Contract de antrepriză cu element de extraneitate. Competenţa materială – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: obligaţie de a face

–          contract de antrepriză

–          element de extraneitate

–          excepţia de necompetenţă a instanţelor române

Regulamentul CE nr. 44/2001, art. 23

            În conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001, „dacă părţile, dintre care cel puţin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu raportul juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor.”

Astfel, în cazul în care în contractul de antrepriză încheiat de părţi se prevede faptul că litigiile dintre acestea vor fi supuse spre soluţionare instanţelor judecătoreşti material competente de la sediul antreprenorului general, care se află în Austria, nu se poate reţine susţinerea conform căreia una dintre părţi a renunţat la clauza atributivă de competenţă din contract prin introducerea cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor române, întrucât simpla introducere a unei acţiuni pe rolul acestor instanţe nu are valoarea unei convenţii a părţilor de stabilire a competenţei instanţelor române, în sensul prevederilor art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1856 din 25 aprilie 2013

Prin sentinţa comercială nr. 2319 din 04.03.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială în dosarul nr. xx940/3/2010, în urma declinării competenţei de către Judecătoria Buftea, s-a anulat ca netimbrată cererea principală formulată de reclamanta A.B. GMBH având ca obiect obligarea pârâtei SC L.C. SRL la remedierea tuturor defecţiunilor constatate în urma notificărilor venite din partea beneficiarului lucrărilor, A.D.P. nr. 5, precum şi din partea reclamantei, în calitate de antreprenor general, la lucrările obiect al contractului de antrepriză din data de 28.09.2007 şi s-a disjuns cererea reconvenţională a pârâtei, aceasta formând un dosar separat înregistrat la aceeaşi instanţă.

Prin sentinţa comercială nr. 25073 din 19.12.2011, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, a admis excepţia de necompetenţă a instanţelor române, a respins, ca nefiind de competenţa instanţelor române, cererea formulată de reclamanta SC L.C. SRL în contradictoriu cu  pârâta A.B. GMBH.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că părţile au încheiat contractul de prestări servicii nr. 673 din 28.09.2007 în baza căruia reclamanta SC L.C. SRL, în calitate de subantreprenor, s-a obligat să presteze în favoarea pârâtei A.B. GMBH, în calitate de antreprenor general, lucrări de subantrepriză pentru reabilitarea structurii stradale zona 15: b-dul Pieptănari – Calea Ferentari – str. Înclinată.

Potrivit art.10.1 din contract, „litigiile dintre părţi se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă nu este posibil vor fi supuse spre soluţionare instanţelor judecătoreşti material competente de la sediul Antreprenorului General.”

Prima instanţă a mai reţinut că antreprenorul general, pârâta A.B. GMBH are sediul în Austria şi că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, care la art. 23 alin. (1) prevede că „ dacă părţile, dintre care cel puţin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu raportul juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor.”

          Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC L.C. SRL prin administrator judiciar G.M.R. IPURL criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.

          Prin decizia civilă nr. 202/2012 din 2 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul.

          Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a aplicat în mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct şi în România după aderarea la Uniunea Europeană. După aderare, dispoziţiile regulamentului mai sus evocat privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, instrument juridic cu caracter imperativ şi de aplicare directă, ce cuprinde şi norme referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi comercială ivite între instanţele statelor membre ale Uniunii Europene, au înlocuit prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.

A mai reţinut instanţa de apel că la stabilirea necompetenţei instanţelor române s-a avut în vedere alegerea de competenţă în favoarea instanţelor din Austria inserată în art. 10 din contractul părţilor. Clauza contractuală face trimitere la instanţele de la sediul antreprenorului, în speţă pârâta, neavând nicio relevanţă existenţa unei sucursale a acesteia pe teritoriul României.

Totodată, a reţinut că nu se poate reţine afirmaţia reclamantei privind încălcarea unor norme de ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentând doar consideraţii cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substanţial decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie de prescripţie, şi nu nelegalitatea clauzei atributive de competenţă. La momentul semnării contractului se cunoşteau toate elementele care erau de natură a justifica alegerea competenţei instanţelor române, iar reclamanta şi-a asumat în mod expres clauza atributivă de competenţă, fiind ţinută de aceasta prin forţa obligatorie a contractului.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC L.C. SRL invocând ca şi motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat recurenta a arătat că iniţial Tribunalul Bucureşti a anulat ca netimbrată cererea principală formulată de A.B. GMBH, nepunând în discuţie competenţa, or, în prezenta cauză, având ca obiect soluţionarea cererii sale reconvenţionale, disjunsă, instanţa a constatat necompetenţa instanţelor române arătând totodată că însăşi pârâta a renunţat la clauza atributivă de competenţă din contract, introducând cererea de chemare în judecată pe rolul instanţelor române.

Recurenta a susţinut că, faţă de aceste considerente, este evident că părţile au renunţat la clauza contractuală atributivă de competenţă arătând că această renunţare este posibilă în conformitate cu prevederile art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001.

A mai susţinut recurenta că în speţă sunt aplicabile prevederile Legii nr. 105/1992, aceasta fiind numai parţial abrogată şi că nesoluţionarea pe fond a litigiului încalcă ordinea publică din România arătând că dacă se stabileşte competenţa instanţelor din Austria, neexecutarea contractului va rămâne nesancţionată întrucât, potrivit legislaţiei austriece, termenul în care ar fi putut fi valorificate drepturile izvorâte din contract a expirat.

Totodată, recurenta a arătat că, fiind vorba despre o competenţă teritorială, aceasta trebuia invocată la primul termen de judecată.

Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acestea sunt nefondate, recursul declarat de recurenta SC L.C. SRL fiind respins, pentru următoarele considerente:

Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a pus în discuţie stabilirea de către prima instanţă şi de către instanţa de apel a necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cauzei.

Având în vedere că în cauză există un element de extraneitate care priveşte teritoriul Uniunii Europene, regulile de competenţă se stabilesc în conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct şi în România după aderarea la Uniunea Europeană.

În conformitate cu prevederile art. 23 din regulamentul mai sus evocat, „ dacă părţile, dintre care cel puţin una are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit că instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu raportul juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective. Această competenţă este exclusivă, cu excepţia unei convenţii contrare a părţilor.”

       Potrivit art. 10.1 din contractul încheiat între reclamantă şi pârâtă, „litigiile dintre părţi se rezolvă pe cale amiabilă, iar dacă nu este posibil vor fi supuse spre soluţionare instanţelor judecătoreşti material competente de la sediul Antreprenorului General”, or, în speţă, antrepenorul general, pârâta, are sediul în Austria, fiind fără relevanţă existenţa unei sucursale a acesteia pe teritoriul României.

      Faţă de aceste considerente, justificat instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a aplicat în mod corect prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001, aplicabil în mod direct şi în România după aderarea la Uniunea Europeană în 2007, dispoziţiile acestui regulament privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, instrument juridic cu caracter imperativ şi de aplicare directă, ce cuprinde şi norme referitoare la conflictele de competenţă în materie civilă şi comercială ivite între instanţele statelor membre ale Uniunii Europene înlocuind prevederile Legii nr. 105/1992 cu privire la aceste aspecte.

Susţinerea recurentei conform căreia pârâta a renunţat la clauza atributivă de competenţă din contract, introducând cererea iniţială de chemare în judecată pe rolul instanţelor române nu poate fi reţinută întrucât simpla introducere a acţiunii pe rolul instanţelor române nu are valoarea unei convenţii a părţilor de stabilire a competenţei instanţelor române, în sensul prevederilor art. 23 din Regulamentul CE nr. 44/2001.

De asemenea, va fi respinsă şi critica recurentei referitoare la faptul că cererea principală introdusă iniţial de pârâtă pe rolul instanţelor române a fost anulată ca netimbrată fără a fi pusă în discuţie competenţa instanţei deoarece, având în vedere dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului, pentru a se constata necompetenţa, cererea trebuia să fie timbrată.

Cât priveşte critica recurentei referitoare la faptul că nesoluţionarea pe fond a litigiului încalcă ordinea publică din România, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu se poate reţine afirmaţia reclamantei privind încălcarea unor norme de ordine publică prin inserarea unei asemenea clauze, acestea reprezentând doar consideraţii cu titlu particular privind eventuale efecte de drept substanţial decurgând din eventuala aplicare a legii austriece în materie de prescripţie, şi nu nelegalitatea clauzei atributive de competenţă.

Nu poate fi reţinută nici critica recurentei privind neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale la primul termen de judecată, justificat instanţa de apel reţinând că, spre deosebire de situaţia alegerii de competenţă între instanţe competente teritorial de pe teritoriul României, în cazul de faţă, cu element de extraneitate de natură intracomunitară, convenţia părţilor privind atribuirea competenţei către instanţele dintr-un anume stat membru devine obligatorie, acţionând asemenea unei norme imperative privind competenţa, putând fi invocată în condiţii similare competenţei absolute.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta  SC L.C. Bucureşti.