Cerere accesorie care vizează o operaţiune post privatizare. Competenţă materială. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cerere accesorie care vizează o operaţiune post privatizare. Competenţă materială. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: cerere de chemare în garanţie

–          operaţiune post privatizare

–          competenţă materială specială

C. proc. civ., art. 17

Legea nr. 137/2002, art. 40 alin. (1)

            Potrivit dispoziţiilor art. 17 din Codul de procedură civilă, cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

            În cazul în care pentru cererile incidentale sau accesorii există o competenţă materială specială, acestea vor fi soluţionate potrivit prevederilor legii speciale, nefiind aplicabile în această situaţie dispoziţiile art. 17 din Codul de procedură civilă.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1449 din 4 aprilie 2013

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni s-a format dosarul nr. xx10/203/2009, privind pe reclamanta P.E., pe pârâţii S.A. ş.a., pe chematul în garanţie AVAS Bucureşti, având ca obiect revendicare imobiliară pentru cererea principală şi despăgubiri pentru cererea de chemare în garanţie.

            Judecătoria Câmpeni, prin încheierea de şedinţa din data de 1 noiembrie 2011- astfel cum a fost lămurită prin încheierea din 24 ianuarie 2012 – a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Câmpeni, invocată de către chematul în garanţie AVAS Bucureşti şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia comercială, a cererii de chemare în garanţie a AVAS Bucureşti, formulată de către SC M. SA, a cererii de intervenţie în interes propriu formulată de SC M. SA, precum şi cererii de chemare în garanţie a Statului Român, formulată de către AVAS Bucureşti, cu motivarea că cererea de chemare în garanţie priveşte o operaţiune referitoare la accelerarea privatizării, prin prisma dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, coroborat cu art. 72010 şi art. 5 şi 10 pct. 1 C. proc. civ.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 19165 din 11 decembrie 2012, a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpeni, reţinându-se că, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, astfel că în aceste condiţii competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine judecătoriei, şi nu tribunalului, faţă de valoarea obiectului cererii principale, respectiv valoarea imobilului din litigiu care a fost apreciată la 2.000 lei, raportat la art. 480 C. civ., sens în care sunt aplicabile prevederile art. 1 pct. 1 C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 20 alin. (2) C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, a pronunţat regulatorul de competenţă stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, pentru următoarele considerente:

Intervenienta SC M. SA şi-a întemeiat cererea de chemare în garanţie pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată şi completată prin Titlul I al Legii nr. 99/1999, ale Legii nr. 137/2002 şi pe contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1485/05.12.1996, solicitând obligarea AVAS Bucureşti la plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natura a imobilelor deţinute de SC M. SA către foştii proprietari, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile.

Astfel, în speţă intervenienta în interes propriu SC M. SA Câmpeni, prevalându-se de dispoziţiile legilor speciale în domeniul privatizării, a solicitat obligarea AVAS, în calitate de instituţie publică implicată în privatizare, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul suferit ca urmare a restituirii imobilului aparţinând societăţii privatizate către foştii proprietari. Pentru aceleaşi considerente intervenienta a formulat şi cerere de chemare în garanţie a AVAS, care la rândul său a formulat, de asemenea, cerere de chemare în garanţie a Statului român.

În acest context  rezultă că cererile accesorii şi incidentale vizează o operaţiune post privatizare astfel că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, modificată, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării care prevăd că: „Cererile prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege, de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de celelalte legi speciale din domeniul privatizării, ori se valorifică un drept conferit de acestea sunt de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor şi se judecă de urgenţă”.

  În consecinţă, sunt incidente dispoziţiile art. 5 teza I C. proc. civ. care prevăd că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului precum şi ale art. 72010 C. proc. civ., potrivit cărora „litigiile privind desfăşurarea activităţii în scopul privatizării prin înstrăinare de bunuri ori alte valori din patrimoniul societăţilor comerciale sau al altor persoane juridice cu capital de stat, precum şi litigiile privind drepturile şi obligaţiile contractate în cadrul acestei activităţi se soluţionează către instanţele care au competenţa de judecată a proceselor şi cererilor în materie comercială”.

În concluzie, dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, normă legală reţinută de Tribunalul Bucureşti în motivarea soluţiei de declinare a competenţei, nu sunt incidente în ipoteza în care pentru cererile incidentale sau accesorii există o competenţă materială specială.

Prin urmare, având în vedere că  sediul chemaţilor în garanţie se află în Municipiul Bucureşti, Judecătoria Câmpeni ar fi trebuit să dispună disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cererilor incidentale către Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, şi nu doar să înainteze aceste cereri, cu menţiunea că această instanţă să comunice dacă se va considera competentă material şi teritorial pentru soluţionarea acestora.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă.

Lasă un comentariu