Competenţa materială. Efectele deciziei în interesul legii pronunţate pe parcursul procesului referitor la stabilirea competenţei – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Dispoziţii finale

Index alfabetic: acţiune în constatare

–          nulitate absolută

–          excepţia de necompetenţă materială

C. proc. civ., art. 725 alin. (2)

Legea nr. 71/2011, art. 223

Potrivit dispoziţiilor art. 725 alin. (2 ) C. proc. civ., „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe”.

Astfel, în cazul în care pe parcursul unui proces, printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se soluţionează o problemă de competenţă a instanţelor, sunt incidente dispoziţiile art. 725 alin. (2) C. proc. civ. în ceea ce priveşte aplicarea acesteia la situaţii tranzitorii, ea neputând fi aplicată unui proces aflat în calea de atac a apelului.

 

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1752 din 23 aprilie 2013

 

Reclamantul-intimat C.M. a învestit judecătoria, ca instanţă de fond, cu o acţiune în nulitatea absolută a 10 contracte de împrumut, cerere înregistrată la 29 noiembrie 2007 la Judecătoria Sector 1 Bucureşti.

Judecătoria Sector 1 Bucureşti, prin sentinţa nr. 8980 din 27 iunie 2008, a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul B.A. şi a respins cererea promovată de reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul P.A.I.

Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 1701 din 22 decembrie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul C.M.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia tribunalului şi sentinţa judecătoriei şi a trimis cauza pentru rejudecare instanţei competente – Tribunalul Bucureşti.

Curtea de apel, pentru a hotărî astfel, a făcut aplicarea prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. cu trimitere la decizia nr. 32 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, prin care s-a statuat asupra caracterului evaluabil în bani al litigiilor civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale.

Reţinând că la data publicării deciziei nr. 32/2008: 10 decembrie 2008, apelul asupra sentinţei judecătoriei nu fusese soluţionat chiar dacă la momentul pronunţării sentinţei decizia în interesul legii nu era publicată, Curtea de apel, în aplicarea acesteia, a reţinut că acţiunea promovată de reclamant este evaluabilă în bani, că valoarea acesteia depăşeşte pragul de 5 miliarde impus de art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., că, în consecinţă, tribunalul a pronunţat o soluţie nelegală, cu încălcarea normelor imperative ce determină competenţa materială de soluţionare a cauzei, sens în care stabilind competenţa de primă instanţă pentru tribunal, a trimis cauza spre rejudecare în fond Tribunalului Bucureşti.

Judecând ca instanţă de fond, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa nr. 1167 din 22 septembrie 2010 prin care a admis acţiunea reclamantului şi a constatat nulitatea celor 10 contracte de împrumut, respingând cererea de intervenţie în interesul pârâtului P.A.I. formulată de intervenientul B.A.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX –a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin decizia nr. 268/A din 24 noiembrie 2011, a respins excepţia privind caracterul neavenit al apelului formulat de apelantul intervenient accesoriu împotriva încheierii de şedinţă din 8 septembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, precum şi apelurile declarate de pârât şi intervenientul accesoriu împotriva sentinţei.

Acestă decizie a fost atacată cu recurs de pârâtul P.A.I. şi intervenientul accesoriu B.A., recurs înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă.

La termenul stabilit pentru soluţionarea recursurilor, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor excepţia de ordine publică de necompetenţă materială a acestei instanţe, excepţie constituită în motiv de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Motivul de recurs de ordine publică este fondat pentru considerentele care urmează:

Judecătoria a fost învestită ca instanţă de fond la data 29 noiembrie 2007, iar la această dată competenţa de soluţionare a litigiilor comerciale şi civile era distinct reglementată prin art. 1 şi respectiv 2 C. proc. civ.

Astfel, în materie civilă judecătoria era şi este competentă să judece cererile neevaluabile în bani şi litigiile evaluabile până la pragul valoric de 500.000 lei, peste acest prag competenţa aparţinând tribunalului ca instanţă de fond.

În materie comercială tribunalul era competent să judece ca primă instanţă cererile al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect era neevaluabil în bani, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Dispoziţia cu acest conţinut, art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ., a fost abrogată prin art. 219 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Totodată, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, „Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite”.

Înalta Curte constată că la data de 29 noiembrie 2007, dată la care acţiunea a fost promovată, judecătoria a fost legal învestită ca instanţă de fond.

Astfel cum s-a arătat, în materie civilă, judecătoria era competentă să judece toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe (art. 1 pct. 1 C. proc. civ.). Art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a dat în competenţa tribunalului în materie civilă procesele şi cererile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei cu excepţiile pe care le enumeră, printre care şi cererile neevaluabile în bani, de competenţa judecătoriei, iar art. 2 pct. 1 lit. a), în prezent abrogat, – procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect avea o valoare de peste 100.000 lei, precum şi cererile în această materie al căror obiect era neevaluabil.

Litigiul de faţă a fost şi este calificat cu un litigiu în materie civilă, iar nu comercială, calificare în raport cu care a fost soluţionat de instanţa civilă.

Prin decizia nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de apel Bucureşti, soluţionând recursul reclamantului şi făcând aplicarea deciziei în interesul legii nr. 32/2008, a reţinut caracterul evaluabil în bani al obiectului cererii, de peste 500.000 lei, nu pe cel neevaluabil avut în vedere de instanţele anterioare, şi a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă pentru tribunal.

Înalta Curte constată că, pe de o parte, instanţa de apel a făcut o aplicare eronată a prevederilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. cu privire la aplicarea deciziei nr. 32/2008 în interesul legii, reţinând incidenţa acesteia cu privire la un proces aflat în calea de atac a apelului fără să conteste, că, la momentul promovării acţiunii, judecătoria a fost legal învestită.

Or, potrivit art. 329 C. proc. civ., în redactarea de la acea epocă, condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii era ca problemele de drept obiect al acestuia să fi fost „soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”, indiferent de caracterul hotărârii şi nivelul instanţei, spre deosebire de redactarea actuală care impune caracterul irevocabil al hotărârilor examinate, soluţiile pronunţate numai în interesul legii neavând nici atunci, nici în prezent, efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate.

Pe de altă parte, problema de drept soluţionată prin recursul în interesul legii este o problemă de competenţă a instanţelor, aşa încât decizia în interesul legii nr. 32/2008 este sub incidenţa dispoziţiile art. 725 alin. (2 ) C. proc. civ. în ce priveşte aplicarea ei la situaţii tranzitorii, iar potrivit acestor dispoziţii: „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe”, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 223 din Legea nr. 71/2011, precitate, în vigoare la data promovării recursurilor.

Înalta Curte constată, aşadar, că, prin efectele deciziei nr. 1250 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa de soluţionare a recursurilor de faţă cu încălcarea dispoziţiilor tranzitorii menţionate privind competenţa instanţelor legal învestite.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. şi constatând că nici o altă instanţă aflată în ierarhia instanţelor judecătoreşti nu poate crea un conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sens în care prezenta decizie are valoare de declinator de competenţă, Înalta Curte stabileşte competenţa de soluţionare a recursurilor în cauza de faţă pentru Curtea de Apel Bucureşti.

Ca atare, constatând că în ce priveşte cererea de chemare în judecată, judecătoria a fost legal învestită la data pornirii procesului: 29 noiembrie 2007, Înalta Curte a admis recursurile declarate sub aspectul motivului de ordine publică încadrat în art. 304 pct. 3 C. proc. civ., a casat decizia instanţei de apel şi sentinţa tribunalului şi a trimis cauza Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, legal învestită ca instanţă de fond.