreruptive de prescripţie constând în recunoaşteri din partea pârâtei, în cauză fiind astfel incidente dispoziţiile art. 16 lit. a) şi art. 17 ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Intimata-pârâtă SC S. SRL Zalău a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate, detaliind situaţia de fapt şi arătând că reclamanta a avut cunoştinţă de existenţa ipotecii, contractul de credit cu banca fiind semnat de administratorul ei C.Ş., că termenul de prescripţie este împlinit în raport de data menţionată în antecontractul de vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat pentru considerentele care urmează.

Examinând motivele formulate, Înalta Curte a apreciat ca întemeiate criticile cu privire la interpretarea actului juridic dedus judecăţii în susţinerea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, şi motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în contextul soluţionării litigiului pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi incidenţa art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Reclamanta-recurentă a învestit instanţa de fond cu o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la 1 septembrie 2006 şi, pe cale de consecinţă, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii prestaţiilor efectuate.

            Instanţa de fond a respins acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare ca prescrisă în raport de obligaţia convenită prin clauza 5 din contract, subsecvent admiterii ca întemeiată a excepţiei cu acest obiect invocată de pârâtă prin întâmpinare.

            Prin întâmpinarea formulată, pârâta a calificat actul dedus judecăţii ca antecontract de vânzare-cumpărare, calificare în raport de care a invocat şi excepţia prescripţiei, iar instanţa, deşi a apreciat ca întemeiată această excepţie pentru considerentele pe care intimata-pârâtă le-a invocat, a menţinut şi reţinut în motivarea hotărârii calificarea actului juridic de contract de vânzare-cumpărare cu a cărei rezoluţiune a fost învestită de reclamantă, calificare asupra căreia reclamanta, ulterior învestirii nu a revenit în sensul modificării acţiunii şi nici nu a adus alte precizări, poziţia fiind păstrată şi prin apelul declarat.

            Respingând apelul reclamantei, instanţa de apel în considerentele deciziei sale foloseşte atât sintagma de contract de vânzare-cumpărare cât şi de antecontract de vânzare-cumpărare, aceasta din urmă pentru justificarea legalităţii sentinţei.

În atare situaţie, cum incidenţa Decretului nr. 167/1958 s-a apreciat în raport de clauza din actul juridic denumit de părţi ”contract de vânzare-cumpărare”, din art. 5, privind obligaţia vânzătorului de a se prezenta la notariat pentru autentificare, esenţială şi de natură să conducă la rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare, acţiunea în rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare fiind o acţiune patrimonială prescriptibilă extinctiv, sub incidenţa Decretului 167/1958, dar care a fost aplicată unui contract de vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din considerentele hotărârilor, în care obligaţiile principale: plata preţului şi predarea bunurilor au fost executate, acţiunea în rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare imobile fiind o acţiune reală, sub incidenţa Codului civil, Înalta Curte a apreciat că se impune, pentru înlăturarea inconsecvenţelor logice şi juridice, casarea ambelor hotărâri cu trimiterea cauzei la prima instanţă.

Reclamanta, atât prin acţiunea formulată cât şi prin motivele de apel, a calificat actul dedus judecăţii drept contract de vânzare-cumpărare a cărui rezoluţiune o solicită sub motiv că nu a operat transferul proprietăţii.

 Contractul pe care părţile l-au încheiat sub semnătură privată este denumit tot contract de vânzare-cumpărare, iar obiectul înstrăinării îl formează 2 apartamente asupra cărora există, conform extraselor de carte funciară, proprietatea exclusivă, individuală a vânzătorului. Cu privire la aceste imobile, pentru validitatea înstrăinării, la data încheierii actului, 1 septembrie 2006, nu era necesară forma autentică, ci numai acordul de voinţă, fiind de observat că în art. 1 părţile referă la irevocabilitatea vânzării, iar în art. 4 la exercitarea dezmembrămintelor dreptului de proprietate până la data intabulării dreptului de proprietate, perspectivă din care obligaţiile specifice contractului de vânzare-cumpărare: plata preţului şi predarea bunului au fost executate.

Ca atare, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către instanţa de fond, soluţie menţinută de instanţa de apel, în considerarea conţinutului clauzei art. 5 şi a prevederilor Decretului 167/1958, dar şi a calificării actului juridic dedus judecăţii ca şi contract de vânzare-cumpărare este greşită deoarece, conform art. 1368 C. civ., acţiunea în rezoluţiunea vânzării este o acţiune reală, nu personal patrimonială aflată sub incidenţa codului civil, nu a Decretului nr. 167/1958.

Dacă se stabileşte, pe baza clarificărilor necesare în raport de art. 129 C. proc. civ., faţă de susţinerea reclamantei prin acţiune cu privire la transferul proprietăţii, că intenţia părţilor, indiferent de denumirea literală a contractului şi a calităţii părţilor contractante şi faţă de poziţia pârâtei-intimate din întâmpinare prin care aceasta califică actul juridic ca antecontract, că voinţa părţilor a fost în sensul ca efectivitatea drepturilor şi obligaţiilor specifice contractului de vânzare-cumpărare să se producă cu data autentificării înscrisului sub semnătură privată,  instanţa a fost învestită cu rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpărare.

În această ultimă ipoteză, clauza art. 5 are greutatea unei clauze esenţiale aptă să conducă la rezoluţiunea actului juridic, dar dreptul de prescripţie al acţiunii în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nu se stabileşte în raport de conţinutul acestei clauze, ci în raport de calificarea acţiunii faţă de natura dreptului dedus judecăţii, iar acţiunea în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare imobile, în speţă, este o acţiune personală prescriptibilă în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, nu este nici o acţiune reală şi nici mixtă întrucât reclamanta nu tinde la valorificarea unui drept real.

Cât priveşte cursul prescripţiei, acesta a început să curgă, conform art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 de la data încheierii raportului de drept, respectiv de la data încheierii antecontractului, 1 septembrie 2006, data şi ora prezentării ”vânzătorului” la notariat fiind la latitudinea ”cumpărătorului”, respectiv a reclamantei.

În rejudecare, în această variantă de calificare a actului juridic, judecătorii fondului urmează a verifica temeinicia cazurilor de întrerupere a cursului prescripţiei la care recurenta-reclamantă face referire.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, apreciind în raport de art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ. în care se încadrează criticile formulate, recursul declarat de reclamantă ca fondat, l-a admis, a casat hotărârile pronunţate în cauză şi a trimis cauza instanţei de fond pentru soluţionare.