Contract de asigurare. Sumă asigurată la un cuantum superior valorii bunului. Modalitatea de calcul a despăgubirii  – Jurisprudenta ICCJ 2014

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

–          contract de asigurare

–          cuantumul indemnizaţiei

 

Legea nr. 136/1995, art. 9, art. 24, art. 27

            Din economia dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 reiese faptul că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător în cazul producerii riscului asigurat nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

            Astfel, împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea de achiziţie a acestuia nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizaţiei de asigurare convenită prin poliţă, în lipsa unei clauze asumate de ambele părţi în acest sens.

Secţia  a II-a civilă, Decizia nr. 103 din 17 ianuarie 2013

Prin sentinţa comercială nr. 6891 din 25.05.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul D.P. în contradictoriu cu pârâta SC G.A. SA, fiind obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 45.504 euro în echivalent lei, reprezentând despăgubire, precum şi suma de 6.240 lei cheltuieli de judecată.

            Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în rezumat, că reclamantul a solicitat plata indemnizaţiei de asigurare de la pârâtă ca urmare a avarierii totale a autoturismului proprietatea sa, iar, potrivit art. 10.1 din condiţiile generale de asigurare, stabilirea şi plata despăgubirilor se fac de către SC A. SA în baza documentaţiei complete privind cauzele şi împrejurările în care s-a produs riscul asigurat, precum şi întinderea pagubei. Conform art. 10.2 despăgubirea nu poate depăşi suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei şi nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii riscului asigurat. Conform art. 10.10, în cazul unei daune majore, când aceasta se tratează ca daună totală, asigurătorul nu este obligat să preia autovehiculul asigurat avariat, în acest caz cuantumul despăgubirii va fi redus cu valoarea pieselor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica şi care vor rămâne în continuare în posesia asiguratului, a eventualei franşize şi a tuturor sumelor rămase de achitat.

De asemenea, conform înscrisului depus la dosarul cauzei de către reclamant în data de 25.05.2011, pârâta a fost notificată cu privire la producerea accidentului în data de 23.02.2009, astfel că pretenţiile reclamantului au fost apreciate ca întemeiate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul legal, apelanta-pârâtă SC G.A. SA care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Examinând apelul declarat de către pârâta SC G.A. SA, Curtea de Apel a apreciat că acesta este nefondat, având în vedere, în esenţă, următoarele considerente:

În speţă, la data de 20.02.2009, s-a produs riscul asigurat cu privire la autoturismul marca Audi A8 asigurat CASCO la societatea reclamantă.

Reclamantul D.P., în calitate de asigurat, şi pârâta-apelantă, în calitate de asigurator, au încheiat poliţa de asigurare seria A nr. 556989 din 23.12.2008 pentru autoturismul marca Audi, suma asigurată fiind de 57.084 euro, iar prima de asigurare fiind de 3.830 euro.

Conform contractului de vânzare-cumpărare pentru un autovehicul folosit încheiat în data de 14.09.2009 de către reclamant, autoturismul marca Audi A8 a fost înstrăinat, preţul fiind de 5.000 euro.

Potrivit art. 1 pct. 1.2 din Condiţiile generale privind asigurarea de avarii a autovehiculelor, în baza contractului de asigurare, asiguratul se obliga să plătească prima de asigurare asigurătorului, iar acesta preia riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului asigurat, să plătească asiguratului despăgubirea cuvenită, la art. 5 fiind menţionate riscurile care se pot produce şi pentru care asiguratul poate fi despăgubit.

În cauză s-a efectuat o expertiză tehnică judiciară – specialitatea autovehicule circulaţie rutieră, prin care s-a răspuns la toate obiectivele stabilite, iar în şedinţa publică din data de 02.02.2011 instanţa de fond a încuviinţat cererea pârâtei şi a suplimentat obiectivele expertizei cu un nou obiectiv, respectiv acela de a se preciza valoarea pieselor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica, şi la care expertul a răspuns, considerente pentru care criticile apelantei care vizează expertiza au fost apreciate ca nefondate.

Curtea de Apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10.1, 10.2 şi 10.10 din condiţiile de asigurare, ca şi instanţa de fond.

            Instanţa de apel a stabilit că art. 10.2 din Condiţiile generale nu reprezintă o normă imperativă care reglementează doar faptul că despăgubirea nu poate depăşi valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat, cum a invocat apelanta, ci această normă vizează trei aspecte: despăgubirea nu poate depăşi suma la care s-a făcut asigurarea, nici cuantumul pagubei şi nici valoarea reală a autovehiculului la data producerii evenimentului asigurat, aspecte care, prin corelaţie, limitează la depăşirea valorii sumei celei mai mari, în speţă, suma la care s-a făcut asigurarea.

             S-a apreciat de către instanţa de apel, având în vedere şi dispoziţiile art. 10.10. din condiţiile generale (cazul unei daune majore când aceasta se tratează ca daună totală), că în mod corect instanţa de fond a obligat-o pe pârâta-apelantă să plătească reclamantului suma de 45.504 euro în echivalent lei reprezentând despăgubire, sumă calculată ca fiind diferenţa între suma asigurată de 57.084 euro şi primele de asigurare în valoare de 3.190 euro, preţul obţinut de reclamant din vânzarea autoturismului  5.000 euro şi franşiza de 100 euro.

            În consecinţă, prin decizia civilă nr. 48 din 2.02.2012, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă ca nefondat.

            Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta SC G.A. SA care a invocat nelegalitatea hotărârii atacate, arătând că despăgubirea nu poate depăşi valoarea reală a autoturismului la data producerii evenimentului asigurat, conform condiţiilor de asigurare însuşite de reclamant.

            Recurenta a apreciat că, în cauză, nu au fost respectate următoarele prevederi legale: art. 9, art. 24 şi art. 27 din Legea nr. 136/1995, care obligă instanţa să acorde despăgubiri la valoarea reală a bunului la data producerii evenimentului, şi nu la valoarea sumei asigurate.

            S-a învederat şi împrejurarea că s-a formulat o plângere penală la Serviciul de investigare fraude, motiv pentru care nu au fost respectate prevederile contractuale referitoare la neacordarea de despăgubiri în cazul existenţei unei plângeri penale referitoare la pricină.

            Recursul a fost legal timbrat.

            Analizând decizia recurată din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

            Instanţa de apel a interpretat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 136/1995, în forma în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, stabilind că valoarea despăgubirilor acordate de asigurător nu poate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma la care s-a făcut asigurarea.

            Interpretarea corelativă atât a dispoziţiilor art. 27 din lege, cât şi a prevederilor contractuale conduce fără echivoc la concluzia că despăgubirea nu poate depăşi valoarea cea mai mare, reprezentată de suma la care s-a făcut asigurarea.

            De altfel, chiar în cuprinsul condiţiilor generale de asigurare emise de asigurător se arată că autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau reînnoirii asigurării, iar această valoare reală se stabileşte în raport de vechimea şi uzura vehiculului.

            În ceea ce priveşte valoarea bunului, instanţa de recurs apreciază că, faţă de data încheierii poliţei – 23.12.2008 şi data producerii riscului asigurat – 20.02.2009, aceasta este cea la care a fost evaluat autoturismul de asigurător în vederea stabilirii primelor de asigurare, întrucât nu poate exista o evaluare a bunului în vederea încasării primelor de asigurare şi alta în vederea acordării despăgubirilor.

            Împrejurarea că asigurătorul a acceptat să asigure bunul la o valoare mai mare decât cea de achiziţie a acestuia nu poate fi invocată ca temei al reducerii cuantumului despăgubirii la o sumă mai mică decât cuantumul indemnizaţiei de asigurare convenită prin poliţă, în lipsa unei clauze asumate de ambele părţi în acest sens.

            În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod just instanţa de apel a stabilit că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a despăgubirii în caz de daună, asumată contractual şi corelativă dreptului de a încasa primele de asigurare.

            Interpretarea dată se circumscrie şi prevederilor art. 9 şi 24 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea ori suma asigurată, denumită indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite.

            Referitor la critica privind formularea unei plângeri penale, instanţa de recurs apreciază că aceasta este formulată omisso medio, neputând fi cercetată întrucât nu a făcut obiect al criticilor dezvoltate în apel.

            Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

            Constatând culpa procesuală a recurentei s-a dispus, în temeiul art. 274 C. proc. civ., obligarea acesteia la plata sumei de 3.720 lei cheltuieli de judecată către intimat.