Contract de credit. Acţiune în constatarea caracterului abuziv al unor clauze. Natura interesului protejat. Efecte cu privire la termenul de prescripţie aplicabil – Jurisprudenta ICCJ 2014
Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă
Index alfabetic: acţiune în constatare
– clauză abuzivă
– nulitate absolută
– prescripţia dreptului material la acţiune
Decretul nr. 167/1958, art. 3 alin. (1)
Legea nr. 193/2000
Directiva nr. 93/13/CEE
Consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze din contractul de credit este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei respective.
Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.
Secţia a II-a civilă, Decizia 686 din 21 februarie 2013
Notă: Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011
Prin cererea înregistrată sub nr. 27826/300/2010 la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, reclamanţii M.M. şi M.M. au chemat în judecată pe pârâta SC V. România SA Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună următoarele: să constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale incluse în convenţia de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, respectiv art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale, art. 8.1 lit. a) – liniuţa a doua şi a treia din Condiţiile Generale ale Convenţiei, art. 8 lit. c) şi d) din Condiţii Generale ale Convenţiei, art. 10.1, art. 10.2, art. 5 lit. a) şi art. 3.5 din Condiţiile Generale ale Convenţiei; să fie obligată pârâta la eliminarea acestor clauze contractuale; să se constate că până la data formulării acţiunii reclamanţii au achitat suma de 30.972,82 CHF, reprezentând comision de risc, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută, şi că această plată este nedatorată; să se constate compensaţia sumei de 30972,82 CHF şi restul debitului, până la concurenţa primei sume.
Prin sentinţa civilă nr. 89 din 7 ianuarie 2011 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, Secţia civilă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, sub nr. xx30/3/2011.
Prin sentinţa comercială nr. 8644 din 29 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. xx30/3/2011 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale ca neîntemeiată. A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului ca neîntemeiată.
S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii M.M. şi M.M. în contradictoriu cu pârâta SC V. Romania SA.
S-a constatat că art. 3 lit. d) din Condiţiile Speciale, art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale, pct. 3.5 din secţiunea Costuri, referitoare la comisionul de risc din Condiţiile Speciale, art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia, lit. c), d) din Condiţiile speciale, art. 10.1 şi 10.2 din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 constituie clauze abuzive în sensul art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
Au fost respinse capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate că până la data formulării cererii reclamanţii au achitat suma de 30.972 CHF şi capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului ca neîntemeiate.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au invocat nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, încheiat cu pârâta.
Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiţie de fond, esenţială, de validitate a actului juridic.
Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită şi morală conţinutul acestei cerinţe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice
Sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere soluţia pronunţată asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor contractuale, prima instanţă a constatat drept neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului..
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarele:
Între reclamanţii M.M. şi M.M., în calitate de împrumutaţi, şi pârâta SC V. Romania SA, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit nr. 0134051 în valoare de 410.000 CHF, cu garanţie ipotecară, în vederea dobândirii unui imobil situat în oraşul Bragadiru.
Potrivit art. 3 lit. a) din contract, părţile au stabilit că împrumutatul datorează băncii dobânda curentă de 4,25 %; conform lit. d), banca putând revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată urmând a se aplica de la data comunicării.
Conform art. 5 lit. a), s-a stabilit plata unui comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar, în zile de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei.
Potrivit art. 8.1 lit. a) liniuţa a doua şi a treia şi litera c din Condiţiile Generale ale Convenţiei, „În cazul în care se iveşte vreuna din situaţiile următoare, atunci în orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, codebitorului şi garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii, conform Convenţiei dacă:
a) 2”-„împrumutatul nu îşi îndeplineşte obligaţia de plata a sumei principale, a dobânzilor sau a oricăror costuri datorate conform altor Convenţii Încheiate de Împrumutat cu Banca sau
3”-„conform altor convenţii de credit încheiate de împrumutat cu alte societăţi financiare /de credit;
c) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute, care, în opinia Băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform Convenţiei;
d) în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.”
În Secţiunea a 10) „Costuri suplimentare” la art. 10.1 s-a prevăzut:
„Referitor la Convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări (inclusiv de interpretare) ale oricăror acte normative aplicabile, care: a) supun Banca la orice impozit, taxa cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din Convenţie cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca; b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezervă, depozit special sau orice cerinţă similară (de ex în corelaţie sau în legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele Băncii, depozitele constituite cu sau pentru costurile Băncii sau care impun băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia de a acorda credite; c) al căror rezultat este: i) creşterea costurilor Băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; ii) reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a Băncii în baza Convenţiei”.
Potrivit art. 10.2 din Condiţiile Generale ale Convenţiei „în oricare din cazurile de mai sus menţionate, în termen de 15 zile lucrătoare bancare de la data la care a fost notificat în scris de către Bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze Banca pentru creşterile costurilor sau altor rambursări”.
În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 3 lit. d) potrivit căreia „banca poate revizui rata dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”, prima instanţă a reţinut că o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înştiinţat.
Conform art. 1 lit. a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat, pentru ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
Motivele menţionate respectiv „evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii” nu îndeplinesc această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de faţă.
În momentul in care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegala, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea sa negocieze nicio clauza din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin necircumstanţierea, în nici un mod, a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.
Pârâta a adresat reclamanţilor un proiect de act adiţional la contractul de credit, care cuprindea şi o formulă de calcul a dobânzii, act adiţional care nu a fost semnat de către reclamanţi, astfel că, acest act adiţional nu poate fi considerat ca fiind acceptat tacit de către reclamanţi, dat fiind dispoziţiile Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, privind contractele de credit pentru consumatori.
În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art.5 lit.a din Condiţiile speciale, prima instanţă a reţinut că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nefiind descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractelor încheiate de pârâtă, pentru ca împrumutaţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. De asemenea, nici instanţa nu poate aprecia cu privire la legalitatea acestei clauze, din moment ce motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cel al condiţiilor generale ale contractelor analizate.
Nu au fost reţinute susţinerile pârâtei, conform cărora, riscul de credit este asumat în urma analizei economico financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale, riscul de credit aflându-se, totodată, în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. 1 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit si adecvarea capitalului, având în vedere că nu sunt menţionate, în cuprinsul contractului, criterii certe de justificare a acestuia.
Prin urmare, prima instanţă a considerat că această clauză contractuală, privitoare la comisionul de risc, este abuzivă şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, astfel încât este nulă absolut.
Instanţa a reţinut că sunt abuzive şi clauzele menţionate în cuprinsul art. 8.1 lit.a liniuţa a doua şi a treia, lit.c, d din Condiţiile speciale, care se referă la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate Băncii conform Convenţiei.
Aceste clauze, pentru a nu fi abuzive, ar trebui să vizeze exclusiv raporturile contractuale dintre părţi, iar nu cele încheiate de client cu alte unităţi de creditare sau chiar cu aceeaşi bancă, pentru că scadenţa anticipată a creditului trebuie să fie în legătură cu acel credit, iar nu cu altele, într-un astfel de caz creându-se un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Astfel, consumatorul se vede în situaţie în care ar trebui să ramburseze imediat creditul obţinut, cu toate că plata ratelor se face constant şi la termen, în cazul în care nu ar achita ratele scadente ale unui alt credit, deşi neplata s-ar putea datora contestării datoriei sau altor cauze, neimputabile împrumutatului. Evident, o atare situaţie nu poate fi acceptată, pentru că expune consumatorul într-o poziţie defavorabilă faţă de banca împrumutătoare, care are la discreţie stabilirea momentului scadenţei anticipate, inclusiv în situaţii care exced culpei creditorului său în sens contractual.
De asemenea, caracterul abuziv al dispoziţiilor art.8.1 lit.c şi d transpare din formulările generale şi echivoce folosite pentru alte situaţii de declarare anticipată a scadenţei, respectiv „situaţie neprevăzută”, „în opinia Băncii”, „să devină improbabil”, „garantat corespunzător”, formulări care sunt departe de a oferi posibilitatea reală unui observator independent să aprecieze asupra temeiniciei unui astfel de motiv. În realitate, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv şi discreţionar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanţa învestită cu verificarea legalităţii unei astfel de măsuri să se poată pronunţa într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este abuzivă, întrucât exclude, prin modul în care este formulată, posibilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor pe care le cuprinde.
Prima instanţă a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art.10.1 şi art.10.2 din condiţiile generale ale convenţiei referitoare la costurile suplimentare.
Conform acestor clauze, în situaţiile în care, din diferitele motive arătate, costurile băncii, în general, nu doar cele legate de împrumutul ce face obiectul contractului analizat, cresc, această creştere este suportată exclusiv de client. O astfel de clauză creează, de asemenea, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000. Practic, în loc ca eventuala creştere a costurilor băncii cu creditul acordat să fie suportată de aceasta sau, cel mult, riscul să fie împărţit între bancă şi client, acesta din urmă este obligat să acopere toată suma, în virtutea unei clauze preformulate, nenegociate, impuse prin contractul de adeziune.
Nu se pot reţine susţinerile pârâtei conform cărora a propus clienţilor un act adiţional prin care: clauza 10 „Costuri suplimentare” din Condiţiile generale ale convenţiei de credit, a fost modificată integral de către Bancă, dat fiind faptul că părţile nu au încheiat un astfel de act adiţional.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-a solicitat să se constate că până la data formulării cererii reclamanţi au achitat suma de 30.972 CHF şi capătul de cerere prin care reclamanţii au solicitat să se constate compensarea sumei de 30.972,82 CHF, cu restul debitului, prima instanţă a reţinut că aceste cereri sunt neîntemeiate, întrucât, reclamanţii nu au făcut dovada exactă a sumelor achitate cu titlu de comision de risc.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul admiterii şi a capetelor de cerere privind constatarea faptului că, până la data formulării acţiunii, au achitat suma de 30.972,82 CHF, în baza unei clauze lovite de nulitate absolută şi, pe cale de consecinţă, să se constate că această plată este nedatorată; compensarea sumei de 30.972,82 CHF cu restul debitului.
Apelul reclamanţilor nu a fost timbrat potrivit art.2 alin.1 din Legea nr. 146/1997 raportat la art. 11 din aceeaşi lege, astfel că instanţa de apel a pus în vedere apelanţilor, prin încheierea de şedinţă de la data de 29 noiembrie 2011, să achite taxa judiciară de timbru, în cuantum de 1966,98 lei.
În raport de neîndeplinirea obligaţiei de timbrare, instanţa de apel a invocat excepţia nulităţii apelului, datorită insuficientei timbrări a căii de atac declarate.
Împotriva sentinţei sus-menţionate, a declarat apel şi pârâta SC V. România SA, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 18 din 17 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a fost anulat, ca insuficient timbrat, apelul formulat de reclamanţii M.M. şi M.M., respingându-se ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC V. România SA Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În ce priveşte apelul pârâtei, cu privire la nelegala respingere a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au invocat nulitatea absolută a clauzelor apreciate ca fiind abuzive, cuprinse în contractul de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007 încheiat cu pârâta.
În lipsa unei prevederi exprese în textul legal, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel a reţinut teza nulităţii clauzei abuzive, întrucât stipularea lor constituie încălcarea unei norme imperative exprese:” interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”(art.1 alin.3 din lege).
Pe de altă parte, un contract cu titlu oneros va fi nul dacă nu există o proporţionalitate între contraprestaţii, cum este cazul contractului în speţă.
Cauza este obiectivul urmărit la încheierea acestuia, fiind o condiţie de fond, esenţială, de validitate a actului juridic.
Conform art. 966 C. civ., cauza trebuie să fie licită şi morală, conţinutul acestei cerinţe fiind precizat de art. 968 C. civ., potrivit căruia, cauza este nelicită când este prohibită de legi, este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice.
Clauza abuzivă privează contractul, parţial sau total, de cauză, privită ca şi cauză mediată şi, implicit, compromite, grav, echilibrul contractual.
Sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, acţiunea în declararea nulităţii absolute fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Norma protectivă cuprinsă în lege nu ocroteşte numai interese personale, ale fiecărui consumator individual, ci reprezintă o normă de ordine publică, ce ocroteşte un interes colectiv, astfel că sancţiunea este nulitatea absolută.
Pe de altă parte, legea abilitează anumite instituţii, respectiv instanţele de judecată să cenzureze contractul. În ceea ce priveşte alte organe decât instanţa, legea prevede că verificarea contractelor se poate face şi din oficiu, or, o asemenea manieră de control este specifică regimului juridic al nulităţii absolute.
În jurisprudenţa comunitară este recunoscut dreptul judecătorului de a se sesiza din oficiu cu privire la caracterul abuziv al unei clauze contractuale, ceea ce întăreşte concluzia aplicării sancţiunii absolute a clauzelor abuzive (Cauza Oceano Grupo Editorial SA c. Rocio Marciano Quintero, CJCE – 27 iunie 2000).
În altă ordine de idei, aplicarea sancţiunii „lipsirii de efecte”, a aplicării sancţiunilor contravenţionale, conform art. 15 din lege, este specifică normelor care ocrotesc un interes colectiv.
De altfel, chiar în ipoteza existenţei cazurilor de nulitate relativă, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, acela de 3 ani, nu ar fi îndeplinit în cauză, faţă de data încheierii Convenţiei de credit nr. 0134051 din 21 decembrie 2007, şi data introducerii acţiunii, 10 august 2012.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 193/2000, (1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:
a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului, la momentul încheierii acestuia;
b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.
Conform art. 6 din aceeaşi lege, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege, nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
În ce priveşte încheierea contractului, instanţa de apel a apreciat că reclamanţii, în calitate de consumatori, au acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca.
Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind redactate în spiritul prevederilor art. 4 alin. 2 din lege.
Reclamanţii nu au avut posibilitatea să negocieze nicio clauză din contract, întreg actul juridic fiind impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin.3, teza finală din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat, în mod direct, clauzele abuzive cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Cu privire la critica potrivit căreia clauzele referitoare la revizuirea ratei dobânzii nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art.1 lit.a din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Motivul întemeiat prevăzut în contractul supuse analizei este acela al „evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii”, fără prezentarea altor elemente de identificare.
Astfel cum a concluzionat prima instanţă, pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii, este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrise, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte de la început că, dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită. Doar astfel opţiunea lui de a contracta este liberă, perfect conştientă şi cu reprezentarea corectă a consecinţelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanţa judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat şi eficient pentru a conchide în sensul existenţei sau inexistenţei situaţiei care constituie motiv pentru majorarea dobânzii.
În mod legal şi temeinic a constatat prima instanţă că motivele menţionate, respectiv „evoluţiei pieţei financiare sau politica de credite a băncii”, nu îndeplinesc această condiţie, astfel că, în eventualitatea unui litigiu, nu numai că nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se poate stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională scopului urmărit.
În ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de risc, instanţa de apel a apreciat că, în mod legal şi temeinic, prima instanţă a reţinut că şi aceste clauze sunt abuzive, reţinând că scopul perceperii acestui comision este neclar, terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractelor încheiate cu pârâta, pentru ca împrumutaţii să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume, cu titlu de comision de risc.
Prin modul în care a fost redactată această clauză, fără nicio posibilitate de negociere, aceasta îmbracă forma clauzei abuzive, urmărindu-se, în fapt, perceperea unui nou comision.
Referitor tot la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa de apel a reţinut că este vorba, în primul rând, de un dezechilibru economic, indiferent dacă acesta a produs sau nu efecte asupra patrimoniului reclamanţilor.
Utilizând criteriul echivalenţei în aprecierea echilibrului /dezechilibrului contractual, s-a avut în vedere faptul că echivalenţa prestaţiilor presupune ca drepturile şi obligaţiile reciproce să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu e cazul în speţă.
Cu privire la critica referitoare la cea de-a treia condiţie prevăzută de lege pentru determinarea caracterului abuziv al unor clauze, şi anume, clauzele contestate să nu se refere la preţul datorat pentru prestarea serviciului, preţ care este clar determinat în contract, instanţa de apel a reţinut că nici această critică nu este fondată.
Astfel, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii, la costurile suplimentare, or, preţul datorat este acela prevăzut la art. 1 din convenţia de credit şi anume, valoarea creditului ce urmează a fi restituit.
Instanţa de apel a mai reţinut faptul că apelanta-pârâta nu a formulat critici referitoare la constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse judecăţii şi anume „dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată şi toate celelalte costuri datorate băncii”, la „costurile suplimentare”, asupra cărora prima instanţă s-a pronunţat, în mod legal şi temeinic, constatând că îmbracă forma clauzelor abuzive.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.M. şi M.M. cât şi pârâta SC V. România SA Bucureşti.
I. În recursul lor, reclamanţii M.M. şi M.M. au criticat decizia recurată, sub aspectul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 15 lit.j din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora, reclamanţii erau scutiţi de plata taxei judiciare de timbru.
II. În recursul său pârâta SC V. România SA Bucureşti a adus următoarele critici deciziei recurate.
1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art.105 alin.2 C. proc. civ.
În opinia recurentei-pârâte, se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a depăşit limitele obiectului cererii de chemare în judecată, limite fixate de către reclamanţi, atunci când a reţinut că apelanta pârâtă nu a formulat critici referitoare la constatarea caracterului abuziv al celorlalte clauze deduse judecăţii, şi respectiv, atunci când a constatat faptul că efectul devolutiv al apelului este limitat la analiza criticilor formulate de apelant.
Sub acest aspect, s-a susţinut de către recurenta pârâtă, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 292 alin. 2 C. proc. civ., care prevăd faptul că în cazul în care apelul nu s-a motivat, ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel era obligată să analizeze toate motivele şi apărările formulate în faţa instanţei de fond, deci şi cele cu privire la clauzele prevăzute de art.8.1 lit.a, c şi d şi art.10.1 şi art.10.2 din convenţia de credit.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, în ce priveşte excepţia prescriptiei dreptului material la acţiune.
În acest sens, recurenta-pârâtă a susţinut că acţiunea reclamantei nu a fost una în constatarea nulităţii absolute a unei clauze, ci o cerere în constatarea nulităţii relative a respectivelor clauze.
Aceasta, deoarece Legea nr. 193/2000, invocată de către reclamanţi, nu prevede, ca sancţiune, anularea clauzelor cu caracter abuziv, astfel încât instanţa de apel trebuia să aplice dreptul comun în materia nulităţilor.
a). Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, se poate observa că norma respectivă nu ocroteşte un interes general, obştesc, ci un interes particular individual.
În acest sens, din chiar definiţia noţiunii de consumator, rezultă intenţia legiuitorului de a proteja, în mod individual, de la caz la caz, pe fiecare consumator în parte, de posibila viciere a consimţământului său, la încheierea unui contract cu comercianţii.
Prin urmare, a apreciat recurenta-pârâtă, cum legea a protejat doar posibila viciere a consimţământului consumatorului, această viciere nu poate constitui decât un motiv de nulitate relativă şi nu unul de nulitate absolută.
b). Cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi nu cuprinde decât motive de nulitate relativă, deoarece aceasta se referă la vicierea consimţământului consumatorului, or, viciul de consimţământ nu poate atrage decât nulitatea relativă a contractului, mai ales că una dintre condiţiile esenţiale ale calificării unei clauze drept abuzive, este ca aceasta să nu fi fost negociată.
Faptul că trebuie evaluat caracterul abuziv al unei clauze, conduce la concluzia că este vorba de o nulitate relativă şi nu de o nulitate absolută.
c). Regimul juridic aplicabil nulităţii clauzelor contractului de împrumut bancar este unul specific nulităţii relative şi nu celor absolute.
– Astfel, constatarea caracterului abuziv al clauzelor nu poate fi cerută decât de partea în cauză, sau, cel mult decât de ANPC, această acţiune neputând fi promovată de o altă persoană, astfel că această caracteristică denotă faptul că nulitatea nu este una absolută, ci una relativă.
– O altă deosebire între cazul nulităţilor absolute şi a celor relative este aceea că pentru primele, validitatea nu poate fi acoperită prin confirmare, pe când pentru cele relative, validitatea poate fi confirmată, în mod expres, sau în mod tacit, prin executarea actului anulabil, această din urmă situaţie fiind aplicabilă şi speţei de faţă.
– Invocarea nulităţii absolute poate fi făcută oricând, pe când invocarea nulităţii relative trebuie făcută în termenul instituit de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, respectiv în termenul de 3 ani, termen care, potrivit art. 9 din acelaşi act normativ, curge de la data la care consumatorul a cunoscut cauza anulării, acest moment fiind chiar momentul încheierii convenţiei de credit, astfel încât instanţa de apel trebuia să admită excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
3. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4-6 din Legea nr. 193/2000.
Astfel, pentru a se putea aprecia că o clauză contractuală este abuzivă este necesară îndeplinirea a trei cerinţe principale, şi anume: a) clauză să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; b) clauză să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului; c) să nu se refere la obiectul principal al contractului sau la preţul datorat pentru prestarea serviciului, în măsura în care acesta este clar definit.
În speţa de faţă, susţine recurenta-pârâtă, nu este îndeplinită nici una dintre aceste condiţii, clauzele contestate fiind negociate de părţi, efectul înserării acestora în contractul de credit nefiind crearea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar clauzele contestate se referă la prestaţiile ce constituie preţul contractului, exprimat sub toate componentele sale financiare.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:
I. În ce priveşte recursul declarat de reclamanţii M.M. şi M.M., Înalta Curte a constatat că acesta nu a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru prevăzută de art.11 alin.2 din Legea nr.146/1997, astfel că sunt aplicabile dispoziţiile art.20 alin.1 şi 3 din aceeaşi lege, astfel încât recursul declarat de către reclamanţi împotriva deciziei recurate a fost anulat ca netimbrat cu taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar.
II. În ce priveşte recursul declarat de către pârâta SC V. România SA Bucureşti.
1. Prima critică nu este fondată.