Cazuri de casare. Legea nr. 2/2013 – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile de atac ordinare. Recursul

Indice alfabetic: Drept procesual penal

– cazuri de casare

                       C. proc. pen., art. 385⁹, art. 385¹⁰

 

            1. În cazul hotărârilor supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, controlul judiciar exercitat în recurs – cale de atac declarată sub imperiul Legii nr. 2/2013, împotriva unei hotărâri pronunţate în apel după intrarea în vigoare a acesteia – nu poate fi realizat prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. referitor la eroarea gravă de fapt sau în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 teza I C. proc. pen. referitor la aplicarea unor pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen., întrucât cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. a fost abrogat prin Legea nr. 2/2013, iar cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, în sensul restrângerii incidenţei acestuia la aplicarea unor pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

2. În conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2), în temeiul alin. (2¹) al aceluiaşi articol, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

            Cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen. nu se ia în considerare din oficiu, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Prin urmare, în cazul recursului declarat sub imperiul Legii nr. 2/2013, împotriva unei hotărâri pronunţate în apel după intrarea în vigoare a acesteia, dacă nu sunt respectate dispoziţiile art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., instanţa nu poate lua în considerare din oficiu cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² din acelaşi cod.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1605 din 13 mai 2013

Prin sentinţa nr. 989 din 16 noiembrie 2012 a Tribunalului Bucureşti, Secţia I penală, s-a dispus, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen., cu aplicarea art. 320¹alin. (7) C. proc. pen., condamnarea inculpatei B.T. la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen.

În baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen., a fost condamnat inculpatul M.D. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, făcându-se aplicarea art. 71, art. 64 alin. (1) teza a II-a, lit. b), lit. d) şi lit. e) C. pen.

Prin decizia nr. 54/A din 25 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, a admis apelul declarat de procuror, a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată şi, rejudecând în fond, a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. cu privire la inculpata B.T., iar, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) C. pen., a dispus condamnarea acesteia la pedeapsa de 8 ani şi 6 luni închisoare, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.D.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, inculpaţii B.T. şi M.D.

În recursul său, inculpata B.T., invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² şi 14 C. proc. pen., a criticat decizia instanţei de apel sub aspectul greşitei înlăturări a dispoziţiilor art. 320¹ alin. (7) C. proc. pen. şi a greşitei individualizări a pedepsei ce i-a fost aplicată, solicitând casarea hotărârii atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de tribunal.

În ceea ce îl priveşte pe inculpatul M.D., acesta a reiterat întocmai în cuprinsul motivelor de recurs criticile formulate în apel, solicitând, în principal, achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. sau restituirea cauzei la parchet, conform dispoziţiilor art. 332 C. proc. pen., iar, în subsidiar, reindividualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată, prin reducerea cuantumului acesteia, ca efect al reţinerii prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen. şi suspendarea executării ei, în baza art. 81 sau art. 86¹ C. pen.

Invocând motivul de recurs reglementat în art. 385⁹ alin. (1) pct. 6 C. proc. pen., inculpatul a susţinut ca nu i s-a asigurat, în cursul urmăririi penale, asistenţa juridică la efectuarea investigaţiei cu tehnica poligraf, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la apărare garantat de art. 6, art. 171 C. proc. pen., art. 24 din Constituţia României şi art. 6 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Totodată, în legătură cu aceeaşi investigaţie, a arătat că aceasta excede cadrului legal (art. 64 alin. 2, art.  112-113 C. proc. pen., art. 26 alin. 1 pct. 15 din Legea nr. 218/2002), iar instanţele inferioare, prin valorificarea ca mijloc de probă a raportului de constatare tehnico-ştiinţifică de detectare a comportamentului simulat, au pronunţat hotărâri contrare legii, critică circumscrisă cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen.

De asemenea, prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., recurentul inculpat a menţionat că situaţia de fapt reţinută în privinţa sa de instanţele inferioare nu a fost confirmată de probele administrate în cauză, dovezile indirecte invocate de acuzare neputând să demonstreze cu certitudine vinovăţia sa, motiv pentru care se impune aplicarea principiului in dubio pro reo.

Cu referire la sancţiunea penală ce i-a fost aplicată, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., inculpatul a susţinut că aceasta a fost greşit individualizata atât sub aspectul cuantumului, cât şi al modalităţii de executare, fiind excesivă în raport cu împrejurările în care a fost comisă fapta şi datele ce caracterizează persoana sa.

Examinând recursurile declarate de inculpaţii B.T. şi M.D. prin raportare la dispoziţiile art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385⁶ C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385⁹ din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385⁹ C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 385¹⁰ C. proc. pen. prevede, în alin. (2¹), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, la data de 25 februarie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 385⁹ C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege – referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării – vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

Aşa fiind, se constată că unul dintre cazurile de casare abrogate în mod expres de Legea nr. 2/2013 a fost cel reglementat în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., situaţie în care criticile circumscrise de recurentul M.D. acestor prevederi legale nu mai pot face obiectul examinării de către instanţa de ultim control judiciar, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, la motivele de casare expres prevăzute de lege şi în care nu se mai regăseşte şi eroarea gravă de fapt invocată de inculpat.

Totodată, în realizarea aceluiaşi scop, de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 385⁹ C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Or, în cauză, atât inculpata B.T., cât şi recurentul M.D. au criticat decizia penală pronunţată în apel sub aspectul netemeiniciei pedepselor ce le-au fost aplicate, considerate prea mari în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele lor personale, situaţie exclusă, însă, din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 385⁹ alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

În ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., invocat de ambii recurenţi inculpaţi, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că inculpata B.T. şi-a motivat recursul numai oral în ziua judecaţii, iar recurentul M.D., prin apărătorul său ales, a depus la dosar memoriul cuprinzând motivele de recurs în şedinţa publică din data de 13 mai 2013 (primul termen de judecata acordat în cauză), încălcându-şi, astfel, obligaţia ce le revenea potrivit art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţa de această împrejurare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ţinând seama de prevederile art. 385¹⁰ alin. (2¹) C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 385⁹ alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumeră printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu şi pe cel reglementat de pct. 17² al art. 385⁹ C. proc. pen., nu va proceda la examinarea criticilor circumscrise de cei doi recurenţi acestui motiv de recurs, nefiind îndeplinite condiţiile formale prevăzute în art. 385¹⁰ alin. (2) C. proc. pen.

Referitor la cazul de casare reglementat în art. 385⁹ alin. (1) pct. 6 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat M.D., se constată că şi acesta a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, potrivit textului de lege în noua redactare, hotărârile fiind supuse casării doar atunci când judecata a avut loc în lipsa apărătorului, dacă prezenţa acestuia era obligatorie. Aşadar, potrivit actualei reglementari, în vigoare şi la data pronunţării deciziei atacate, critica recurentului referitoare la încălcarea dreptului său la apărare în cursul urmăririi penale nu se mai încadrează în motivul de recurs invocat, nemaiputând fi examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin raportare la dispoziţiile pct. 6 al art. 385⁹ C. proc. pen., care au păstrat în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs doar situaţiile în care se invocă lipsa de apărare în cursul judecăţii, când asistenţa juridică era obligatorie.

Chiar dacă s-ar accepta opinia potrivit căreia criticile formulate de inculpatul M.D. se circumscriu cazului de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 17² C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate proceda la examinarea lor, nefiind respectate, aşa cum s-a arătat anterior, cerinţele formale prevăzute în art. 385¹⁰ alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care condiţionează analizarea respectivelor critici de motivarea, în scris, a recursului cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Ca urmare, având în vedere toate aceste considerente anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.D. şi B.T. împotriva deciziei nr. 54/A din 25 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală.